Pe aceeași temă
I
Ilaria Gaspari – „Viața secretă a emoțiilor”. Autoarea trăiește între Roma și Paris. A studiat filosofia la Școala Normală Superioară din Pisa, iar apoi și-a susținut doctoratul la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne. A mai publicat – în aceeași, generoasă, linie tematică: Rațiuni și sentimente. Viața privită filosofic (2018), Lecții de fericire. Exerciții filosofice pentru buna folosire a vieții (2019), Cenușărese și surori vitrege. O botanică a frumuseții (2022), La Berlin. Cu Ingeborg Bachmann în orașul divizat (2022), dar și romanele Etica acvariului (2015), Reputația (2024) și Hotelul timpului pierdut. Să nu furi (2025). În 2022, a realizat podcastul Chez Proust, o călătorie în 14 episoade dedicate romanului În căutarea timpului pierdut.
Cartea, foarte recent apărută și la noi (la 4 ani distanță de la ediția originală), reabilitează – di granda, ca să folosim o formulă care îi este sigur familiară autoarei – emoțiile ca moduri ființiale întemeietoare. Ea descrie o călătorie afectivă „alcătuită din mai multe etape: reconstituind interpretarea cuvintelor prin care spunem ceea ce simțim (ca să ne amintim că niciuna dintre emoții nu este exclusiv bună sau rea), fiecare etapă încearcă o recollection in tranquility, retrăind emoțiile în amintire și schițând un autoportret fragmentat, compozit, imperfect. Deoarece cu toții ne asemănăm prin vulnerabilitatea noastră, iar să recunoaștem faptul că suntem încercați de emoții înseamnă tocmai să ne dăm seama că nu suntem autosuficienți, că avem nevoi și că tocmai aceste nevoi ne fac umani”. Ilaria Gaspari convoacă, pentru a-și contura demonstrația, marea cultură – filosofia, poezie, istoria culturală, face apel la un registru personal – confesiv și vorbește / scrie foarte convingător despre: nostalgie, regret & remușcare, anxietate, compasiune, antipatie, mânie, invidie, gelozie, mirare; nu în ultimul rând, despre fericire și recunoștință. Deschiderea cărții e asigurată de un mic eseu intitulat „Emoțiile au dreptate”.
Dintr-un alt capitol al volumului, un scurt citat – nu întâmplător, despre fericire: „Căci, dacă fericirea e o călătorie care nu poate evita codrii întunecați, amenințători, atunci momentele pe care le considerăm fericite, acele mici plăceri intense de care ne amintim, sunt luminișurile în care ne putem opri, chiar și pentru scurtă vreme, ca să savurăm amara, profunda plăcere de a exista”. Să reținem și foarte frumoasa dedicație pe care o formulează autoarea volumului de față: „Le dedic această carte tuturor răvășiților, rătăciților, neliniștiților și inconsecvenților”.
II
Hanno Sauer – „Inventarea binelui și răului. Istoria culturală a moralității”. Autorul acestei cărți predă etica la Catedra de Filosofie și Științele Religiei de la Universitatea din Utrecht (Țările de Jos). A scris numeroase articole academice și monografii, a fost cercetător-bursier la Columbia University și City University (ambele, din New York), iar în 2020 a obținut Premiul Academiei Regale de Arte și Științe din Țările de Jos pentru cercetători remarcabili aflați la început de carieră. Inventarea binelui și răului este bestseller Der Spiegel, fiind tradus în 15 țări. Hanno Sauer este interesat de psihologia morală, dar și de neuroștiințe și psihologia socială. Iată marile – să spunem „eternele”? – întrebări care ghidează imensa materie pe care o topește Hanno Sauer în acest volum: Ce ne face să fim ființe morale? Cum distingem între bine și rău? Cum au evoluat valorile noastre de-a lungul istoriei? Dincolo de „războaiele culturale” și de epoca post-adevăr, există oare un set comun de valori și norme morale care ne leagă pe toți oamenii?
Pe de o parte, cartea și autoarea sa propun o istorie amplă, de lungă durată, a moralității umane – esențial: nu e vorba de ceva fix, de un dat, ci de ceva (un fenomen?) care s-a construit treptat, de-a lungul a milioane de ani, ca rezultat al evoluției biologice, sociale și culturale. În acest sens, e evident că binele și răul nu sunt valori absolute; e la fel de evident că moralitatea – bunăoară: normele, comportamentele, judecățile de valoare – s-a inventat, ca un „instrument social”. Interesantă și acaparantă e scalarea pe care Hanno Sauer o oferă în cadrul demonstrației sale: primul capitol „acoperă” 5 000 000 de ani; al doilea, 500 000 de ani; al treilea, 50 000; al patrulea: 5 000; mai departe: 500, 50 și 5 ani. În capitolul dedicat ultimilor 5 ani, foarte interesant de asemenea, sunt survolate marile derive – de la corectitudinea politică la woke-ism, de la semnele de virtute la absolutismul moral. Bref: moralitatea, spune Hanno Sauer, e un proces evolutiv, efectul unor comenzi sociale; binele și răul au funcție, deci sunt activate de un context sau altul; deși există, spune H. Sauer, un fundament moral comun, aceleași „entități” etice pot fi folosite și în scopuri contrare (marginalizare, stigmatizare, excludere).
Nu în ultimul rând, chiar luând în calcul derivele etice, instrumentalizarea politică a moralei, există ceva profund optimist în argumentația lui Hanno Sauer: a înțelege originea și natura moralității lasă o marjă mare pentru un autentic „progres moral”.
III
Peter Sloterdijk – „Trebuie să îți schimbi viața. Despre antropotehnică”. Sloterdijk – un greucean adică al gândirii filosofice de astăzi: (27 iunie 1947). Între 1968 și 1974 a studiat filosofia, istoria și germanistica la München și la Universitatea din Hamburg, obținându-și doctoratul în 1976. Între 1978 și 1980, Sloterdijk a locuit în ashramul lui Bhagwan Shree Rajneesh (ulterior Osho) din Pune, India. Critica rațiunii cinice (1983) se numără printre cele mai vândute cărți de filosofie ale secolului al XX-lea. În perioada 2001-2015, Sloterdijk a fost rectorul Universității de Artă și Design din Karlsruhe, iar din 2002 până în 2012 a fost gazda emisiunii TV Das philosophische Quartett. În 2023-2024 a deținut catedra anuală „L’invention de l’Europe par les langues et les cultures” de la Collège de France (Paris). El este, între altele, autorul lucrărilor: trilogia Sphären, Reguli pentru parcul uman, Derrida, un egiptean, Das SchellingProjekt. Ein Bericht, Zelul față de Dumnezeu. Despre lupta celor trei monoteisme, Mânie și timp, Philosophische Temperamente: Von Platon bis Foucault, Zeilen und Tage (I, II, III). De-a lungul vremii a obținut numeroase distincții – Ernst Robert Curtius Prize, Friedrich Märker Prize, pentru eseu, Business Book Award, Sigmund Freud Prize pentru proză științifică, Lessing Prize, pentru critică, Cicero Prize, European Prize for Political Culture etc. – și este doctor honoris causa al Universității din Nijmegen, Țările de Jos (2011), și al Universității din Timișoara (2023).
Cartea de față – o adevărată „cărămidă” – pleacă de la o prezență (uneori sufocantă de-a dreptul) în lumea de azi: criza perpetuă. Criza impune o raportare urgentă și în registrul acțiunii, spune marele gânditor german, la ideea că „așa ceva nu se mai poate”. Spre reflecție: „Într-adevăr, ceva se întoarce astăzi printre noi – dar înțelepciunea convențională conform căreia avem de-a face cu resurgența religiei nu poate răspunde adecvat interpelărilor critice. Nu este vorba nici despre revenirea unei grandori dispărute, ci mai degrabă de o schimbare de accent într-un continuum care nu a fost niciodată întrerupt. Ceea ce este cu adevărat recurent și merită toată atenția noastră este mai mult de natură antropologică decât «religioasă», prin implicațiile sale: pe scurt, este vorba despre reflecția asupra constituției imunitare a ființelor umane”. Și: „Omul este ființa pontificală care, încă din cele mai vechi stadii ale evoluției sale, creează legături între cele două capete de pod – unul în sfera trupului, celălalt în cea a programelor culturale – ce pot fi integrate apoi într-o tradiție”.
