Pe aceeași temă
Nouă ni s-a părut foarte asemănător cu un curs de istorie modernă și contemporană universală tocmai pentru că naționalismul a definit lumea cel puțin în ultimele două secole. Naționalismul părea (oarecum!) depășit, dar a înviat și țopăie bine-mersi cu pușca-mitralieră la piept, consola dronei în mâini și inteligența artificială pe buze. Știe să se plieze/muleze ca nimeni altul, pe orice inovație tehnologică. Însă trebuie să recunoaștem că a avut și o influență pozitivă, făcând din niște conglomerate etnice disparate națiuni prospere, uneori pașnice și civilizate. Alteori, nu, dimpotrivă. Vorbim aici despre o ambivalență a națiunii și naționalismului care poate crea și monștri, cu atât mai periculoși cu cât o națiune puternică, industrializată (sau nu) se poate încolona cu voioșie și inconștiență în spatele unui tiran sângeros. Am avut cazul Germaniei naziste, al Rusiei lui Stalin și, acum, al Rusiei lui Putin, Rusia fiind, după cum se vede, cea mai perseverentă în materie.
Naționalismul, așa cum a fost format în liniile sale mari în secolul al XIX-lea, a fost îmblânzit de și prin democrație. Atunci când scapă de constrângerile democrației, devine turbat, irațional și caută gâlceavă nu numai statelor democratice, cât și altor naționalisme dictatoriale. Din păcate, așa cum se poate constata și acum, democrațiile se pot eroda foarte rapid (în interval măsurat în ani, a se vedea situația din SUA), în timp ce pentru ca o țară care a cunoscut un regim dictatorial[1] să devină democrație funcțională este nevoie de decenii și chiar de secole, iar aceasta o constatăm pe propria piele, căci, iată, au trecut trei decenii și jumătate, iar democrația românească nu se simte deloc bine. Lăudabil în amplul demers al istoricului olandez este accentul pus pe componenta culturală a naționalismului, făcând referiri la istoria artei, la istoriografie, la literatură, la pictură, care, toate, au contribuit pozitiv la definirea unui naționalism care nu a fost mereu laudativ la adresa națiunii, ci avea și tușe critice, pentru că au fost destui pictori sau scriitori care au înfățișat aspectele negative (sărăcia, boala, exploatarea) ale societăților în care trăiau. Ilia Repin[2] este autorul unui celebru tablou care este foarte sugestiv și astăzi pentru ruși, Edecarii de pe Volga (1870-1873). Edecarii sunt rușii de azi.
Națiunea avea nevoie de eroi, care trebuiau popularizați. Practic, o națiune nu poate exista fără niște figuri simbolice din trecut, ale căror calități, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt exagerate, dar care joacă un rol unificator. De aceea nici naționalismul românilor nu este diferit de al altor popoare (ce tragedie!). Naționalismul a fost potențat în secolul al XIX-lea de dezvoltarea presei scrise, care a transmis mesajul în toate colțurile unui stat, care poate în acele momente nu vorbea deloc o singură limbă (cum era cazul Franței, unde la 1789 jumătate din populație nu vorbea franceza, ci italiana, catalana, basca, bretona, dialecte germanice). De asemenea, din punct de vedere arhitectural, opera lui Haussmann de remodelare și ordonare a centrului Parisului (gurile rele spun că această masivă operă edilitară a fost întreprinsă pentru a-i putea reprima pe revoluționari mai eficient, pentru a le spulbera baricadele mai repede cu tunul) a migrat în toată lumea. Dacă voiai să fii civilizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trebuia neapărat să imiți Franța, să-i cunoști limba și cultura! „Noile bulevarde, piețe și parcuri nu numai că au devenit mai impresionante, dar au și fost total naționalizate. Aceasta s-a realizat prin denumirea lor după eroi naționali sau evenimente istorice importante și decorarea cu statui. O tendință clară de democratizare putea fi remarcată în aceste dedicații: pe lângă membri ai familiei regale, generali, oameni de stat, bătălii și posesiuni coloniale, acum erau onorați și scriitori, artiști și oameni de știință renumiți. Nume naționaliste de străzi au apărut și în afara capitalelor, iar statui ale eroilor naționali, în general născuți în zonă, au fost ridicate în orașe mici și sate. Noile state și regimuri care aveau nevoie de legitimare și de recunoaștere au fost deosebit de active.”
Statele și-au îndreptat atenția și asupra comemorărilor, care au devenit torențiale, a înmormântărilor unor mari personalități publice, precum a fost cazul cu Victor Hugo în 1885, dar și asupra stabilirii unei zile naționale. În Statele Unite, ziua de 4 iulie a primit acest statut legal abia în anul 1870, chiar dacă și până atunci era sărbătorită de statele federale. În primul deceniu de la câștigarea independenței, pe vremea imperiului, Brazilia a avut cinci zile naționale diferite. Un rol foarte important l-au avut și standardizarea steagurilor, și popularizarea imnurilor, lucruri care ni se par acum banale și care sunt folosite practic la orice competiție sportivă majoră (se defilează cu steagurile, se intonează imnurile). Expozițiile internaționale au avut un impact important, poate nu chiar cel mai mare, cum afirmă autorul, asupra răspândirii și standardizării identității naționale. Prima a fost organizată în cartierul londonez Crystal Palace (și numele unei mici echipe decente de cartier din Premier League) în anul 1851, fiind vizitată de șase milioane de oameni, fiind prezente 25 de țări. Ceea ce este acum găzduirea unui campionat mondial sau continental de fotbal, poate și a unor jocuri olimpice de vară, era în secolul al XIX-lea găzduirea unei expoziții internaționale, care „putea spori mândria națională a țării-gazdă și era o ocazie ideală pentru țări de a se defini”. Iar Turnul Eiffel a fost construit pentru Expoziția de la Paris din 1889 și este cea mai cunoscută și durabilă moștenire a acestor expoziții. Puțină lume cunoaște faptul că s-a pus foarte serios problema demolării lui după sfârșitul expoziției. Un alt aspect foarte interesant al internaționalizării modelului național european a fost în domeniul dreptului. „În cele mai multe regiuni din Asia și în perioada modernă timpurie din Europa, pluralismul juridic fusese regula, în timp ce monarhii pretindeau, în general, suveranitatea asupra supușilor, mai degrabă decât asupra teritoriilor. Aceasta s-a schimbat odată cu inventarea statului-națiune. Revoluția Franceză a desființat pluralismul juridic și a transformat granițele statului în limite juridice clare.” Pe scurt, europenii și americanii au invocat faptul că sistemele juridice din celelalte state erau barbare și nu puteau să li se aplice și lor, ceea ce a dus la condiția de extrateritorialitate care li se aplica. Nu se supuneau dreptului local, ci unor tribunale consulare speciale. Ceva similar obținuseră puterile europene și în Imperiul Otoman (inclusiv în cele două principate autonome), prin regimul capitulațiilor. Doar pe măsură ce sistemele de drept neeuropene au devenit europene, precum este cazul Japoniei, s-a putut desființa această practică profund discriminatorie, și numai în foarte puținele state care erau luate în seamă de europeni, precum Japonia. Și care se făcuseră respectate. Nu și în China.
Eric Storm observă și trei perspective contemporane – apariția unor organizații regionale continentale (însă niciuna nu are puterea și gradul de integrare precum ale Uniunii Europene, care, în opinia sa, rămâne un pitic geopolitic), resurgența imperiului care nu ar fi dispărut niciodată (afirmație contestabilă, căci după implozia URSS în 1991 nu au mai existat imperii în lume, întrucât SUA nu pot fi catalogate astfel, până în 2014 și anexarea Crimeei, când Rusia a revenit pe calea imperialistă) și schimbările climatice.
Trebuie remarcată și apreciată ținuta grafică a lucrării. Atunci când se menționează sau analizează o pictură deosebită sau un monument, imediat este oferită și imaginea. De asemenea, fiind o carte de istorie adevărată, hărțile sunt nelipsite. Nu este nevoie să stai cu atlasul geografic în față. O lectură care este și un efort educațional, pentru o populație din ce în ce mai puțin deprinsă cu acest obicei. Doar 3 (trei!) % dintre concetățeni citesc mai mult de trei cărți pe an!
------------------
1. Depinde și de tipul de dictatură, dacă aceasta este una ideologică, sarcina este foarte grea. În schimb, dacă este una doar militară (cazurile din Spania, Chile, Argentina, Grecia), societatea își poate reveni mult mai rapid, chiar dacă anumite traume rămân.
2. Ilia Repin a fost unul dintre cei mai mari pictori ruși, chiar dacă de origine ucraineană din Imperiul Țarist. După 1917 a refuzat să se întoarcă în Rusia bolșevică și a preferat să trăiască lângă noua frontieră fino-sovietică, foarte aproape de Leningrad, unde își avea casa. În 1918 a pictat un tablou numit Un soldat al Armatei Roșii furând pâinea unui copil. După 1918 a pictat notabilități finlandeze, inclusiv pe Carl Gustav Mannerheim (1867-1951), cel care a avut un rol vital atât în timpul războiului civil finlandez din 1918, cât, mai ales, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, salvând independența Finlandei. Mannerheim, fost ofițer țarist de cavalerie, a luptat inclusiv pe frontul din Moldova, în 1917-1918. Singurul mareșal al Finlandei.
