Pe aceeași temă
Este destul de posibil ca marele nostru I. L. Caragiale să fi exagerat un pic, în nota sa caracteristică, în descrierile apucăturilor și caracterului amploaiaților, cum îi numea el, chiar dacă orice pădure își avea/are uscăturile sale, așa cum putem constata și în zilele noastre cu tagma magistraților, incomparabil mai bine plătiți decât cei din administrație. La 31 ianuarie 1883 s-a înființat Societatea Funcționarilor Publici (SFC), iar membrii acesteia stabileau o insignă distinctivă, din metal comun, pe care o purtau funcționarii sindicalizați. Palatul Funcționarilor Publici a fost construit în zona sudică a Pieței Victoriei, între Calea Victoriei și Strada Buzești, în 1900, după planurile arhitecților Constantin Mihăescu și Alexandru Clavel, într-un stil neoromânesc. Clădirea avea la parter spații destinate activităților comerciale (după cum se poate observa într-una dintre cărțile poștale păstrate, mai mult ca sigur veniturile rezultate din închirierea spațiilor totuși ultracentrale reveneau SFC), etajul și mansarda fiind destinate locuințelor unor personalități din instituțiile publice. Astfel că îi regăsim aici ca locatari pe Alexandru Vlahuță, „trezorier al unui inestimabil patrimoniu artistic, al numeroaselor tablouri realizate de ginerele său, Nicolae Grigorescu”. Palatul a suferit un incendiu la 18 aprilie 1904, în urma căruia au rezultat mari pagube materiale. Pictorului Verona, unul dintre locatarii imobilului, i-au fost mistuite 180 de lucrări. Ironia sorții făcea că, deși acesta avea o poliță de asigurare în valoare de 56.000 de lei, nu o mai plătise de câteva luni. Palatul a fost demolat ca urmare a efectelor bombardamentului din 28 iunie 1944.[1]
În 1933, se împlinea o jumătate de secol de la înființarea Societății. La epoca în care s-a început Societatea Funcționarilor, funcționarii publici nu aveau nicio stabilitate. Ei veneau în slujbă odată cu guvernul cu care simpatizau și plecau odată cu el. Din cauza aceasta, ei se găseau într-o stare de mizerie în cazuri de boală sau de moarte și erau nevoiți să apeleze la mila publică și să cerșească cu talerul pentru a ajuta un coleg căzut într-o asemenea nenorocire.”[2] Societatea dezvoltase de-a lungul timpului mai multe servicii prin care venea în sprijinul membrilor săi, printre care era și o formă de ajutor de șomaj (ajutor pentru rămânerea fără slujbă). În 1896, plătise 163.308 lei, o sumă foarte mare în singura epocă istorică a finanțelor noastre când leul era extrem de greu. Este leul lui Carol I. După Primul Război Mondial, au existat diverse discuții pentru a se stabili un statut al funcționarului public, care să-i asigure stabilitatea în funcție, iar în 1923, s-a reușit votarea lui în Parlamentul României Mari. De asemenea, Societatea acorda ajutoare de încălzire (lemne de foc) sau mărfuri la prețuri decente. În 1931, aflăm că printr-o lege se dispunea ca în toate reședințele de județ să existe un comitet local.
Societatea Funcționarilor Publici adresa în anul 1934 un memoriu suveranului Carol al II-lea, publicat și în ziarul Adevărul[3], în legătură cu intențiile Guvernului de „a revizui numirile funcționarilor din ultimii zece ani și de a simplifica serviciile publice în scop de a creia economii la bugetul de stat”. Sună destul de familiar, nu?
Societatea Funcționarilor Publici se considera cea mai îndreptățită să reprezinte interesele funcționarilor, având o vechime de 52 de ani, fapt subliniat în articol. „Multiplele legiferări pe seama funcționarilor publici și revizuirea numirilor cu ocazia întocmirii fiecărui buget nu numai că nu realizează de loc economii importante pentru bugetul de stat dar creiază o situație de nesiguranță și de demoralizare în spiritul funcționarilor, demoralizare care se repercutează asupra bunului mers al serviciilor publice.” În continuare, se compara numărul funcționarilor raportat la populația României Mari cu cel din alte țări, tocmai pentru a dovedi că numărul angajaților din România nu era deloc atât de mare cum se credea de către opinia publică (cum este cazul și astăzi, de altfel, în România anului 2025). Franța, care avea o populație de 42 de milioane de oameni, avea 743.000 de funcționari, Suedia 105.000 la 6 milioane, Germania un milion de funcționari la 63 de milioane etc. România se afla doar pe locul șapte, cu 225.000 de funcționari la o populație de 17,5 milioane de oameni. O problemă evidențiată în memoriu era și salarizarea personalului din România. Dacă în SUA un funcționar câștiga 15.000 de lei pe lună, în Elveția 14.880, în Germania 11.000 de lei, în Suedia 9.380 de lei, în Italia 9.330 de lei, în Franța 8.200 de lei, în România câștigul mediu al unui funcționar se învârtea în jurul sumei de 3.660 de lei, care nu era deloc mare în perioada interbelică. De altfel, din dosarele interbelice ale Fondului Prefectura Prahova, rezultă că personalul Prefecturii nu era plătit foarte bine, dacă unii dintre angajați apelau la sprijinul financiar al instituției, pentru a depăși situații personale dificile. O anumită Jeana Petrescu, funcționară la Prefectură, depunea o cerere prin care solicita alocarea unei sume de bani pentru că suferea de multă vreme de stomac și avea un salariu mic, care nu-i permitea să își îngrijească sănătatea (se aproba acordarea a o mie de lei), iar Constantin Marinescu solicita un sprijin pentru copilul său, care suferea de gastro-enterocolită (se aprobau 500 de lei). Dintr-o altă cerere a unui alt funcționar, aflăm că acesta participase la Războiul de Întregire, având un picior amputat. În iarna 1938-1939, el alunecase din cauza poleiului și s-a lovit grav, stând la pat o lună. Avea nevoie de o sumă de bani pentru a acoperi datoriile pe care le contractase, atât pentru a plăti medicul, cât și pentru a-și repara proteza (i s-a aprobat alocarea sumei de 500 de lei, care nu era mare, leul din 1939 putând fi echivalat în mare măsură cu cel de acum). Ipoteza pauperizării funcționarilor este confirmată și de faptul că din cele 1.400 de fotografii digitalizate de către Serviciul Județean Prahova ale Arhivelor Naționale în urma extragerii lor din dosarele care păstrează solicitările prahovenilor interbelici de eliberare a unui pașaport pentru a pleca în străinătate, doar două sunt ale unor funcționari de la Prefectură[4]. Pentru a pleca în afara granițelor României Mari, era nevoie de fonduri mult mai mari decât acum.
Revenind la memoriul publicat în Adevărul, remarcăm că, în terminologia de atunci, prin revizuire se desemna restructurarea. De unde „să se revizuiască”? O întrebare fundamentală și atunci, dar și astăzi (a se vedea ping-pongul din ultimele șase luni cu ușurarea schemelor de personal). Evident, de la alții. Se propunea ca toți funcționarii care aveau o vechime de mai puțin de cinci ani să fie supuși procedurii de „revizuire”. În memoriu se aducea în discuție o altă veșnică problemă a României – simplificarea serviciilor publice, despre care se considera că „este foarte importantă și complexă”. Însă nici condițiile în care lucrau funcționarii români nu erau grozave. „Nu se poate cere niciunui funcționar un randament de lucru superior fără camere spațioase, bine aerisite și luminate.”
O altă soluție înaintată Suveranului era să se diminueze sumele pe care statul le plătea pentru închirierea localurilor administrative (300 de milioane pe an). Se propunea „să se ridice cetăți administrative”, unde probabil se dorea concentrarea tuturor instituțiilor deconcentrate (în terminologia de acum). Nu este clar dacă memoriul îi avea în vedere și pe funcționarii prefecturilor și primăriilor, de la nivelul celor 71 de județe, dar dacă numărul de 225.000 de funcționari i-ar fi însumat atât pe cei din administrația centrală, cât și pe cea de nivel județean și local, numărul nu ni se pare deloc foarte mare. Să nu uităm că vorbim despre o țară care în perioada interbelică avea aproape 300.000 kmp.[5] Anumite realități par a fi într-adevăr eterne în România.
1. http://orasulluibucur.blogspot.com/2021/05/bucurestiul-disparut-palatul-societatii.html
2. Articolul Aniversarea a 50 de ani de la înființarea Societății Generale a Funcționarilor Publici, în ediția din 24 iunie 1933 a ziarului Argus.
3. Articolul Problema simplificării serviciilor publice - Memoriul Societății Funcționarilor Publici publicat în ziarul Adevărul, luna septembrie 1934, Anul 48, nr. 15.535.
4. Un anumit Eugen Bogdan, director, și Șt. Gheorghiu.
5. Fragment din albumul „Palatele Prefecturilor României Mari”, în curs de editare.v
