Aventuri mexicane

Din filmele americane, produse de Hol­lywood, care totuși este un bastion democrat (de aceea stârnește constant furia actualului locatar de la Casa Albă), Mexicul pare a fi la limita unui stat eșuat. Iar știrile despre adevărate războaie fie între mafiile drogurilor, Mexicul fiind pe ruta care alimentează cu droguri Statele Unite dinspre America de Sud, fie între acestea și autoritățile mexicane fac rapid înconjurul lumii, confirmând parțial problemele structurale care există în Mexic. Care a făcut parte din imensul imperiu colonial spaniol (Noua Spanie). Nu trebuie uitat nici faptul că statul mexican independent a suferit o amputare teritorială incredibilă, ca urmare a războiului cu Statele Unite între 1846 și 1848 (55% din teritoriu, adică un milion de kilometri pătrați fiind cedați). Însă înainte de apariția europeanului, Mexicul a fost casa a două civilizații definitorii pentru lumea precolumbiană – cea aztecă și cea mayașă. Pe urmele celor două se desfășoară călătoria (Povestiri din țara jaguarului roșu. O călătorie mexicană, Editura Humanitas, 2025) lui Gabriel Șerban, fotograf, artist plastic, naturalist și un excelent observator/scriitor de origine câmpineană^[1].

Cucerirea Imperiului Aztec (între 1519 și 1521) de către mica armată de soldați spanioli condusă cu inteligență și șiretenie de celebrul Herman Cortes (care ar fi avut între 2.500 și 3.000 de oameni, în comparație cu aztecii, care erau 200.000) a avut efecte uriașe asupra istoriei Americii și se resimte și în prezent. Pentru a descoperi cruzimea (nici spaniolii sau portughezii nu au rămas datori la acest capitol), ritualurile, relațiile complicate între diversele triburi, ar trebui re/văzut filmul Apocalypto, regizat de Mel Gibson în 2006, care a stârnit numeroase controverse^[2]. Vorbit în totalitate în mayașa de azi, filmul se sfârșește tocmai cu evenimentul care avea să schimbe total lumile mayașă și aztecă – apariția unei caravele spaniole. Acțiunea ar fi plasată în anul 1511, în Peninsula Yucatan, care separă Golful Mexic de Marea Caraibilor, zonă de dezvoltare a civilizației mayașe care avea să cunoască prima prezență spaniolă. Imperiul Aztec, fiind unul continental, avea să se trezească cu spaniolii abia peste un deceniu. Dar dacă aztecii au fost înfrânți de Cortes în numai trei ani, mayașii au rezistat două secole presiunii spaniole, pentru că civilizația lor era formată din multe orașe disparate, autonome și independente unele de altele, înconjurate de o junglă deasă. În plus, mayașii se pare că au fost mai puțin naivi decât aztecii și au depus o rezistență aprigă. Chiar dacă varicela a făcut ravagii, indigenii neavând sistemul imunitar pregătit pentru a-i face față, fondul uman al Mexicului este format de o majoritate a urmașilor acestei lumi, colonizarea europeană fiind mai moderată decât în alte părți ale lumii spaniole (precum Argentina, Chile sau Uruguay, unde după valul colonizator spaniol au mai venit și altele din Europa).

Gabriel Șerban menționează și el „monstruozitatea acestor serbări sângeroase (…) Inimile erau scoase rapid din piepturile condamnaților, îndreptate spre cer și arse, ca Soarele să primească ofranda, în vreme ce zbieretele le goleau corpurile de suflet. Apoi trupurile inerte împinse de pe eșafod se rostogoleau moi pe treptele piramidei. Toate, urmate de antropofagia rituală care îi înfiorase atât de tare pe misionarii europeni.” Gabriel Șerban oferă un dozaj foarte reușit între informațiile despre mitologiile și astrologiile aztece și mayașe, detaliile vieții cotidiene a mexicanilor de azi, în definitiv, urmașii aztecilor și multor altor triburi precolumbiene, mai mult sau mai puțin creștinate și hispanizate de către conchistadori, și misionarii catolici iberici, dar și foarte multe informații despre diversa și extrem de bogata lume naturală din selva mexicană. Până la urmă, care este miza literaturii de călătorie dacă nu cea de a explora trecutul, așezându-l în contextul prezentului, viitorul trecut? Iar calitatea literară este garantată. „Aztecii moderni, cu ceasuri la mână și ochelari de soare, bat tobele în piață și sună din goarnele făcute din cochilii într-un fel de Conchista inversată, încât ai crede că în orice moment ușile din casete de cedru se vor crăpa pentru ca urmașii lui Montezuma să năvălească înăuntru și să se răzbune pe supușii regelui Spaniei.”

Menționăm mai multe etape ale periplului său. Ciudad de Mexico „este un oraș al contrastelor, așa cum sunt toate acolo unde s-au suprapus secole și civilizații. De la catedrale și conace în stil colonial, cu nervuri de frunze gotice ori spirale baroce, la biserica scientologică, cu zidurile-i mânjite de umezeală precum o uzină de smog, de la piețele spontane de cartier care acum apar, acum dispar cu tot cu tarabe și churros, de care nu te mai saturi, la clădirile de sticlă de zeci de etaje, pe care rulează reclame cu leduri”. Urmează munții din Sierra Nevada, iar apoi orașul Teotihuacan, orașul unde se nasc zeii, construit de o civilizație preaztecă, ce s-a stins undeva în jurul anului 500 d. Hr., însă a rămas important și în timpul aztecilor, fiind un loc de pelerinaj pentru aceștia. Observă vestigiile de sus, dintr-un balon. Orașul-muzeu are o Cale a Morților, un drum drept, lung de 4 km, care unește toate construcțiile și, mai ales, cele trei piramide principale. La apogeu ar fi locuit aici 200.000 de oameni, ceea ce era foarte mult, făcându-l cel mai mare oraș din lumea precolumbiană.

După vizitarea sitului Teotihuacan, autorul a făcut un popas în orășelul San Juan de Teotihuacan, „unde toate mașinile arată deplorabil, căci aplaudă din table la fiecare groapă. Uneia îi atârnă de un fir un far stins, alta a uitat să-și lase pasagerii din remorcă și acum îi bat în plafonul și așa șubred să oprească. Un stol mare de mierle mexicane alunecă din pom în pom, în vreme ce furtuna care se apropie de noi tună și luminează orizontul cu acoperișuri scunde, cu căței urcați pe ele și cu palmieri”. O altă etapă exotică a fost în Chapas, unde autorul a vizitat teritoriul locuit de lacadoni, „cea mai conservatoare și tradiționalistă etnie mayașă rămasă azi. Izolați și aproape uitați în adâncul selvei, au continuat să trăiască precum înainte de Columb, până foarte aproape de vremurile noastre (...) Poate că invazia spaniolă i-a ocolit pe lacadoni, dar lumea lor se strânge din ce în ce mai mult. În ultimii 70 de ani, două treimi din pădurea tropicală care le e casă au fost culcate la pământ sau au fost făcute scrum ca să facă loc monoculturilor și pășunilor”. Nu mai puțin de 300.000 de fermieri mexicani, veniți din altă parte, s-au așezat în această zonă cândva virgină. În continuare se vorbesc diverse dialecte mayașe. Remarcabil este că s-au păstrat până azi multe temple mayașe care, îngropate și acoperite de vegetația luxuriantă, par acum niște delușoare. Când se ajunge în vârf, se constată că acolo se află poarta de intrare a templului. De asemenea, remarcabil este faptul că ei au dezvoltat o scriere specială, complicată, dar o dovadă clară a spiritualității mayașilor. Iar la Bonapak, călătorul nostru rămâne impresionat de cel mai bine păstrate fresce din lumea mayașă, care oferă instantanee și informații prețioase despre această lume dispărută.

Gabriel Șerban este atras de pădurea luxuriantă și nu putem să nu-i admirăm curajul de a o parcurge, căci ea se confundă cu o junglă periculoasă, la mare distanță de pădurile placide ale climei temperat-continentale, de la noi, pe care o preferăm oricând. „În aceste păduri întunecoase pe care le străbatem, competiția pentru lumină este pe viață și pe moarte. Cine nu ajunge repede într-un petic de soare să-și desfacă frunzele și să pornească fotosinteza va muri, sfârșind drept hrană vecinilor vegetali.” Pentru un biolog adevărat, pădurea mexicană este laboratorul său favorit, locul unde teoria cărților întâlnește practica. Viața. „Pădurea m-a învățat să ascult, să-mi ascut auzul nu doar la foșnetele și cântecele ei, ci și la orice fărâmă de poveste zisă în treacăt, chiar și la cele șoptite în piatră. Trecutul celor de aici nu mi-e clar azi, poate doar ceva mai familiar, și îl găsesc la fel de plin de contradicții ca întotdeauna, cu strămoșii săi misterioși iubitori de poezie și sânge.”

Un motiv de bucurie – Gabriel Șerban, viteazul nostru călător, își scrie impresiile în agende/carnete de călătorie Teotihuacan, tiparul călătorului-biolog-geograf din secolul lui de glorie, secolul al XIX-lea. Iar în paginile jurnalului, după cum unii păstrează biletele de metrou de la Barcelona, vederile din Zakynthos, notele de plată din Montparnasse, călătorul nostru păstrează ferigi uscate și, probabil, multe alte plante exotice.

Volumul lui Gabriel Șerban este un apel la mai vechiul îndemn poetic și profetic al lui Lucian Blaga, de a nu strivi corola de lumini a lumii și de a nu ucide cu mintea tainele, ci de a o păstra cât mai mult timp, indiferent de eforturi, neatinsă, pentru ca generațiile viitoare să se bucure de iguane, de agouți, zărgani neotropicali, calamarii lui Humboldt, de cormoranii tropicali și cei de pe lângă tribunele din Liverpool. Și nu de cei recreați de inteligența artificială, gata să ne înlocuiască rapid, ci chiar de cei care trăiesc în habitatul lor specific și unic.

[1] “Înainte de selvă, a fost făgetul ud și plin de mușchi de pe Pițigaia, înainte de Amazon, a fost Prahova cu bolovănișurile ei albe pline de broaște, de șerpi și de stârci. Înainte de vulcani, a fost Muscelul cu coame moi și turme de oi, iar înainte de tucani, quetzali, colibri și oropendole, au fost țârâituri de mierle și pițigoi pe bulevard, unde bunicul mă învăța cântecele păsărilor. Câmpina mi-a rămas mereu aproape de suflet și m-a modelat după blândețea ei verde de oraș provincial, aerisit și așezat în mijlocul naturii.” Fragment din foarte interesantul interviu publicat aici https://filme-carti.ro/interviu-2/mexicul-are-salbaticii-necalcate-vestigii-antice-nedescoperite-povesti-cat-sa-asculti-o-viata-si-viata-cat-cuprinde-gabriel-serban-interviu-108104/

[2]Mel Gibson, unul din putini sustinatori ai lui Trump din aceasta lume cinematografică americană. Cu toate astea, a primit destule nominalizari la Premiile Oscar, pe care l-a câștigat la secțiunea regie în 1996 cu filmul Braveheart.