Pe aceeași temă
Născut în 1936, Kadare se remarcă devreme ca scriitor, debutând la 18 ani cu poezie. Debutul în roman îl face în 1963, cu Generalul armatei moarte, care îi va aduce succes pe plan internațional. Tot ce urmează după acest titlu vor fi romane care continuă să aibă succes în străinătate, succes care îi va asigura, de altfel, libertatea pe muchie de cuțit pe care regimul o va acorda scrisului său. Chiar dacă unele dintre titlurile sale sunt vremelnic interzise, iar el este supravegheat de Securitatea albaneză, Kadare știe să se strecoare printre chingile dictaturii, făcând compromisuri mici și păstrând pentru opera sa teme care sunt sensibile, în speță Puterea și provocările ei, dar plasate în alte epoci.
În Povara crucii, personajul principal este Ismail Kadare, dar lângă el e figura dictatorului Enver Hogea, cel care din dandyul interbelic devine un bolșevic atroce, care va menține vreme de 40 de ani Albania într-un regim mai dur decât cele din Europa de Est. Enver Hogea, „creat” de comuniștii iugoslavi, își permite să sfideze, după moartea lui Stalin, Moscova, rămâne fidel stalinismului, apoi devine apropiat al lui Mao, iar când boala îl macină, lasă și mai mult din putere în mâinile soției sale, mai dură decât el, care are propriul serviciu secret. Totuși, Hogea nu e un analfabet precum Ceaușescu, ci un om citit, care scrie cărți (mediocre) și apreciază literatura. Kadare încearcă să nu îl stârnească pe dictator, dar asta nu-i asigură o adevărată protecție. În Povara crucii, Kadare spune că „literatura m-a dus spre libertate, și nu invers”, ceea ce într-o dictatură e destul de logic. Scrisul, din artă, devine și spațiu de învățare a libertății.
Odată cu romanul Iarna marii singurătăți (1977), în care există un portret complezent de lider, cu care s-a identificat Hogea, încep însă și marile necazuri ale lui Kadare. Dat fiind că Albania nu a cunoscut, ca țările din Europa de Est, o destalinizare, cu reforme parțiale, puterea e concentrată exclusiv în mâinile dictatorului, iar acesta, din teama de a nu o pierde, își elimină fizic, periodic, oamenii cei mai devotați din aparatul de conducere. Aceștia se împart între cei care îl tolerează pe Kadare și cei care încearcă din răsputeri să îl saboteze până la anihilare. Teama lui Hogea de comploturi care l-ar răsturna face ca viața în cercul Puterii să fie măcinată de lupte feroce, din care iese uneori învingător cine nu te-ai aștepta, cum e cazul lui Ramiz Alia, cel care mai târziu, în 1985, îi va succeda lui Hogea. Imprevizibile sunt căile Puterii, astfel că fiica lui Ramiz Alia e cea care îl previne pe Kadare că o să aibă probleme, iar Kadare știe că va urma o ședință a Uniunii Scriitorilor la care vor fi prezenți și membri ai Comitetului Central de la Partid, în care va fi denunțat pentru o poezie. Atitudinea arogantă pe care o adoptă Kadare atunci când e încolțit pare să contribuie la salvarea sa, mereu pe ultima sută de metri. Este trimis într-un sat, departe de Tirana, să muncească fizic alături de un alt scriitor, care trebuie să-l supravegheze. După trei minute de lopată, Kadare se oprește, iar colegul său admite că, dacă e senator, e normal să nu mai vrea să se spetească și va munci el pentru Ismail. Unul dintre puținele momente de umor (negru). Sunt cazați lângă un sat de deportați, iar Kadare se întreabă, ca mereu în intersectările sale dure cu Puterea, dacă acesta nu e un avertisment.
În 1981, după falsa sinucidere a premierului, declarat apoi trădător, fiul acestuia îi face o vizită lui Kadare. Scriitorul derulează deja în minte un scenariu: cum fiul va fi curând arestat, tot ce spune el va fi declarat în interogatoriu și astfel va ajunge să fie arestat Kadare însuși. Fiul îi spune că va avea probleme mari pentru că știe asta de la tatăl lui. Kadare se gândește imediat că poate fi învinuit de a fi colportat un secret despre orientarea sexuală a lui Hogea, un secret de tinerețe care nu e numit nici măcar în cartea lui Kadare decât la sfârșit. Până atunci e numit doar „lucrul acela”. Kadare ajunge să îl întrebe pe un psihiatru dacă e posibil ca o persoană torturată să uite ce a discutat în celula de închisoare, ca să poată invoca eventual uitarea. Din păcate, e asigurat că dimpotrivă!
De-a lungul anilor, Kadare este sistematic terorizat de felul în care veștile neliniștitoare din partea Puterii vin către el, pe diverse canale, iar el trebuie să decodeze în ce măsură este în pericol: „Era clar că dictatorul se pregătea să se răzbune pe toți actualii sau viitorii oponenți. Tovarășul Enver ne va lăsa o Albanie curată. Această formulă sinistră era repetată peste tot. Fiecare se simțea atât vinovat, cât și victimă. Era fix atmosfera din Palatul viselor, pe care abia-l publicasem. Mă rugam Domnului să nu le pice în mână, mai ales lui. Niciodată nu mă simțisem atât de amenințat. Uneori mă întrebam cum de nu înnebunisem“.
Kadare își procură o armă, o Beretta italienească, și își baricadează ferestrele și ușa apartamentului. Gesturi care nu-l ajută, de fapt. De ziua lui, sărbătorită acasă cu câțiva prieteni, îi e spartă fereastra cu o piatră, din stradă. Și începe astfel un atac efectuat prin intermediari, adică oameni ai străzii, prostituate, care sunt puși de Securitatea albaneză să facă aceste lucruri, sunt apoi arestați și li se dă drumul, astfel încât responsabilitatea faptelor să cadă asupra unor marginali. Kadare se bucură de ceea ce numește „armata mea privată”, făcută din prieteni care îi atacă pe atacatori, în stradă, nu departe de mașinile Securității care supraveghează ce se întâmplă. Grotescul e total: „După ce erau încurajați de Securitatea din Tirana, golanii nu înțelegeau de ce erau bătuți de poliție. Ordinele erau contradictorii. Se spunea că primul secretar al Comitetului de Partid din Tirana, F. Cami, era împotriva lor, în vreme ce al doilea secretar, Xh. Gjoni, îi susținea. Securitatea din Tirana nu se înțelegea cu poliția. Creierul obosit, dezorientat al dictatorului părea să funcționeze cu întreruperi. Doar așa se explica debandada”.
Episodul cu respingerea echipei de filmare franceze, în frunte cu Michel Piccoli și Mastroianni, care voiau să ecranizeze Generalul armatei moarte chiar în patria sa, e unul antologic. Dictatorul pretinde, oficial, că odată cu francezii ar fi debarcat, de fapt, niște forțe străine care cu sprijin din interior ar fi dat o lovitură de stat. Cititorul va descoperi, de asemenea, nenumărate alte episoade în care viața lui Kadare seamănă cu o ficțiune orwelliană. La un moment dat, Kadare e abordat de o femeie cunoscută cândva, care îi recunoaște că e securistă și că-l supraveghează, dar îl asigură că pericolul nu-i vine din partea ei, care nu-i va face rău. Iar scriitorul își aduce aminte de o glumă, „cine e Iuda la această masă?”, și adaugă: „Era... ca jocul cu moartea…Acum te vei îndoi de fiecare dintre prietenii tăi, mi-a spus râzând unul dintre ei”. Întrebându-se câți denunțători o avea Albania, menționează zvonul că România ar fi pe primul loc la acest subiect. România e menționată și atunci când văduva lui Hogea e impresionată de executarea soților Ceaușescu, văzută la TV.
Sunt memorabile episoadele în care lui Kadare i se dă voie să meargă în Franța, el alege să se întoarcă pentru a nu-și nenoroci familia. Asta, deși sistemul pare că-l împinge să rămână în Occident, după cum își dă el seama, punând cap la cap ceea ce află.
Apropierea morții dictatorului, foarte bolnav, așteptată cu sufletul la gură de albanezi, în anii ’80, seamănă mult cu ce s-a întâmplat la noi. Stalinismul păstrat de Hogea e motivul pentru care în Albania nu a putut exista niciun fel de disidență și a făcut din această țară un caz aparte. Mecanismele de funcționare a Puterii, absurde și mereu șocante, deținută de un singur om, teroarea la care sunt supuși albanezii sunt redate exemplar de scriitorul care le-a trăit el însuși până la vârsta de 54 de ani. În 1990, în pofida căderii regimului, Kadare se stabilește la Paris, unde se va stinge din viață la vârsta de 88 de ani.
Ismail Kadare este cel care din interiorul sistemului de la Tirana a putut denunța specificitatea acestui regim bolșevic, iar cartea lui, Povara crucii, este cel puțin la fel de importantă ca și cel mai bun roman al său.
