Fluviul satrapilor

Cedric Gras este un alt scriitor aventurier, după modelul lui Sylvain Tesson, de la care moștenește atracția față de lumea rusă (vorbește limba), chiar dacă Gras este imun la cântecele de sirenă ale sufletului slav, în comparație cu Tesson. După ce a studiat destinul alpiniștilor folosiți de regimul stalinist^[1] și cel maoist, Cedric Gras s-a alăturat unei alte aventuri – realizarea unui documentar pentru o televiziune franceză despre una dintre cele mai aride regiuni din lume. Rezultatul a fost și o carte de călătorii – Drumurile setei. Călătorie către izvoarele Mării Aral.

 Traseul a fost de la vărsarea fluviului Amudaria (numit în Antichitate de greci Oxios – de altfel, Alexandru cel Mare a răvășit un pic și această regiune) în fostul mare Lac Aral, acum rămas mai degrabă o amintire, prin secarea sa parțială, către izvoarele lui din Munții Pamir. Există o mare problemă în zonă. „Fiind singura sursă de apă dulce, Amudaria a fost și încă este exploatată cu sălbăticie la irigarea unor exploatații de bumbac, ceea ce a dus, de fapt, la semisecarea Lacului Aral, în care nu se varsă alt râu important.” Amudaria a fost întotdeauna pentru Asia Centrală ceea ce a fost Nilul pentru Egipt. „Există și o comisie consultativă formată din reprezentanții statelor pe teritoriul cărora trece fluviul, revenindu-le Uzbekistanului și Turkestanului 43%, iar Tadjikistanul și Afganistanul, de unde izvorăște, au dreptul la restul. Practic, kazahii au îndiguit partea lor de Aral. Secarea Aralului ar fi Cernobîlul Asiei Centrale „N-a mai rămas decât un iaz întins, o baltă imensă fără stropi de apă purtați de vânt, fără spumă, fără niciun val și fără vreun piuit de pasăre”. De altfel, sunt celebre fotografiile cu navele vechi de pescuit, din epoca sovietică, acoperite de nisip.

 Regiunea a fost dominată un secol și jumătate de ruși sau sovietici, care au avut și ei planurile lor mărețe. Jocul de-a Dumnezeu, promovat de regimul comunist, a avut  efecte ecologice ample și negative. Se dorea la un moment dat devierea unor fluvii siberiene, care curgeau inutil (!) spre nord, vărsându-se în Oceanul Artic, către sud, spre zona aridă din Asia Centrală, folosind chiar explozii nucleare controlate (!). Planul nu era neapărat nou, un inginer țarist avusese aceeași idee.

 Însă nu în timpul lui Stalin a început asaltul asupra deșertului, ci al lui Brejnev, care a ordonat devierea parțială a Fluviului Obi sau a râurilor Irtiș și Tobol. „Mai degrabă decât deviere, în realitate era vorba de răsturnarea curentului către sud cu ajutorul unor mecanisme puternice”. Un canal de 2.500 km trebuia să aducă apa până în inima deșertului. De diminuarea debitului Fluviului Amudaria, așa cum este și în cazul Nilului, de exemplu, se fac responsabile și țările din amonte, care preiau/deviază din debitul său. Canalul Karakum are 790 de kilometri și traversează Turkmenistanul foarte arid. Acest canal a fost proiectat și apoi executat parțial, folosindu-se și forța de muncă sclavagistă din Gulag, în timpul lui Stalin. Cedric Gras citează și concluziile cercetătorului german Wittfogel, care scria că lucrările hidrotehnice ar constitui un fundament totalitar încă din Egiptul Antic „Cu cât proiectele hidrotehnice întreprinse de o putere de stat sunt mai gigantice, cu atât guvernanții săi sunt mai despotici.” Scopul sovieticilor era cultivarea bumbacului în Uzbekistan, care a devenit, pentru scurt timp, e drept, hambarul de bumbac al Uniunii Sovietice. Regiunea autonomă Karakalpastan producea singură în anii de glorie 800.000 de tone de bumbac în plin deșert.

 Așa cum poate (nu) se știe în România, toate cele trei state prin care autorul francez trece sunt regimuri dictatoriale cu anumite grade de oprimare a populațiilor, însă niciuna nu întrece Turkmenistanul, considerat de anumite clasamente drept cea mai opacă țară din lume după RPD Coreeană. „Dictatura turkmenă controlează deplasările celor pe care-i păstorește, care au nevoie de viză oriunde s-ar duce. Altfel, teritoriul s-ar goli de oameni. Absența generalizată a libertăților îi împinge pe un anumit număr de turkmeni să se exileze.” Spre deosebire de uzbeci, turkmenii nu ar mai fi decât 4 sau 4,5 milioane de oameni in situ, față de cifrele oficiale, care ar paria pe 6.

 Față de Turkmenistan, Uzbekistanul i se pare o oază de relaxare și liberă mișcare, căci dictatorul local, Șavkat Miromonovici Mirzioiev, este mai tânăr și oarecum recent instalat la putere (care în această zonă este moștenită sau donată), în anul 2016, și are doar 63 de ani. Interesant este că populația acestui stat a crescut de la sfârșitul comunismului de la 20 de milioane la 35, o explozie demografică unică în Asia Centrală. În Turkmenistan, echipei de operatori francezi nu i s-a permis să filmeze, iar Gras a trebuit să vorbească la filiala locală a Institutului Francez pentru a putea intra în țară, în speranța că va putea ajunge cumva la Amaduria. Însă autoritățile au avut altă părere, interzicându-i accesul.

 În Uzbekistan, echipei franceze i s-a dat voie să filmeze într-o plantație de bumbac, fiind însoțită sau mai degrabă supravegheată de o doamnă de la primărie, care, în stilul pur sovietic, s-a asigurat că acele două sute de muncitoare sezoniere aduc numai elogii la adresa angajatorului-exploatator. De altfel, călătorul francez menționează în dese rânduri că serviciile secrete din aceste țări sunt foarte prezente, iar orice contact cu un străin trebuie imediat raportat organelor. Femeile erau plătite cu 700.000 de somi uzbeci (echivalentul a 250 de lei!) pe săptămână. La Termez, autorul descrie punctul unde se întâlnesc frontierele celor patru state care își împart și dispută apa Amudariei – Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan. A ajuns aici la câteva luni de la recucerirea puterii de către talibani, de aceea frontiera afgană nu era bine păzită, nimeni nedorind să intre în Afganistan, ci doar să fugă. Aici a observat ultimul afluent important al fluviului, care este canibalizat până să ajungă în Lacul Aral. Echipa de filmare nu a putut intra în partea afgană a fluviului, doar a contemplat de la distanță.

 Ultima etapă a aventurii scriitorului-călător francez și a echipei sale de filmare a fost în Tadjikistan^[2], una dintre cele mai sărace țări ale Asiei Centrale, tocmai pentru că nu beneficiază de hidrocarburile deșertului sau ale Mării Caspice, ci doar de înălțimile amețitoare ale Munților Pamir, de unde izvorăște și Amaduria. Țara este condusă de trei decenii de un singur dictator, Emomali Rahmon³, care a reușit să câștige războiul civil împotriva islamiștilor, susținuți de Afganistanul de peste graniță (unde trăiește o minoritate importantă de tadjici). Rahmon a construit două mari lacuri de acumulare care asigură țării 90% din energia electrică. Tadjikistanului nu-i prea pasă de problematica fluviului și secarea Lacului Aral – pe teritoriul său se formează și pleacă Amaduria. Primul a ajuns la izvoarele sale exploratorul scoțian John Wood⁴ (1812-1871), al treilea european care a străbătut Pamirul, după Marco Polo și Bento de Gois (un călugăr portughez). De altfel, el ar fi autorul unei expresii celebre – Acoperișul lumii. „Amaduria e alimentată de nenumărații ghețari care constelează Pamirul. Această lume polară constituie castelul de apă al Asiei Centrale, adevăratele ei izvoare și rezervoarele ei incomensurabile.”

 Punctul terminus al expediției a fost ascensiunea, pe jos, timp de două săptămâni, spre ghețarul Fedcenko, echivalentul tuturor ghețarilor din Alpi și cel mai mare din lume. Fedcenko cuprinde de unul singur o optime din rezervele de apă ale Pământului. Fedcenko a fost un savant țarist, care a explorat zona Asiei Centrale, dar care a murit în Alpi, iar imensul ghețar a fost numit în cinstea lui, chiar dacă el nu a ajuns niciodată la/pe el. Autoritățile tadjice au uitat timp de trei decenii să redenumească ghețarul (pentru ei, Rusia e departe rău), dar, într-un final, au făcut-o. Se pare că în ciuda creșterii temperaturii planetei, topirea lui nu s-a accelerat, dar oricum este îngrijorătoare (în 24 de veri, el s-a retras cu 800 de metri, la o pierdere de masă de 4% – și ce sunt 24 de ani la scara timpului??).

 Cartea lui Gras se constituie și într-un avertisment pentru toți cei care nu cred în schimbările climatice sau le minimalizează. „Regiuni întregi ale globului sunt numite endoreice. Și în Africa sunt fluvii care pier în nisipuri. Okavanago inundă Deșertul Kalahari, formând o mlaștină imensă. Însă Asia Centrală constituie cel mai remarcabil exemplu de endoreism, în așa măsură încât poate fi definită prin această singură caracteristică. Fostele republici sovietice formează un soi de hipercontinent, fiind atât de enclavizate, încât uneori trebuie să traversezi două state pornind dintr-un al treilea ca să ajungi la un litoral și la globalizarea portuară. Aici nu locuiești pe Planeta Albastră, ci într-o lume închisă, fără debușeu, fără curenți marini care să amestece, să evacueze, să dilueze, de unde și poluanții care se depun pentru totdeauna.” Cerdic Gras are un umor fin, specific francezilor, mai greu de sesizat, dar savuros, este un om inteligent și cultivat, dezvoltă și o mică filosofie a călătoriei – în fond, de ce unora dintre noi ne place atât de mult să o facem, când ea presupune investiții financiare serioase (nu este cazul lui în Asia Centrală, căci filma un documentar pentru o televiziune franceză, deci presupunem rezonabil că toate cheltuielile i-au fost acoperite), riscuri de sănătate etc.? „Ca să iei pulsul lumii, trebuie să călătorești. E ceea ce ne place să facem” sau „călătoria reprezintă o lume paralelă care vrea să se contopească cu cea a muritorilor de rând”. Așa este, „călătorind, uneori îți deschizi mintea în preajma unor oameni care au o gândire îngustă”.