În a mia și a doua noapte

Juriul Bienalei de la Veneția și-a dat demisia înainte de deschiderea din acest an a evenimentului. Demisia a fost justificată prin aceea că, în declarația de intenție din 22–23 aprilie 2026, același juriu declară că nu va lua în considerare lucrările provenite din țări ale căror lideri sunt acuzați de crime împotriva umanității de către Curtea Penală Internațională, referindu-se în special la Rusia și Israel, care expun în ediția 2026. Rusia revine însă la Veneția în 2026 cu un pavilion național, după retragerea din 2022, după invadarea Ucrainei. Expoziția este una de grup, care reunește peste 50 de tineri muzicieni, poeți și filozofi din Rusia și alte țări și a stârnit deja proteste și amenințări cu sancțiuni din partea UE.

Israelul participă, tot în 2026, dar nu în spațiul tradițional din Giardini, ci în Arsenale, cu un pavilion reprezentat de artistul Belu-Simion Făinaru. Decizia de participare a celor două țări a generat și o scrisoare deschisă a artiștilor și curatorilor care cer excluderea Israelului și Rusiei (și unele apeluri și pentru SUA) din listele de premii, invocând crime împotriva umanității ale statelor din care provin artiștii.

Sigur, Bienala este, pentru cei care îi cunosc istoria și profilul, un arhipelag al coexistenței politicului cu arta, o icoană foarte eficientă a unei arhitecturi inspirate și longevive de diplomație culturală în acțiune. Locul încărcat de istorie care este Veneția, caracterul național al pavilioanelor, dar și prezența expoziției internaționale, expunerea artiștilor de la Arsenale și prezentările importante care se derulează în paralel în perioada bienalei, petrecerile de pe iahturi și opulența de fashion design a zilelor de preview… totul compune o arhitectură imbatabilă – mai ales când e bine marketizată – a legitimării unui nume sau a unui grup. Pentru politicieni, pentru piața de artă, dar și pentru lumea artistică în general (un univers profund competițional), Bienala de la Veneția este întronizarea absolută. Muzeele vor fi mai atente la artiștii expuși, politica națională îi va accepta ca patrimoniali deja, iar amatorii de artă din lume vor afla că ei există și că au valoare.

Într-o eră în care bâjbâim să găsim ultimul refugiu al adevărului nerostit, o demisie colectivă a juriului de la Veneția dezvăluie o neliniștitoare ambivalență. Pe de o parte, arta ar vrea să rămână „deasupra” jocurilor politice manipulatoare și agresive, pe de altă parte, ea devine oglinda etică a catastrofei geopoliticii actuale. Oare asta nu înseamnă că arta și artiștii implicați sunt instrumentalizați ca arme simbolice ale unui război dus pe un teritoriu care nu le este propriu?

Văzută exclusiv ca o prelungire a politicului și a ideologiei, arta devine, în cuvintele lui Susan Sontag, o realitate care se comportă ca și cum ar fi „votată”, nu una care vrea și poate să provoace ideile preconcepute.

Juriul de la Veneția, confruntat cu presiuni care depășesc granițele estetice, a ales să plece, afirmând în acest fel că relația dintre etic și estetic nu poate rămâne în culise, în contextul politic de azi. Cred că această situație expune și profunda duplicitate a unui sistem în care arta, pretins neutră, poate să devină „weaponised” – adică să înarmeze puterea, într-o realitate unde influencerii și marketingul au câștigat partida. Se pierde astfel esența sa, ca spațiu critic asumat al liberei expresii. Sunt întrebări esențiale, care se păstrează deschise.

În același timp cu cele povestite mai sus, spectacolul MET Gala din New York dezvăluie și el o ironie interesantă. Evenimentul, subvenționat generos în acest an de Luise Sánchez, soția lui Jeff Bezos, prin fundațiile sale filantropice, înghite tot ce reprezenta Anna Wintour în decenii de eleganță iconică. Ce‑a fost odată un templu al rafinamentului haute couture devine un kitsch global, dominat de influenceri TikTok și branduri agresiv comerciale. Wintour cultiva un elitism discret, o aristocrație a gustului; azi, MET e un carnaval al excesului, unde designul modei se diluează în meme-uri virale. Subvențiile lui Sánchez, venite din imperiul Amazon, subliniază cum filantropia miliardarilor înlocuiește mecena tradițională cu un control corporatist – artă sponsorizată, deci artă domesticită și supusă unor criterii antiartistice, în realitate.

Firește, nu te poți opune unei globalizări a tranzacționalității și a prostului gust – iertată fie-mi o expresie old school.

Dar Gala MET 2026 e o capitulare pe care nu o putem ignora. Nu mai este vorba despre inovația din creație, e vorba despre stereotipuri botoxate și opulență fără sens. O altă formă de instrumentalizare. E taifunul de neoprit al acestor averi care nu mai conțin aspirație către ceva original, ci doar dorința de a fi atotputernice acolo unde acaparează locul. Ce subtil îi spune Micul Prinț omului de afaceri atunci când acesta declară că vrea să cumpere toate stelele: „Înțeleg că tu ai nevoie să cumperi stelele, dar te-ai întrebat dacă și stelele au nevoie de tine?”. Gala de la Met din acest an răspunde nu prea fericit, dar clar, întrebării Micului Prinț.

În fine, constatăm din nou că britanicii știu cel mai bine să planteze simboluri ca pe niște semafoare, nu doar ca simple obiecte de artă: statuia lui Banksy apărută misterios într-un spațiu public, cu accente ironic-politice, e doar o variantă urbană a jocului pe care l-am văzut și la Casa Albă, când Regele Charles al III-lea a fost înscris într-o scenă de ceremonie americană transformată, dintr-un gest protocolar, într-o lectură de soft power. Cele două momente au fost calculate în așa fel încât să transmită că Marea Britanie nu se mai bazează pe Imperiu, ci pe „valori” – democrație, umanism, tradiție –, chiar dacă acestea sunt servite cu o mănușă de satin, ca să nu se simtă duritatea geopoliticii de sub ele. Așa cum Banksy își „plantează” o statuie într-un context vast, făcând din ironie un punct de presiune politică.

Spațiile publice sunt transformate în terenuri de influență, în care fiecare gest este o mică declarație de politică externă camuflată în estetică verbală sau subversivă.

Revenind pe terenul nostru național, să privim ce pulsează în controversa legată de Mița Biciclista, declanșată de mesajul de pe Facebook al lui Edmond Niculușcă: „Mița nu e pentru toată lumea”. Replica a determinat o explozie de comentarii, nu ca o chestiune de clasă, în primul rând, sau gust estetic, ci ca o luptă pentru dreptul de a înțelege și vedea arta. Democrația culturală nu e populism, e antidot la elitismele toxice, e ancoră pentru o societate unde arta unește, nu divide, spun comentariile, în majoritatea lor.

Oare a fost un „slip of the tongue”, cu scop publicitar? Poate că da. Până la urmă, toată lumea de pe Facebook care a citit afirmația lui Edmond și reacțiile ulterioare află despre această expoziție plănuită, iar publicul deja captiv al „stabilimentului” îi va rămâne fidel, indiferent de critici. 

Doar că acel „nu e pentru toată lumea” ne aduce în minte Gala MET sau faptul că, în ciuda demisiei juriului la Veneția, politicienii și iahturile vor fi tot acolo. Iar autoritatea publică locală a Londrei, complice la instalarea statuii provocatoare, și-a spălat conștiința în apele tulburi în care se scaldă internațional printr-un gest artistic cu mesaj. Trebuie să recunoaștem că „perfidul Albion” rămâne cel mai inteligent în a folosi simbolurile și arta.

Aceste episoade – Bienala de la Veneția, Gala MET, statuia Banksy la Londra, episodul Mița Biciclista – dezvăluie o criză mai adâncă: aceea care vorbește despre plasarea artelor ca pur instrument al spasmelor politice, diplomatice și mercantile ale prezentului.

Mă întorc însă la Bienală, salvator, să observ că, pentru prima dată, există un pavilion al Republicii Moldova, cu un proiect al artistului Pavel Brăila, cel care m-a cucerit în 2017 cu „Yellow splinters of the sun”. Până azi mai păstrez un ciob de soare. 

De data asta, Brăila își imaginează o serie de covoare persane suspendate de drone – din câte am înțeles din prezentare –, iar proiectul se intitulează În a mia și a doua noapte. Nu pot decât să constat cu bucurie că pare să fie un semnal că mai putem, încă, ieși din bezna acestui tunel în care ne aflăm. Arta își găsește întotdeauna gura de respirație. Șeherezada rămâne cu noi.