Pe aceeași temă
Dintr-o anumită perspectivă, Adelin Petrișor poate primi foarte onorantul titlu de Albert Londres al nostru, mai ales după 1990. Evident, nu va exista niciun mare premiu de reportaj care să-i poarte numele, cum se întâmplă în Franța, pentru că societatea românească, așa cum bine se știe, are o apetență redusă pentru lumea exterioară. Probabil că rădăcinile noastre rurale, dar și istoria noastră locală, în acest cadru tulbure, sunt printre cauzele acestei lipse de apetență pentru ceea ce se întâmplă în lume, chiar dacă ne afectează direct. Nu am fost o națiune colonială și singurele noastre câștiguri teritoriale au fost compensate prin pierderi parcă și mai mari.
Știm bine că reportajul contemporan este filmat, editat, difuzat, dar el nu ajunge neapărat peste tot și nici nu este urmărit de toată lumea, mai ales când este la Televiziunea Publică (pe care eu, personal, nu o mai urmăresc de decenii). De aceea, scrierea și publicarea unei cărți[1], în care reporterul își descrie experiențele după o anumită perioadă (de chiar 16 ani, în cazul vizitării portavionului american cu propulsie nucleară USS Ronald Reagan, unde printre cei 5.000 de marinari a întâlnit și doi americano-români), sunt lăudabile și recuperatorii. Experiențele lui Adelin Petrișor sunt fascinante și ne ajută să înțelegem lumea în care trăim. Și, așa cum a mai dovedit-o, el se pricepe și cu cuvintele, nu numai cu imaginile.
Enumerăm câteva dintre momentele de istorie, uneori istorice, la care Adelin Petrișor a fost prezent, relatând pentru televiziunile la care lucra. Primul capitol este cel dedicat pandemiei de coronavirus (echipa TVR s-a aventurat în focarul de infecție din Suceava, care a trebuit să fie preluat de către Armată, pentru a se face față răspândirii virusului de care am cam uitat). Adelin Petrișor a petrecut patru zile pe puntea, dar și la bordul unui colos, cum este portavionul american USS Ronald Reagan, în august 2009. La bordul lui muncesc, locuiesc și trăiesc luni în șir aproximativ 5.000 de oameni (cam cât populația orașului Plopeni din județul Prahova). De amintit că această navă uriașă, simbolul, dar și instrumentul proiectării forței militare a Americii peste tot în lume, este echipată cu propulsie nucleară, se poate deplasa fără oprire, fiind nevoie doar de alimentarea cu muniție, combustibil pentru avioane, alimente etc., având în vedere consumul celor cinci mii de marinari și aviatori americani. Iar Marina Americană operează 11 astfel de portavioane, protejate de grupuri navale. Reporterul observă și spațiile extrem de mici de care beneficiază marinarii, cușete strâmte în care se îngrămădesc 8-10 marinari, dar și hrana care este identică cu cea a fast-foodurilor americane. O experiență inedită, cu care nu s-au confruntat mulți reporteri de-a lungul timpului. Un supracapitol ar consta în rememorarea primăverii arabe eșuate din Egipt, Libia, unde toate mișcările ziariștilor occidentali erau atent supravegheate și organizate de către securitatea lui Gaddafi, sau Siria cuprinsă de un devastator război civil, recent încheiat. În Siria a revenit după un deceniu, în 2021, intrând în partea de nord-vest a țării, dominată de kurzii care-și construiseră propriul ministat, nerecunoscut de nimeni, spre disperarea antisemitei și dictatorialei Turcii a lui Erdoğan. Într-adevăr, „fără forțele militare kurde, statul-fantomă terorist numit DAESH nu ar fi fost anihilat. În decursul luptelor cu ISIS, kurzii avuseseră pierderi însemnate, de 12.000 de oameni și 25.000 de răniți. După eradicarea lui, kurzii moșteniseră în două tabere mulți civili adepți fanatici ai islamiștilor. În Al-Hol se aflau cam 50.000 de persoane. Statele occidentale au refuzat să-și repatrieze cetățenii de frica radicalizării acestora și a posibilelor amenințări de securitate pe care le presupunea revenirea lor”. Deja avuseseră probleme mari cu atentatele islamiste (Paris, Nisa, Londra, Madrid etc.). La 13 noiembrie, în Franța s-a comemorat solemn un deceniu de la atentatele de la Paris (mai ales din sala de concerte Batalcan, când au murit 136 de oameni). „Într-una din zile, am plecat la drum spre acea tabără. Știam la ce să mă aștept, însă tot am avut un șoc când, de la câțiva kilometri, am văzut un oraș uriaș din corturi. Pe o suprafață de doar câțiva kilometri pătrați se trăia în condiții mizere cât într-un oraș de mărimea Giurgiului. Cei mai mulți erau sirieni și irakieni, însă am găsit acolo și mii de occidentali, de la francezi, britanici, nemți, suedezi până la australieni sau canadieni. Kurzii înconjuraseră tabăra de corturi cu garduri”. Nerespectarea codului islamic putea atrage moartea, numai într-un an avuseseră 103 asasinate ale unor rezidenți din Al-Hol. În același spațiu geopolitic, butoiul cu pulbere al lumii, am putea spune, se află și Iranul, vizitat în anul 2021, la invitația statului iranian, care dorea să farmece opinia publică din România. Încercarea moarte n-are. Adelin Petrișor s-a deplasat imediat și în Israel, după atacurile teroriste atroce ale Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023, și, de asemenea, în vastele regiuni calamitate și distruse de cutremurul din estul Turciei, din 6 februarie 2023. Efectele lui au fost teribile și pentru că au fost favorizate de haosul urbanistic, una dintre cauzele directe ale corupției politice a administrației locale a regimului lui Erdoğan. Așa cum bine menționa și dedicatul nostru reporter, Turcia lui Erdoğan a încetat de ceva timp să mai fie o democrație (reținerea primarului Constantinopolului fiind cel mai recent exemplu de derapaj dictatorial).
Cel mai fascinant și plin de învățături pentru noi este însă ultimul capitol, cel care ne oferă informații extrem de interesante despre aventurile românilor lui Potra în estul R.D. Congo. Sau cel mai recent mini-Stalingrad românesc. Faptul că o mie de foști sau activi angajați ai serviciilor secrete, MApN ori MAI (angajații activi și-au luat concedii paternale sau de boală, stând trei luni în R.D. Congo[2] și una acasă) au ajuns să devină mercenari pentru un salariu de 5.000-6.000 de dolari pe lună,[3] fără ca structurile de pseudo-forță ale statului român să o știe, este imposibil de crezut. Dacă inițial încercarea de lovitură de stat a lui Horațiu Potra a putut părea ridicolă, citind și experiența lui Adelin Petrișor cu acest individ, putem prezuma că influența lui în interiorul sistemului era/este mult mai mare, având complicități diverse, extinse. Nu este o mare noutate că în serviciile secrete românești, dar și în alte instituții de forță există mulți reprezentanți care nu sunt nici pe departe atât de atașați de alianțele României cu lumea occidentală. Aventura românilor de la Goma, în estul fostei colonii belgiene, s-a finalizat ridicol, recruții congolezi înfometați și plătiți cu sume ridicole, spre deosebire de cele câștigate de mercenarii români, dând bir cu fugiții la primele confruntări mai serioase cu rebelii M23, sprijiniți de Ruanda. Am uitat acum, dar cei trei sute de lefegii valahi s-au refugiat la o bază ONU, de unde în final au ajuns la Kigali, de acolo fiind repatriați. Deci sprijinul potențial de care se bucura Potra era mult mai mare din punct de vedere numeric decât cei trei-patru adepți/asistenți arestați cu el. Nu mai menționăm complicitățile lui din sistemul de justiție – organizezi o mică lovitură de stat și poți să-ți iei tălpășița din țară?! Istoria va dovedi dacă serviciile nu au făcut tot posibilul să îndiguiască o problemă care ar fi riscat să le aducă prejudicii uriașe, dovedind complicități ascunse și grave. Reporterul român l-a întâlnit și pe Potra chiar la Goma, refuzând să accepte mita șefului mercenarilor. „Potra era respectat de oamenii săi. Nu doar pentru că îi plătea bine, ci și pentru că făcuseră ani buni ce făceau ei. A fost cinci ani în Legiunea Străină. Ulterior, a lucrat ca gardă de corp și apoi ca instructor. Potra spune că a lucrat în opt țări africane, la un moment dat inclusiv pentru un președinte central-african.”
Având o experiență atât de amplă în mass-media și, mai ales, în atât de riscanta meserie de reporter de teren, pentru care în mod indubitabil s-a născut, autorul oferă și pastile din înțelepciunea reporterului de cursă lungă. „Întotdeauna în zonele de război e interesant să vezi că la graniță, pe sensul de ieșire, de obicei, sunt mii de oameni care fug, iar pe cel de intrare nu e nimeni.” „Ca de fiecare dată, eu voiam să spun cât mai repede și mai bine povestea. Dacă era să fiu și primul, cu atât mai bine. Niciodată nu am plecat la drum spre un subiect având ca unic țel să fiu primul. Am dorit mereu ca abordarea mea să fie interesantă și cât mai corectă. Dacă s-a întâmplat să ajung și primul, foarte bine.” O constantă a experiențelor sale de reporter angajat la Televiziunea Publică sunt criticile constante, mai voalate sau explicite, la adresa disfuncționalității/birocrației sale, cu care trebuie să se lupte pentru a-și face, în definitiv, cât mai bine meseria, la o distanță atât de mare de televiziunile vestice. „Televiziunile mari nu au probleme, au echipe mari, angajează localnici pe bani buni și au resurse, sprijin logistic. Noi plecăm de fiecare dată în echipe de doi, reporter și operator. În aceste condiții, jurnalistul, vrea, nu vrea, trebuie să se ocupe și de logistică, de închiriat mașini, mâncare, hotel și, nu în ultimul rând, de știri, pentru că asta e totuși principala îndatorire.” Spre lauda lui, Adelin Petrișor, care și-a trăit primii 15 ani, cei ai copilăriei, atât de importanți, în regimul stalinist al lui Nicolae Ceaușescu, nu se lasă păcălit de niciun sistem de fermecare și manipulare al diverselor dictaturi din lume, de la cea nord-coreeană până la cele arabe, salvând onoarea pierdută a mass-media în mare măsură mercenarizată (că tot l-am adus în discuție pe Potra) din România.
***
1. În direct din linia întâi (un titlu destul de sec și neinspirat) Editura Polirom, Iași, 2025. 2. A nu se confunda cu Republica Congo sau Congo Brazzaville, fostă colonie franceză, cu care se învecinează, parcă puțin mai stabilă, chiar dacă mai săracă în resurse. R.D. Congo este numele fostului Zair și singura colonie africană a micii Belgii. Cu o suprafață de peste două milioane de kilo metri pătrați și o populație de o sută de milioane de oameni, este una dintre cele mai bogate în resurse minerale țări din lume, dar, prin corupția sa endemică și războaiele civile fără de sfârșit, și una dintre cele mai sărace din Africa, 70% din populația sa zbătându-se într-o sărăcie cruntă, așa cum o descrie și reporterul nostru, care a văzut-o la fața locului. 3. Salariile militarilor sau polițiștilor obișnu iți din România sunt însă de 4-5 ori mai mici.
