Scena.ro la nr. 70: Superwomen vs. statu-quo

E cel mai simplu și constructiv mod prin care pot susține o publicație valoroasă și „de nișă” culturală.

 Gândită și condusă de la începuturile sale de jurnalista, devenită cronicar și critic de teatru în toată puterea cuvântului, Cristina Modreanu, revista are un conținut pe cât de variat, pe atât de cosmopolit, dedicând fiecare număr unui dosar tematic. Cele două numere foarte recente impresionează prin coerența și complementaritatea textelor publicate. E o revistă curatoriată cu mare atenție, multă dedicație și competență evidentă. Aceste caracteristici fac cititorul curios și prezent în lectură – lucru tot mai rar pentru cei care vor să citească analize informate despre teatru, altele decât postările nesfârșite pe care le produc tot mai compulsiv și mai plat rețelele sociale.

 Revista scena.ro tratează despre subiecte esențiale și necesare, în general marginalizate sau absente de pe agenda mainstream a cronici teatrale. Calitatea atent gândită a conținutului revistei este, de aceea, un lucru rar, prețios și seducător.

 Feminism, activism, voci neconformiste, dar și recenzii despre spectacole și trenduri internaționale majore, interviuri și recomandări de spectacole și de texte de teatru, articole de atitudine despre instituția teatrală și despre personalități din variate generații ale scenei sunt prezente. Este o revistă modernă, care documentează – de pildă – despre Tadeusz Kantor într-un număr cu dosar dedicat, dar vorbește și despre puneri în scenă provocatoare ale Letei Popescu și despre renașterea trupei Fanny Tardini din Galați sub conducerea ei artistică sau despre extraordinara carieră în SUA a scenografei Oana Botez, și îi ia un interviu provocator dramaturgului și regizorului german Falk Richter. 

 Copertele funky ale revistei, nr. 69 și 70, cu Alina Nelega și cu Leta Popescu/Catinca Drăgănescu, articole despre Bob Wilson sau teatrul din Georgia, recomandări de lectură făcute de Ștefan Peca sau rubrica New York puzzle a Savianei Stănescu, analizele Mirellei Patureau și ale Oanei Cristea-Grigorescu se aliniază ca niște intense „bătăi de tambur intelectual” care atrag.

 Iar exemplele de mai sus sunt luate doar din cele două numere foarte recente pe care le-am parcurs. Asta convinge despre seriozitatea și soliditatea unei abordări pe care, cu evidente și admirabile eforturi materiale și de relaționare, Cristina Modreanu a menținut-o, intactă, din 2008 încoace.

 Este, oare, ceea ce face ea un act cultural, dar și unul de rezistență și de încredere în puterea cuvântului scris?

Cred că da. Mă uit peste arhiva scena.ro și descopăr o mare bogăție de materiale foarte interesante. Printre ele, o declarație a lui Mihai Manițiu din 2009:

„Generația mea, din care fac parte și Alexandru Dabija, și alții câțiva, a trăit o adevărată obsesie a maeștrilor. E adevărat că majoritatea am trăit imaginar – Penciulescu plecase, Esrig se mai juca, dar plecase, Ciulei era și nu era, Pintilie era plecat și el – dar am trăit cu obsesia și cu nostalgia acestor maeștri lângă care simțeam că putem evolua. Exista sentimentul că ai la ce să te uiți și ai de ce să o faci. Contează foarte mult la cine ne referim în secret. În noi a fost o luptă de integrare, o dorință de echivalare – din unghiul publicului – cu acești maeștri. Simt că e foarte multă energie în teatrul românesc, dar care nu are suficient profil. De ce văd în teatre atâta deprimare, când e atâta deschidere?!”

Preluând ce spune Manițiu mă întreb: oare la cine se referă ea, inițiatoarea și redactoarea-șefă a scena.ro, în secret?

În primul rând, observând subiectele pe care le tratează, aș spune că Modreanu a păstrat un suflet curios și intransigent de jurnalist. Cineva care va căuta să spună adevăruri incomode sau mai puțin puse în lumină, unele de care societatea și sistemul culturii au însă mare nevoie să fie dezvăluite. Susținuta sa determinare de a scrie despre situația teatrelor, despre disfuncționalități perene născute din interimate prelungite, despre nereguli ale funcționării instituționale, interesul arătat zonelor foarte pe nedrept neglijate, ale secretariatului literar sau arhivării în teatru, permanenta preocupare de a scoate la lumină reformatori nevăzuți ai scenei (cartea recentă, „Învinși și învingători”, este o pledoarie critică în acest sens), Cristina Modreanu rămâne atașată în mod evident nevoii profesionale de a relata povestea din culise, de a căuta ceea ce se află dincolo de aparență și de a demasca realități insuficient sondate.

 E un demers frumos, dar cam riscant și, mai ales, unul care nu i-a adus prietenii convenabile, dimpotrivă.

De aceea cred ca este important de observat că, în cazul său, plăcerea adevărată a cronicarului jurnalist nu este demascarea de dragul demascării și a comentariului ulterior născut din vâlva secretului pus în lumină. Energia relatării e dedicată restabilirii, în măsura posibilului, a echilibrului cunoașterii. Fie că e vorba despre instituții, situații sau personalități, pe Modreanu o interesează povestea adevărată, nespusă și rămasă ca o parte absentă a unui tot căruia i-ar lipsi, altfel, elemente cruciale.

Aceste povești ascunse și incomode nu sunt gossip monden; sunt analize structurale, care expun fisurile unui teatru prea adesea complice cu conformismul. Și portretele de superwomen – Alina Nelega, Leta Popescu și Catinca Drăgănescu sau Magda Bordeianu pe care o impersonează Geanina Carbunariu – nu sunt icoane decorative, sunt exemple vii ale rezistenței feminine. scena.ro le pune în lumină nu ca pe excepții, ci ca normă provocatoare, completând un tablou artistic deocamdată incomplet și conformist.

 Întorcându-mă la citatul din Manițiu, e interesant de observat că revista își propune pe de o parte să  analizeze autori de spectacole consacrați – acei maeștri care au modelat nonconformismul românesc – cât și noile voci, care le-au călcat pe urme, dar altfel. E o strategie curatorială reușită: echilibrul nu e simetrie plictisitoare, ci tensiune dinamică, în care Kantor dialoghează cu Tavadze interimările cu superwomen-urile. Revista devine de aceea o invitație de a privi în sensuri complementare – direcții care vor să reconstituie un peisaj artistic fragmentat, în care conformismul epocii (sub masca „tradiției”) ascunde goluri uriașe.

 Prin conținutul său, scena.roabordează critica teatrală cu o sinceritate necesară, care ne amintește că teatrul este, de fapt, un spațiu de reflecție profundă asupra condiției umane în prezent. Dosare despre hărțuirea sexuală în teatru sau cel despre teatrul pentru tineret sunt exemple în acest sens.

Uneori, scena.ro își asumă riscuri nesecurizate, plasându-se poate prea aproape de marginile polemicii. Deși dorința de a provoca dialoguri este admirabilă, unele recenzii pot părea, pentru cititorii mai conservatori, ca fiind gratuit propuse doar pentru efectul de șoc. Totuși, în lumea teatrului, unde controversa poate să genereze o reacție artistică puternică, acestea devin de multe ori catalizatori pentru discuții necesare.

 Ca să închei – pentru mine revista a fost o revelație, cu atât mai mult cu cât, în subiectivismul de care suferim cu toții, neglijez uneori să mă interesez de ceea ce se petrece în afara cercului meu intelectual imediat, altfel extrem de interdisciplinar.

 Dar această revistă suplă, bine gândită și clar orientată în conținut, cu acces la articole online, cu o concepție grafică impecabil realizată (Florin Iaru) merită măcar un semnal către cei care încă nu o cunosc și nu o urmăresc. Un semnal și un abonament anual, pe care vă încurajez să îl faceți.

 Cu atât mai mult, cu cât susținerea sa din fonduri publice e foarte subțire, până la inexistentă.

Într-un editorial la scena.ro, Cristina Modreanu spune că bunica ei îi recomanda să judece lucrurile cu mintea de acum. E ceea ce am încercat să fac și eu prin acest articol. Ar fi extraordinar și regenerator să ne angajăm cu toții, din când în când, în acest exercițiu colectiv. E vindecător.