Pe aceeași temă
Există două modalități de a vorbi despre actualitate la teatru, care e, nu-i așa, oglinda realității. Să produci spectacole la cald, după teme și texte ale zilei, cu riscul de a pierde competiția cu perenitatea. Sau să apelezi la marea dramaturgie a lumii, unde se găsesc mai toate ideile care frământă umanitatea dintotdeauna, în lupta ei pentru afirmarea adevărului și dreptății. La capitolul acesta fac carieră inițiativele de recitire a clasicilor în cheie spectacologică modernă și uneori chiar updatarea formală a conținuturilor, astfel încât să sune apropiat urechilor celor mai pretențioase din perspectiva prezentului. Acest din urmă alineat poate fi exemplificat cu experiențe recente gen Robert Icke, care doar cu asta se ocupă, sau cu altele în curs de descoperire pe scenele noastre.
Există și categoria mai rară a găsirii în istorie a unor întâmplări, situații care alimentează, cu argumentul imbatabil al faptelor, idei și teme contemporane, cum ar fi inspirata incursiune în trecutul Transilvaniei întreprinsă de Csaba Székely, în piesa Lumânările dreptății, sau de Gianina Cărbunariu, în Magyarosaurus dacus... pentru ilustrarea subiectului fierbinte al identității etnice, religioase, naționale.
La fel de acută e cauza justiției, pusă pe soclu de antici și prezentată cu tot cortegiul de probleme: dreptate, adevăr, rectitudine morală, în istoria literaturii.
O piesă des frecventată sub cupola acestei sfere de interes este Ulciorul sfărâmat de Heinrich von Kleist, pentru că aici tema e abordată frontal, nu prin conotații, piste adiacente, cum se întâmplă în mai toate situațiile de conflict tratate scenic, care au reverberații în sfera dreptului.
Am două amintiri de referință din istoria montării acestei piese. Una e din 2011 și se referă la spectacolul de la Berliner Ensemble în regia lui Peter Stein și interpretarea lui Klaus Maria Brandauer în rolul judelui Adam, realizat cu ocazia bicentenarului Kleist și văzut la Sankt Petersburg în cadrul festivalului Prix Europa, când a fost omagiat și regizorul. Creată cu mare grijă pentru imagine, montarea etala un tablou fin șlefuit, de inspirație bruegeliană, subliniind prin contrast micimea nedemnă a personajului principal, un judecător de provincie dedat la toate relele, de la corupție la șantaj sexual. Nu uit imaginea de final, când pe scena imensă pe care se juca spectacolul, acoperită parcă de o pătură albă, imaculată, de zăpadă, alerga în manej, în jurul unei coloane-ax, simbol al justiției de neclintit, judele prins cu minciuna de care voia să scape acum. Prestanța actorului – marele Brandauer – făcea concluziile de necontestat.
În altă cheie, în afara acestei sobrietăți clasice, a fost spectacolul lui Dan Micu, din 1976. Pe vremea când subiectul putea fi tratat mai degrabă lejer, invocarea spiritului proverbelor populare, ce pare a fi fost intenția regizorului, permitea, prin intermediul satirei, critica la obiect. Puntea în melc construită de Ion Dogar Marinescu pe scena Nottara și jocul distrat al lui Ștefan Iordache dădeau un aer de glumă unei realități triste în esența ei, care avea drept protagoniști, mereu nedreptățiți, oamenii cinstiți și încrezători dintr-un sat olandez, dar care puteau fi de oriunde. (Costumele erau neutre.) Nu s-a întrebat nimeni de ce germanul Kleist a ales acum peste 200 de ani, pentru ilustrarea tezei sale, Olanda și nici acum n-o să ne întrebăm privind spectacolul regizat de Gelu Colceag la Teatrul „Stela Popescu”.
Poate și Kleist se ferea de autorități, cum se întâmplă mereu când sunt abordate probleme spinoase. Spectacolul adoptă față de această capodoperă a teatrului universal o politică de conservare a adevărului, a valorii literar-dramaturgice a textului, pe de o parte, și a conținutului de idei, pe de alta. Și într-un caz, și în celălalt, concluziile sunt aceleași, canonul clasic perfect al construcției teatrale funcționează și-și merită accesul la perenitate, la fel cum tactica impecabilă a deconspirării fraudelor morale cu iz polițist și consecințe existențiale grave ar putea fi model pentru încălcări ale justiției din orice timpuri și locuri. Inclusiv ale noastre.
Așa încât, păstrând cadrul de epocă marcat mai ales prin costume (o frumoasă prelucrare a stilului popular olandez pe care s-a așezat patina timpului) și unele maniere ale portretizării din teatrul realist-psihologic, Ulciorul sfărâmat made in Romania 2026 e o repunere în discuție a temei justiției în termenii convingători ai moralei clasice și ai teatrului de artă, care evită tumbele hazardate ale actualizării. Cu peruci sau fără, dar cu aceleași robe și ciocănele, personajele angrenate în povestea mincinoasă a judecătorului Adam, care vrea să arunce povara pedepsei asupra unui sătean oarecare, pentru a scăpa de învinuirea de șantaj la adresa unei tinere caste și neștiutoare, amuză, semnalând în același timp vechimea temei. (Se râde copios la spectacol.) Subiectul are cumva atingere cu acela din Măsură pentru măsură de Shakespeare, punând în discuție și relația cu autoritatea statală (aici, consilierul judiciar Walter venit în inspecție), dar tratarea, la Kleist, insistă savuros pe tertipurile comice la care apelează adevăratul vinovat, în tentativa de a mușamaliza cazul. E prezentat în oglindă și tabloul naivității și obedienței pârâților, țăranii din satul cu nume încâlcit unde judele domnește.
Ceea ce ar putea fi o noutate în actuala montare e plasarea într-un loc central al scenei a latrinei, despre care textul vorbește și care dobândește aici sarcina aruncării în derizoriu a importanței autorității judiciare. Nu doar judele, lovit de pântecăraie, apelează la intimitatea locului, ci și musafirul de la centru, iar la sfârșit, prin intermediul acestui pasaj indispensabil, se produce și dispariția misterioasă a vinovatului, care-și abandonează în mizerie însemnele judiciare. Iscusita scenografă Ioana Pashca, a cărei inspirată scenografie desenează simbolic spațiul imaginat ca un crâng desfrunzit, contribuie și ea cu umor la descrierea acestui loc pe cale de dezmembrare. Misiunea asta le revine însă în toată regula interpreților, care mai și îngroașă trăsăturile personajelor, păstrând însă fondul trist al realității din povestea în care adevărul e manipulat și forțat împotriva evidenței.
Cea mai mare surpriză e Șerban Pavlu, care, în toată diversitatea gamei rolurilor pe care le-a jucat și le joacă, de la tragicul Coriolan la perfidul funcționar din Bazinul de înot sau la soțul naiv și șugubăț din Cină cu prieteni, nu a avut ocazia să-și evalueze umorul, în variantă populară, cum i se cere aici. Intrând în rol, el trăiește cu bucurie sinceră pățaniile flăcăului tomnatec și, încântat de fiecare succes, afișează o mirare cuceritoare. Cu alte cuvinte, râde el primul de prostiile pe care le spune și face, iar când trebuie să fie serios pare că nu înțelege. Se joacă degajat, cu accesoriile vestimentare sofisticate, greșind protocolul exact când nu trebuie, pentru a-și face cât mai ridicole aparițiile. Până și etalarea rănii de la cap, martoră a tentativei de viol, are amprenta minciunii, producând râsete pe scenă și în public. Prin contrast, tânărul Vlad Brumaru transformă îndărătnicia lui Ruprecht, logodnicul fetei abuzate, în accente de revoltă și furie pe care le redă cu aplomb, trântindu-și de pământ căciula și stârnind admirația pentru curajul lui neașteptat. O la fel de surprinzătoare reușită actoricească. În rolul femeii care reclamă spargerea ulciorului în timpul vizitei intrusului, am văzut-o pe Crina Matei, care, păstrând un diapazon incandescent pe parcursul depoziției sale, trimite la subsol informațiile despre trecutul încărcat de istorie al obiectului patrimonial de care se folosește autorul pentru a accentua ridicolul înscenării. Ana Maria Ivan – fecioara sedusă – e o apariție care se impune prin dramatism asumat, mai ales în scena finală, când, avansând spre public pe puntea concepută anume, își pune în evidență chipul copleșit de tristețe și luminat cu artă, în clarobscur. Cătălin Frăsinescu e Walter, pandantul just, dar deloc inocent al judelui corupt, rol pe care alternarea cu celălalt interpret – Vlad Logigan – nu i-a permis încă să-l aprofundeze în direcția aroganței și superficialității bine intuite ale superiorului. Mai apar în roluri episodice Cristi Neacșu, Sorin Aurel Sandu, Viorel Păunescu, Cristina Danu, Georgiana Herciu, personalizând imaginea unei mulțimi fără drept de apel în fața unei justiții strâmbe și corupte.
Important pentru oportunitatea temei, realizat cu meșteșug profesoral de regizorul Gelu Colceag, jucat cu dăruire de actorii distribuiți, spectacolul Ulciorul sfărâmat reînvie pe înțelesul tuturor povestea fără sfârșit a zeiței legate la ochi din legendarul Olimp.
