O expoziție elvețiană la Geneva

Această întoarcere este facilitată de cartea lui Denis de Rougemont despre Elveția (Elveția sau istoria unui popor fericit, traducerea în limba română apărută la Editura Univers, 1996, versiunea originală a apărut în 1965), care, inevitabil, cuprinde detalii și despre Geneva mea. Ne leagă cumva și Institutul European al Universității din oraș, înființat de el în 1963, care a rezistat o jumătate de secol sub această denumire generoasă, pentru a fi vărsat într-un foarte șic și la modă Institut de Studii Globale! Ce scria Denis de Rougemont? „La Geneva, încă de pe vremea Societății Națiunilor, viața internațională și viața locală se încrucișează și se străbat una pe alta fără a fuziona și fără a se amesteca, lungimile de undă fiind complet distincte. Iar în ceea ce privește contaminarea, ea nu se produce în sensul în care l-ar putea înfricoșa pe un bătrân genevez. O să vedeți că peste opt zile Molotov, ca toată lumea, va da și el pâine la lebede, îmi spunea șeful poliției municipale în ajunul unei mari conferințe.” Conferințe și negocieri au tot fost la Geneva, iar ultimele, între americani, ucraineni și ruși, nu au dus niciunde. Misterioasa Elveție, pe care noi, românii, nu avem cum să o înțelegem. „Compartimentare, iată cuvântul-cheie al Elveției. Compartimentări geografice sau societale, istorice sau sentimentale, regulamentare sau inițiatice, lipite unele de altele și atât de clar delimitate. Fără îndoială, ele închid în sine tot misterul elvețian. (...) Țară săracă, ale cărei bogății au fost create exclusiv prin munca oamenilor¹, Elveția s-a născut grație cooperării. Unul pentru toți și toți pentru unul nu era atât un ideal, cât o obligație vitală de solidaritate practică.”

 În perioada studenției mele geneveze, între 2001 și 2003, am parcurs platoul Plainpalais din Geneva de mii de ori (căminul, de altfel, era pe o străduță care dădea spre platou). Exact aici, Republica și Cantonul Geneva au organizat în anul 1896 Expoziția Națională Elvețiană, care avea drept scop „să prezinte o imagine de ansamblu a capacităților productive ale Elveției în domenii precum știința, industria, artele și meșteșugurile, artele plastice, agricultura, instrucția publică și economia socială. Ea trebuie să-l facă pe poporul elvețian să-și aprecieze forțele proprii, să ofere noi posibilități interioare de dezvoltare economică” (extras din Ghidul oficial al Expoziției). Era a doua expoziție elvețiană, prima fiind organizată la Zürich, în 1883. Inițial, ea trebuia organizată în anul 1888, însă cum francezii o organizau pe cea internațională în 1889, elvețienii s-au gândit să nu le facă concurență. Inițiativa organizării i-a aparținut primarului Genevei de atunci, Eugène Empeyta.

 Expoziția a avut un mare succes, fiind vizitată de 2,6 milioane de oameni, aproape jumătate din populația Confederației la acel moment, dar probabil că au fost foarte mulți francezi care au trecut granița cu acest prilej, și avea să întărească legăturile între Geneva și Confederație (dominată de germanofoni), care până atunci fuseseră mai degrabă formale (fiecare îl lăsa în pace pe celălalt). Cererea Romei protestante de aderare la Confederație a fost acceptată abia în 1815. Din 1798, Geneva fusese integrată în Franța revoluționară și apoi imperială, fiind capitala departamentului Leman. Expoziția extinsă și spre malul râului Arve, din apropiere, a fost deschisă publicului între 1 mai și 15 octombrie. Cum elementul exotic, de extracție colonială, reprezenta o modă în epoca extinderii imperiilor coloniale europene și cum elvețienii nu aveau nici măcar o colonie africană sau un atol în Pacific, a fost reprodus un sat „negru” (african), fiind angajați 230 de africani-actori de ocazie. Pentru majoritatea genovezilor, a fost prima ocazie de a vedea africani. Discursul era tipic epocii, scoțându-se în evidență diferențele între civilizația albă superioară și cele inferioare.

 Un alt punct major de atracție a fost amenajarea unui sat tipic elvețian, sat etnografic, pe o suprafață de 23.191 de metri pătrați, care conținea 56 de case sau cabane, trei ferme sau grajduri din toate cantoanele elvețiene (inclusiv o biserică tradițională sătească din localitatea Leissigen, cantonul Berna), un munte fals, înalt de 40 de metri, un lac și o cascadă adevărată, cu un debit de 166 de litri pe secundă. Satul elvețian era locuit de 353 de săteni în straie tradiționale, care reproduceau munci agricole și artizanale, fiind păzit de 22 de polițiști locali, deservit de 13 controlori și 11 casieri, care au avut de muncă (se vindeau bilete). Cea mai slabă audiență a fost de 500 de oameni, iar cea mai numeroasă, în ultima zi, când satul a atras nu mai puțin de 40.000 de vizitatori.

 Satul a avut un asemenea succes, încât a fost reconstruit pentru Expoziția Universală de la Paris, din 1900. Revista Le Monde Moderne, care apărea la Paris, menționa evenimentul chiar dacă avea și accente de superioritate: „La 1 mai, o expoziție națională a fost inaugurată la Geneva. Timpul rău a întârziat această inaugurare, pentru că a împiedicat montarea instalațiilor, ceea ce nu a produs neapărat o impresie favorabilă. Însă după ce acest aspect a fost rezolvat și vremea bună și-a făcut apariția, succesul nu a întârziat să vină, iar vizitatori numeroși să se înghesuie. O țară mică precum Elveția poate fără îndoială să se mândrească cu o asemenea colecție de opere de artă, produse industriale și agricole, care dovedesc o vitalitate indiscutabilă”. Mai departe, redacția nota că toate expozițiile din lume semănau între ele, însă ceea ce o singulariza pe cea de la Geneva era satul elvețian, considerat bijuteria Expoziției. Acesta ar fi fost propus Comitetului de organizare în decembrie 1894. În mod firesc, structura lui a fost divizată în funcție de particularitățile istorice și geografice ale Elveției – arhitectura tradițională a caselor din Alpi, din Jura, din diversele văi, căci câmpii nu prea există în Elveția.

O altă atracție a fost un uriaș balon încălzit, care oferea doritorilor și plătitorilor posibilitatea de a admira frumoasa panoramă a orașului Geneva, a Munților Jura și a Lacului Léman. Pentru a dovedi curajul voluntarului, se elibera o diplomă care atesta că monsieur J. Marchand a urcat în balonul captiv al Expoziției din Geneva la data de... De asemenea, așa cum era cutuma în epocă, s-a organizat o loterie, punându-se în vânzare bilete care costau un franc elvețian. Iar în Parcul Plăcerilor (Parc des Plaisances) era organizat un parc de distracții numit Himalaya, care permitea vizitatorilor să încerce diverse instalații novatoare.

Le Journal de Genève avea să acopere mediatic întregul eveniment publicând în fiecare luni un supliment special dedicat Expoziției, care avea să-i aducă o pierdere financiară însemnată, de 8.000 de franci elvețieni. Fotograful oficial al ziarului, Fred Boissonnas, avea să imortalizeze acest mare eveniment, ba, mai mult, să construiască un pavilion extravagant, prezentat și în ediția din 19 octombrie 1896. Ziarul era extrem de optimist, afirmând că Expoziția „dovedește că, la acest sfârșit de secol, umanitatea se îndreaptă spre un progres necontenit”. A fost lăudată și organizarea impecabilă a autorităților cantonale din Geneva, chiar dacă per total s-a constatat că organizatorii au avut o pierdere de 270.000 de franci, mai ales din cauza vremii urâte care a fost în vara acelui an și care a diminuat numărul vizitatorilor. Tot aici, s-au strâns zece mii de genevezi să asiste la plecarea batalioanelor cantonului la primele mari manevre ale armatei confederate elvețiene.

Pe marele platou, în continuare sunt organizate diverse evenimente și, mai ales, de două ori pe săptămână, un celebru târg de vechituri (marché au puce), pe care-l frecventam deseori alături de Mirel Bănică, răscolind prin cutii după chilipiruri, cumpărând cărți la un franc etc. Nu prea am obiceiul să recitesc ceea ce am scris în trecut, dar descoperirea acestor informații despre trecutul platoului meu bien-aimé mi-a stârnit curiozitatea. Îmi aduceam bine aminte, în toamna anului 2001 scrisesem un scurt articol, trimis prin poștă (!) și care exprima destul de bine esența Planpalais-ului, chiar dacă târgul de vechituri, revizitat de mine după două decenii, parcă nu mai avea aceeași intensitate și nici același număr de mușterii (dar poate că explicația rezidă în faptul că era o minunată zi de sâmbătă a lunii august, iar mulți genevezi erau probabil plecați în Cinque Terre sau Cannes). Și acum îmi pare rău că nu am cumpărat nimic de la negustorii care lichidează furniturile armatei elvețiene – ce bricege minunate, ce berete, ce veste călduroase sau bocanci nemuritori! În schimb, am păstrat o fotografie simpatică – autorul acestor rânduri așezat în fața intrării căminului, pe un scaun directorial delabrat, scos în stradă. Tot e ceva.