Trei (mari) cărți de istorie

I

Martin Malia e un nume de referință pentru marea – și atât de necesara – istoriografie sovietică. La Editura Corint a apărut recent una dintre marile sale lucrări care survolează – și adâncesc – această tematică atât de generoasă: „Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991”. François Furet, marele gânditor politic al ultimului secol, el însuși un reputat specialist în dedesubturile istoriei politice a URSS, spunea despre volumul în discuție nici mai mult, nici mai puțin decât că: „În persoana lui Martin Malia, Uniunea Sovietică a avut unul dintre cei mai perspicace observatori ai săi. Cu această carte, este foarte posibil ca URSS să-și fi găsit piatra de temelie a propriei istorii”. În mod evident, această carte nu este doar o cronică a istoriei Uniunii Sovietice, ci, în egală măsură sau, poate, mai ales, o analiză ideologică și explicativă a socialismului sovietic ca proiect politic și social. Demonstrația lui Martin Malia este aceea că tragedia sovietică nu a fost o serie de erori ale liderilor (nu numai o serie de erori – cu nuanța că, în unele cazuri, „erori” e prea puțin spus...), ci o urmare de neevitat a logicii interne a socialismului radical, respectiv a încercării de a modela complet societatea pe baze noncapitaliste. David Remnick, în prestigioasa The New York Review of Books, notează foarte inspirat în legătură cu cartea lui: „Acest volum constituie epilogul fundamental pentru literatura de cercetare privind trecutul sovietic. […] [Malia] a scris istoria unei iluzii utopice, cu tot cu consecințele ei dramatice asupra popoarelor Uniunii Sovietice și asupra lumii întregi”. Iată câteva dintre ideile principale argumentate – copios – în acest volum: a) bolșevicii nu au fost oportuniști sau pragmatici, ci au fost cât se poate de serioși în viziunea lor ideologică de a transforma lumea și de a instaura egalitatea absolută; consecințele acestor credințe au fost dramatice în practica lor; b) a existat un continuum ideologic de la Lenin la Gorbaciov; c) reformele sistemului au fost contradictorii – în sensul în care toate încercările de reformă (de la NEP la Perestroika) n-au făcut decât să accelereze prăbușirea sistemului; d) sovieticii au încercat să construiască, în teorie, o societate „liberă și egală”; în realitate, au ajuns să gestioneze un stat totalitar, în condițiile în care utopia egalității fără economie de piață a necesitat permanent reprimare și monopol al puterii politice. Din suma acestora, a rezultat colapsul inevitabil al unui sistem – nicicând „alb”, nici măcar pe hârtie, ci însoțit „din pornire” de durere, suferință, crime care au conturat o imensă tragedie sovietică.

II

Mai întâi, câteva repere, nu foarte multe, pentru un profil necesar – Peter Frankopan e un nume destul de cunoscut și pe piața de carte de la noi; cercetător de top, el este profesor de istorie mondială la Universitatea Oxford, director al Centrului de Cercetare în Bizantinologie și cercetător senior la Colegiul Worcester din cadrul aceleiași universități. A predat la instituții prestigioase din întreaga lume, inclusiv la Cambridge, Yale, Harvard, Princeton, New York University, Kings’ College London și Institute of Historical Research.

Printre cărțile sale premiate și devenite bestsellere internaționale, se numără „Drumurile Mătăsii: O nouă istorie a lumii”, „Noile Drumuri ale Mătăsii. Prezentul și viitorul lumii”, „Pământul transformat. O istorie nespusă” (apărute și în limba română la Editura Trei), precum și ediția pentru copii a „Drumurilor Mătăsii” (publicată în românește la Editura Pandora M).

Cel mai recent titlu publicat în limba română – evident, tot la Editura Trei – e „Prima Cruciadă. Chemarea din Răsărit” – o lucrare despre care, în Times Literary Supplement, s-a spus/scris că este „cea mai însemnată contribuție la regândirea originilor și cursului Primei Cruciade într-o generație“. Marea teză a cărții (și a autorului, desigur) este aceasta: rădăcina cruciadei nu este pur religioasă, ci are la bază o solicitare dinspre Est. Și anume: împăratul bizantin Alexios I Komnenos, care se confrunta cu presiunea turcilor în Asia Mică și cu o dură criză internă, cere, la un moment dat, ajutor militar papal, ceea ce declanșează apelul la cruciadă. Acest „declanșator” – argumentat de Peter Frankopan – (ne) oferă o perspectivă neobișnuită; explicația bătătorită, să îi spunem „tradițională”, plasează sursa primei cruciade în Europa de Vest și vorbește despre o inițiativă papală de eliberare a Ierusalimului. Pentru a susține demonstrația sa, Frankopan face apel la numeroase surse răsăritene (grecești, armene, arabe, siriace), adesea ignorate de istoriografia occidentală. De asemenea, plasează evenimentele pe care le analizează într-un context mai larg de relații politice, alianțe și confruntări; și anume, între Imperiul Bizantin, lumea islamică și Occident. De aici, și mai ales pentru a înțelege mai bine originea și resorturile primei cruciade, nu avem în primul rând o cronologie a bătăliilor, ci o suită analitică a motivațiilor politice, economice și religioase complexe ale principalilor actori. Simon Sebag Montefiore: „Plină de intrigi bizantine, această carte este importantă, convingătoare în abordarea ei revizionistă și impresionantă din toate punctele de vedere. Readuce în prim-plan cunoscuta poveste occidentală prin ochii împăratului din Răsărit și o completează cu piesa lipsă din puzzle-ul Cruciadelor“.

III

Josephine Quinn este profesoară de istorie antică la Universitatea Oxford, Martin Frederiksen fellow și tutor în istorie antică la Worcester College, Oxford. Absolventă la Oxford și la Universitatea Berkeley, California, a predat în America, Italia, Marea Britanie și a făcut parte din echipa de coordonare a săpăturilor arheologice tunisiano-britanice din Utica, pe teritoriul Tunisiei de astăzi. Colaborează regulat la London Review of Books, precum și la programe de radio și televiziune. Pentru cartea „In Search of the Phoenicians” (2017) a primit premiul Charles J. Goodwin Award of Merit din partea Societății pentru Studii Clasice din Statele Unite în 2019.

Marea idee care ordonează discursul acestei cărți nu se subscrie tradiției istoriografice: așadar, Occidentul, în viziunea Josephinei Quinn, e mult mai mult decât Grecia antică și Roma. E, prin urmare, un ghidaj la modă, poate chiar corect politic, ceea ce face, în această carte, autoarea. În acest sens: Josephine Quinn arată că „Occidentul”, ceea ce numim azi „Occident”, reprezintă rezultatul a mii de ani de contacte, schimburi și interacțiuni cu alte culturi din Africa, Asia și Mediterana. Cu alte cuvinte: ideile, tehnologiile, instituțiile și valorile pe care le asociem cu „Occidentul” nu au apărut instant, ci s-au construit printr-un proces complex de circulație și împrumut cultural între diferite, uneori chiar foarte diferite societăți. „O mare parte din istoria noastră comună s-a pierdut, ocultată de conceptul – dezvoltat în epoca victoriană – «civilizațiilor» separate. Trecând de la Epoca Bronzului la epoca explorărilor, cartea «Occidentul. Istoria unei civilizații de 4 000 de ani» dezvăluie o nouă narațiune ce acoperă milenii de întâlniri și schimburi globale care au construit ceea ce astăzi numim Occident, pe măsură ce societățile s-au întâlnit, s-au împletit și, uneori, s-au îndepărtat. De la crearea alfabetului de către lucrătorii levantini din Egipt, nevoiți să scrie pentru prima dată în propria lor limbă într-o țară străină, până la momentul în care sistemul hindus de numerație a ajuns în Europa prin intermediul lumii arabe, Quinn susține că înțelegerea societăților în izolare este atât depășită, cât și greșită. Contactul și conexiunile, mai degrabă decât civilizațiile solitare, sunt cele care determină schimbările istorice. Fără doar și poate, nu popoarele fac istoria, ci oamenii”, (ne) spun editorii români ai acestei cărți – foarte interesantă, fără îndoială, chiar dacă, așa cum menționam mai sus, ea duce cu sine un anumit pattern „inclusivist”, cu cert profil corect-politic...