Pe aceeași temă
Când lipsesc politici culturale funcționale, când fondurile dedicate sunt scheletice, când programele de finanțare perpetuează un tip de competiție denaturant însăși solidarității în breaslă, respectiv o expresie artistică din ce în ce mai lemnoasă și mai portantă unor bife, e foarte greu să identifici și să și faci ce te interesează. Ce te interesează să propui ca artist publicului – în mod real! Munca noastră, a celor care lucrăm solo în artă, cultură și industrii creative, a devenit, în ultimii ani, ultra-conjucturală, ceea ce face ca inițiativele să nu-și găsească forma și vizibilitatea pe care le merită. Nu condamn, deci, profesioniștii care au migrat spre... surse de viață mai blânde, mai atractive financiar sau cel puțin mai previzibile, însă îi admir pe cei care reușesc, fără compromisuri etice sau estetice, să creeze și să lucreze de parcă nu s-ar confrunta cu aceleași dificultăți ca noi, restul.
Pe Elvira Lupșa o cunosc, deja, de suficient de mulți ani, și i-am observat, de cele mai multe ori ca prieten, și uneori în calitate de colaborator, traseul prin oraș; nu orașul histrionilor, ci orașul culiselor, laboratoarelor, șantierelor de idei, pe unde puțini curajoși se mișcă – ei sunt acompaniatorii artei și artiștilor și sunt, într-un sistem sănătos, indispensabili. Dacă să faci artă în România e greu, gândiți-vă doar cum e să fii cel care-i găsește cadrul necesar, optim, care-i asigură posibilitatea de a fi. Gândiți-vă la cei care înlesnesc contextele, găsesc resursele, vorbesc și rezolvă, propun și dau ce propun, conving și atrag. Gândiți-vă la cel sau la cea din punctul nodal și obligatoriu pulsatil dintre artist, manager, contabil, jurist, șef de sală, fotograf, videograf, grafician, impresar, custode, colecționar, presă, instituție, public etc. Să-i spunem producător creativ, curator sau buna mea prietenă, Elvira – care când nu-i aduce pe Brâncuși și Brauner în România, ne oferă o expoziție absolut singulară în istoria sensibilă a capitalei: The Art of the Game, la Arcub.
Recunosc, spre rușinea mea, că n-am dat s-o vizitez decât târziu, acum câteva zile, deși expoziția s-a deschis din toamnă. The Art of the Game nu se dedică, cum credeam, fanilor jocurilor video, ci tuturor celor care mai cred că puterea omului de a crea are un sens plăcut, necesar, vindecător și, aș îndrăzni, chiar metafizic. Construită ca o experiență de joc, expoziția încapsulează o temă mult mai volatilă, mult mai arborescentă și într-adevăr universală: abilitatea noastră de a imagina, de a imagina fără sfârșit anume, fără gratificare concretă, imediată, limitată la rezultat. TAG te pune să trăiești senzația unității în tensiune dintre a fi creator și creație. În jocuri îți creezi și instrumentezi avatarul care ești tot tu; în jocuri ai un traseu personal, customized, dar ești în imaginația animatorilor, programatorilor, realizatorilor; jocul te stimulează neuronal și kinestezic, deci ești, încă o dată, obiectul a ceea ce, paradoxal, acționezi ca subiect. Numai cineva ca Elvira, care cunoaște fin arta și artiștii, putea să înțeleagă atât de bine acest tip de dinamică intensă, in loop, dintre creator și creație, și să-i găsească mediul celebratoriu exact: jocul video. Diapozitive și jocuri mecanice, console, PC-uri, laptop-uri, ecrane de tot soiul, butoane, benzi desenate, collectibles, personaje grafice – am petrecut aproape 3 ceasuri în gaura de iepure prin care a căzut Alice, cu admirație pentru munca de a aduce la suprafață o istorie și o comunitate creatoare slab reprezentate, și totodată în febra de a experimenta lumile, zecile de lumi ficționale pe care TAG le deschide vizitatorilor. Într-o notă PR-istică, nu pot să nu subliniez că, dintre numeroasele inițiative culturale de care Arcub se îngrijește, sau pe care le primește în spațiu, puține construiesc, totuși, o strategie de brand validă – precum TAG, care e, ca să folosesc un joc de cuvinte la îndemână, dar deloc gratuit, alt nivel.
Până pe 1 martie mai aveți timp să vă bucurați de acest plonjeu ultra-eliberator: nu doar în cultura jocurilor video, ci într-o atmosferă de gândire, simulare și co-participare care ne asigură că fantezia își are, încă, locul ei meritoriu. Altfel, bine ar fi să ușurăm, pe lângă munca artiștilor, și pe cea a protectorilor artei, pe care să-i invităm, uneori, și la aplauze...
