Pe aceeași temă
Această poveste începe cu o întâlnire de la București, în anul 1990, dintre George Banu și Ion Caramitru, la care am fost invitată. Se petrecea în casa din București a părinților lui Banu și avea ca subiect venirea la București a unui mare turneu francez, Printemps de la liberté, pe care Franța îl imaginase pentru a oferi un cadou artistic României, imediat după căderea comunismului. Turneul avea nevoie de un coordonator general și Ion Caramitru se gândise la mine, dar era nevoie să îl întâlnesc pe George Banu, care să își dea acordul. Desfășurarea acestui program foarte amplu al Franței pentru România e relatată într-un mic volum publicat în acei ani de Doina Modola, așa că nu voi reveni asupra ei. Fapt este că am devenit, din partea României, coordonatorul executiv al turneului – cu toate că, la acea vreme, o asemenea competență rămânea vagă în țară.
Pentru că am făcut bine ceea ce trebuia făcut, Ministerul Afacerilor Externe din Franța – prin Association Française d’Action Artistique (AFAA), mi-a oferit posibilitatea să decid asupra unei liste de 20 de artiști de teatru din România care să vină la Festivalul de la Avignon. Zis și făcut. Aveam cu toții acces la spectacole și participam la acel festival iconic, în 1990, adică în plini „ani romantici”, cum îi numește așa de inspirat Gabriela Adameșteanu.
Hălăduind într-o dimineață prin Avignon, am intrat la Maison Jean Vilar și acolo, auzindu-mă conversând în limba română, o doamnă s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă nu mă interesează să asist la o conferință de presă a primului Masterat în management cultural european, pe care era pe cale să îl lanseze Școala de Comerț din Dijon (ESC Dijon), în parteneriat cu Saline Royale d’ARC et Senans – un celebru „centre de rencontre” din Franța. Doamna era Irina Petrescu, al cărui soț (Jean Noel Mathieu) făcea parte din comitetul de recrutare al masteratului, fiind la acea vreme și directorul rețelei de centres de rencontre din Franța.
Sintagma „management cultural” m-a interesat imediat și trebuie să mărturisesc faptul că nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut pe directorii masterului venind către mine și întrebându-mă dacă nu m-ar interesa să trimit o aplicație. Revoluția română era „trendy”, iar disciplina managementului cultural era, la rândul ei, în faza de pionierat în Europa.
Dar cursul era – ca orice curs de masterat într-o școală de comerț, plătit și foarte scump – în orice caz pentru mine. Nu știu dacă ceea ce le-am spus în acea discuție a contat sau faptul că am părut foarte interesată de subiect, sau pur și simplu aripa destinului a făcut, că au decis pe loc să îmi dea o șansă și să găsească o bursă completă pentru mine. Deocamdată, candidații înscriși ai acelei serii erau toți din Europa de Vest.
Acest masterat era conceput într-un mod extrem de original și pentru acea vreme, și chiar și pentru ziua de azi – fiindcă formula pedagogică de atunci s-a modificat mult, între timp.
Originalitatea consta în primul rând în faptul că diploma era acordată de Școala de comerț din Dijon, patronată de Camera de Comerț. Administrarea masteratului cultural însă – spre deosebire de cel de farmacie și de cel de vin, celelalte două masterate de la acea vreme ale Școlii – era făcută de o asociație – ECUME. Asociația era necesară ca să poată rezolva financiar și afirma simbolic participarea comună pentru susținerea programului de către Școala de Comerț, dar și de Saline Royale d’Arc et Senans.
Directorii masteratului aveau, așadar, în sarcină, atât programa pedagogică și relația academică cu ESC Dijon, relația cu Saline Royale, cât și gestiunea asociației.
Primul meu an de masterat este, și el, o poveste în sine, asupra căreia voi reveni cândva. Printre colegii mei se numără și Mercedes Giovinazzo, de care m-a legat imediat, de atunci încolo, o mare prietenie.
Întoarsă acasă în 1991, nu am avut altă dorință decât de a înființa un asemenea masterat și în țară, dar nu doar pentru România, ci pentru Europa de Est. La întoarcere devenisem director al UNITER, apoi al Theatrum Mundi (actualul Metropolis) – alte povești încă nespuse – și eram mobilizată de visuri optimiste și de un idealism incurabil.
Între timp, masteratul o avea pe Mercedes Giovinazzo ca directoare, deoarece creatorii săi francezi doreau să întărească motivația și participarea europeană la proiect.
Împreună cu Mercedes am început să lucrăm la un program pe care l-am numit EcumEST (ECUME era acronimul Europe, Culture, Management). A durat. În România, rezistența la inovațiile radicale și eliberatoare din anii 1990 era tot mai mare. La Theatrum Mundi se pregătea debarcarea mea din postul de director, fiindcă era primul teatru așa-numit „de proiect”, nu de repertoriu, iar succesul pe care îl avusesem, lucrând cu colaboratori, dezvoltând spații pentru formule interdisciplinare și talente emergente (dans contemporan, jazz, rock), făcând turnee în străinătate și propunând noi formule de salarizare, zgâlțâia structuri care voiau să își recâștige osificarea. Andrei Șerban fusese obligat să plece de la TNB și Dabija de la Odeon.
Trebuia să „ne potolim”…
Cu toate că dezvoltasem, în accelerarea dementă a acelor ani, multe relații în străinătate, adevărul era că voiam să „fac revoluție” acasă, nu voiam să plec nicăieri. Nu a fost să fie.
Din nou, destinul mi-a desenat o foarte neașteptată meandră. Mercedes câștigase un post la Consiliul Europei. Administratorii masteratului i-au spus că poate pleca imediat doar dacă va găsi urgent un înlocuitor. Ea m-a propus pe mine, spunând că pot oferi și o extensie pentru Europa de Est, pentru care amândouă lucraserăm deja. Au fost de acord. La Ministerul Culturii – de care depindea pe atunci Theatrum Mundi, înlocuirea mea cu Ion Cocora se decisese deja.
Am plecat rapid, cu inima grea, cu Elvira în brațe – care împlinea 7 ani în ziua plecării, și cu actele de divorț înaintate. Îmi schimbam viața și îmi schimbam țara și meseria. A fost teribil de greu. Dar pasiunea mea pentru a redresa contextul artelor din România nu murise. Gabriela Tudor mă urmase la Theatrum Mundi și acum era și ea pe plecare de acolo. Împreună cu Mercedes, eu fiind nou-numită directoare a Masteratului european din Franța, am continuat să lucrăm la programul ECUMEST. Gabriela ni s-a alăturat. Am reușit să obținem o resursă importantă de la MAE francez – François Roche, unul dintre profesorii fondatori ai masterului, care a acompaniat aceste demersuri cu multă convingere, iar la București Sandra Pralong și Anca Harasim, la rândul lor, ne-au ajutat să găsim bursele SOROS necesare pentru toți studenții din Est. EUNIC nu exista, l-am „inventat” atunci, avant la lettre. Așa au venit forme variate de susținere de la British Council, Goethe, Institutul Ceh și Maghiar. Vorbim acum de 1995. Între 1991 și 1995 – atât a durat până să dăm drumul programului ECUMEST.
I-am propus Gabrielei să preia coordonarea programului Ecumest, eu fiind director general al ambelor. Institutul Francez ne-a găzduit într-un mic sediu cu sală de curs la București. Locuiam deja în Franța și făceam destul de des călătorii la București, deoarece ambele programe aveau câte un pilon de studiu separat și unul comun.
Toți masteranzii europeni (din Est sau din Vest) au primit diploma franceză a ESC Dijon. Aceia dintre cursanți care nu își dădeau lucrarea de diplomă obțineau un certificat de participare. Curricula de un an conținea cursuri teoretice, două rezidențe de studii – una în Vest, una în Est –, un stagiu profesional și susținerea tezei. Profesorii veneau din toată Europa.
În anul 2000, Școala de Comerț s-a desprins de Saline Royale și a dorit să transforme masteratul într-unul pur francez și să îl „înghită” în școală, ceea ce s-a și petrecut. Detaliile, iarăși, pot face subiectul unei povești separate. Eu am plecat la Universitatea din Nantes în 2001 și apoi la NY în 2005, iar programul ECUMEST s-a închis și el. Am înființat ulterior asociația ECUMEST în România, a cărei directoare a fost Oana Radu – una dintre ultimele absolvente ale programului de masterat ECUME/Ecumest.
La mijlocul anilor 2000, Școala de Comerț a înțeles că făcuse o prostie și a re-internaționalizat, parțial, masterul, care acum se numește MECIC și are două antene. Am fost invitată ca parraine a generației 30, al cărui parrain a fost Jack Lang. Dar totul este altfel, acum, acolo.
Experienței ca director de Master european îi datorez și cartea pe care am scris-o și publicat-o în 2005, Another brick in the wall - a comparative study on cultural management education in Europe (Amsterdam, Boekmanstichting). Tot ei datorez momentele de mare descurajare pe care le trăiesc, constatând cum, din 1990 încoace, deschiderile extraordinare de atunci s-au îngropat în praful combinațiilor și al deprofesionalizării toxice și grave a sectorului cultural.
Dar trebuie mers înainte. Anii romantici, adică acei ani în care idealismul și generozitatea erau mult mai importante decât tranzacționalitatea mediocră de azi, pot fi regenerați. Asta depinde doar de noi. Dar nici asta nu va fi ușor.
