Lecții despre România

„Nu a transmis nimic din țara care fusese țara ei. Nu a putut, cred. Tot ce învățase acolo era rezultatul comunismului, iar comunismul era tot ce detestase familia ei. S-a pătruns de Occident și tot ce a vrut pentru ea și pentru noi au fost Occidentul, Elvis, Madonna, clasicii cinematografului francez și american (…) A rămas totuși ceva, vârful acestui biet aisberg, adică reflexele unei educații și poveștile auzite atât de des și, în ciuda voinței ei, noi am primit și asta. Suspendată ca un semn de întrebare deasupra capetelor noastre de copii – alteritatea enervantă, iritantă, suverana alteritate a mamei noastre”*.

Isabelle Flükiger s-a născut în 1979 la Fribourg, în Elveția, din tată elvețian de limbă germană și mamă evreică, originară din România. Este scriitoare elvețiană de limbă franceză, a publicat până acum șase romane și e laureata a tot atâtea premii literare. Al cincilea roman al ei este autobiografic și a apărut în 2017: Retour dans l’Est. Scriitoarea încă nu e tradusă în românește, dar sperăm că măcar romanul ei autobiografic va interesa vreun editor român.

Retour dans l’Est, adică „Întoarcere în Est”, este scris în urma unei vizite în România, pe care autoarea o face împreună cu mama sa, în 2013, și, de asemenea, în urma unei îndelungate documentări ulterioare – „vrafuri de cărți” – privind România.

În jurul vârstei de 30 de ani, Isabelle Flükiger este cuprinsă de dorința de a-și înțelege mai bine identitatea. Are amintiri vagi cu părinții mamei ei, Olga și Rubin Abermann, din București, dar nu știe românește, nu știe mai nimic despre țara în care s-au născut și au trăit cea mai mare parte a vieții lor bunicii materni. Mama sa, plecată din țară prin căsătorie, nu-i povestise nimic. Dar tânăra elvețiancă „fără griji” dorește să-și descopere rădăcinile. O roagă pe mama sa să o însoțească în România, iar aceasta, după ce o refuză, acceptă atunci când fiica îi va spune că e pentru o carte pe care vrea să o scrie.

Ajunse la București, se cazează la hotel și mănâncă la restaurante. Se simt turiste și așa sunt și percepute. După ce rătăcesc pe străzi, constată că nu doar casa părintească, ci întregul cartier nu mai există. Mama autoarei o invită să vadă locul unde și-a făcut studiile, la Universitate, dar acolo clădirea nu le spune nimic. Pe stradă, în centrul orașului, Isabelle Flükiger remarcă faptul că, dincolo de șantierele mici care sunt prezente peste tot, este un oraș „din Europa, de asta e așa de familiar”.

Ultima lor vizită în România avusese loc în 1985, când autoarea avea 6 ani. Își amintește frigul teribil din casa bunicilor și faptul că un an mai târziu aceștia vor pleca în Israel, în cadrul „vânzării de evrei” pe care o făcea Ceaușescu. Memoria autoarei este populată doar cu câteva imagini: „Să povestești înseamnă să înțelegi și ... iată-mă în fața unei breșe. În ea este sfârșitul anilor ’70 la București, sunt doi bătrâni într-o casă și un dictator nebun. Atunci îmi continui explorarea și mă scufund în această fisură”. Plecarea bunicilor în Israel este evadarea dintr-un regim devenit insuportabil și nu vreo fericire: în Israel nu știu limba, nici nu o vor învăța, la bătrânețe, vor muri în spital, la distanță de un an unul de celălalt.

Vizita de o săptămână în Bucureștiul anului 2013 alternează cu reînvierea unei capitale de demult, orașul în care și-au trăit viața bunicii Olga și Rubin.

Mama autoarei îi propune obiective turistice-clișeu, iar acestea nici că vor stârni vreo emoție. După Universitate, autoarea și mama ei vizitează hotelul Intercontinental, iar autoarea face o digresiune despre ce însemna în comunism să nu poți intra într-un loc care e teoretic accesibil, dar practic, nu. În realitatea de la fața locului, din 2013, se intercalează tot mai mult Bucureștiul de altădată, cunoscut în mod livresc de Isabelle Flükiger. Iar acesta devine viu.

Autoarea povestește urgia care s-a abătut asupra Bucureștiului prin cutremurul din 1977, dar și prin demolările care i-au urmat. Istoria distrugerii fizice a unui oraș, de către un dictator care vrea să elimine urmele trecutului, este astfel explicată.

Palatul Poporului este un obiectiv pe care autoarea vrea să îl vadă, dar mama ei va rămâne la intrare, refuzând să viziteze „palatul ăsta al unui dement”. Isabelle Flükiger recunoaște că la început, în timpul turului ghidat, se simte ca o turistă detașată, ca mai apoi să înceteze să facă fotografii, să simtă revoltă și să spună că în spatele superlativelor „se puteau ghici morții”.

Va urma Ateneul, unde mama ei „nu privește nimic. A venit pentru un concert clasic dintr-o clădire clasică”. Fiica observă că, în fața României din prezent, mama ei e „doar o elvețiancă”. Țara de origine este refulată, ca orice suferință nu doar personală, ci și transgenerațională.

Figura cea mai importantă a cărții este cea a bunicii Olga, fata unui croitor care făcea haine pentru lumea bună din București și care alege să facă cursuri de dactilografie și să ia lecții de germană. Își va câștiga existența astfel, în vreme ce frații ei se bucură de studii superioare plătite de tatăl lor. O altă explicație e dată despre mentalitățile vremurilor în ceea ce privește soarta unei fete. Nepoata ei o imaginează în tramvai, pe stradă, cu familia la picnic, cunoscându-l pe Rubin.

Într-o zi, când apar niște afișe antisemite și niște comentarii aprobatoare, Olga își dă seama că, după fizicul ei, nu e luată drept evreică, ceea ce nu o liniștește însă. Nepoata sa, Isabelle Flükiger, va nota: „Mi-au trebuit multe lecturi ca să înțeleg că, într-o anumită epocă, a fi evreu era o naționalitate. Pentru noi, a fi evreu înseamnă doar a avea o anumită confesiune. Ești evreu așa cum ești catolic sau protestant, anglican sau ortodox. Ești evreu așa cum ești ateu. Ești ca toată lumea, atunci când ești evreu”.

Vizita la Muzeul Satului prilejuiește o altă lecție de istorie: cum a fost creat muzeul de către regele Carol al II-lea, urmat de portretul lui C.Z. Codreanu și al Mișcării Legionare. Sunt prezentate fapte istorice, de la scurta, dar teribila guvernare legionară până la figurile regelui Mihai și ale mareșalului Antonescu, prigoana evreilor, felul în care bunicul Rubin își pierde și casa, și comerțul, apoi le recapătă, ca apoi să le piardă din nou, odată cu instalarea comunismului. Este impresionant că în 1941, în vreme ce mulți evrei părăsesc țara, din cauza legionarilor, Olga își cumpără una dintre casele lor abandonate, pentru că ea pariază pe România. Se mută cu soțul în casă, dar, din cauza războiului, refuză să facă un copil, tot avortează, iar imediat după război naște un băiat, care va muri însă la
6 luni. Olga e devastată. Când o naște, apoi, pe mama autoarei, Olga este rece cu ea și așa va rămâne. Perioada ’60-’75 e evocată pentru deschiderea către Occident, Primăvara de la Praga, discursul de la balconul C.C. al lui Ceaușescu, studiile de limbi străine ale mamei și munca ei de ghid turistic francofon.

În Retour dans l’Est inițierea e inversă, de la fiică la mamă. După o vizită fără emoții la București, autoarea caută cărți și învață România ca pe o lecție. Apoi îi povestește mamei ceea ce a aflat. „E o nebunie, tot ce nu am știut...”, spune aceasta. Iar Isabelle Flükiger își explică: „Să povestești înseamnă să trezești demonii, poate de asta au tăcut. Și-au crescut copiii ca toate generațiile care au suferit în tăcere. Totuși, rănile rămân, și furia, și amărăciunea. Atunci, aceste generații care au văzut prea multe le-au transmis copiilor lor suferința, dar nu și povestea ei. Iar generațiile următoare înaintează în viață curajos, dar împovărate de greutatea pe care au moștenit-o și a cărei cauză s-a pierdut. Cum să te eliberezi dacă nu știi de ce anume?”.

Retour dans l’Est este o descoperire de sine a nepoatei Olgăi și o declarație de iubire față de familia ei maternă. Pornind de la nevoia de a se integra familiei care a făcut-o să fie cine este –„Toate astea sunt așa pentru că prin mine, fără încetare, revine trecutul care a fost prezentul generațiilor de dinainte” –, Isabelle Flükiger spune și o poveste de istorie românească, foarte bine documentată și într-un stil accesibil. Un roman emoționant prin ambiția căutării identitare, prin onestitatea de a recunoaște ce nu știe (și vrea să afle), prin autenticitate. O (re)construcție afectivă originală, în lipsa amintirilor și a poveștilor spuse, din livresc și empatie.

*Traducerea citatelor din limba franceză ne aparține, S.G.

Notă: Isabelle Flükiger va fi prezentă la București, la librăria franceză Kyralina, alături de alți trei scriitori elvețieni de origine română (Raluca Antonescu, Eugène și Marius Daniel Popescu), în cadrul minifestivalului literar francofon din 26-29 martie.