Un bilet de ieșire necesar 

Filonul principal al memoriilor^[1] domnului Petre Mihai Băcanu, unul dintre cei mai importanți ziariști români din toate timpurile, considerând și perioada României Mari, care nu a dus lipsă de gazetari talentați și care nu au cochetat cu extrema dreaptă antisemită, cum a făcut-o Pamfil Șeicaru,^[2] se concentrează asupra ultimului an al regimului tiranic al clanului Ceaușescu. Petre Mihai Băcanu, împreună cu un mic grup de colegi din redacția ziarului România Liberă, printre care îi enumerăm pe Anton Uncu și Mihai Creangă, a încercat și a reușit, cu mijloace tehnice precare, să tipărească ziarul independent România. Securitatea a prins de veste și i-a arestat pe toți în ziua de 24 ianuarie 1989, domnul Băcanu devenind unul dintre puținii disidenți autentici pe care i-a cunoscut România înainte de 22 decembrie 1989. A fost anchetat și a rămas închis (la Jilava, în arestul din Calea Rahovei al Miliției și Securității) până în seara de 22 decembrie 1989, când a fost eliberat. Ofițerul de Securitate i-a spus la plecare, cu părere de rău, „de acum puteți scrie tot ce vreți”. Domnului Băcanu i-a fost înscenat un proces de drept penal (a avut de ales între specula cu mașini și un viol, alegând prima variantă!), pentru care a primit șase ani și șase luni de închisoare. Regimul totalitar nu dorea să recunoască public faptul că niște oameni fuseseră arestați pentru delictul de opinie, în condițiile în care teoretic semnase tot felul de documente internaționale, inclusiv Acordurile de la Helsinki din 1975, care la art. 7 stipulau și Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ceilalți colegi de lot au scăpat mai ușor, doar cu stabilirea domiciliului obligatoriu în țară, pentru că-și recunoscuseră „greșeala” (nu și autorul memoriilor). În detenție, P.M.B. visa la un creion, o foaie de hârtie și chiar la indigesta Scînteia oficială, ceea ce organele de represiune nu aveau cum să ofere unui ziarist disident, care trebuia chinuit. „Aveam măcar o cană ciobită și o lingură. Pare de neînchipuit cu cât de puțin se poate îndestula un om. Când n-ai nimic, nici n-ai nimic de pierdut. Când m-am trezit doar cu o cană și o lingură, am învățat că și infernul poate fi suportat”. Acesta a fost cel mai mic chin, având în vedere tortura îndurată, bătăile sălbatice care i-au afectat pentru totdeauna auzul. Așa cum se știe, după 1989 domnul Băcanu s-a dedicat noii Românii Libere, mare cotidian care a luptat pentru democratizarea României, principalul ziar al Opoziției împotriva restauratorului FSN, condus de Ion Iliescu, un ziar pentru care, în anii 1990, se stătea la cozi impresionante în micul nostru târg subcarpatic.

Unul dintre pasajele remarcabile din cartea de memorii rezumă experiența carcerală a domnului Petre Mihai Băcanu. „A fi ținut singur, într-o celulă, este o formă de tortură. Puțini își pot imagina în ce stare este un anchetat ținut în izolare desăvârșită. Dar așa îi este destinat omului, în viață, să sufere. Dacă nu te chinui, ori ești paralizat, ori ratat. Nu știu de unde mi se trage, dar toată viața am fugit cât am putut de aglomerație. Într-un cuvânt, m-am simțit în largul meu doar în singurătate. În celulă, singur, când nu știam cum să-mi umplu timpul și simțeam că-mi pierd mințile (îmi dispăruse vocea), mi-am zis că, dacă voi ieși viu din închisoare, n-o să mai rămân singur niciodată. Și să mă gândesc la viață, în sensul de existență, strâns legată de spirit, de gândire.” Ca mulți alți condamnați ai Gulagului comunist, și domnul Băcanu a dezvoltat o metodă eficientă în încercarea de a-și păstra sănătatea mintală – a apelat la universul montan. „Îmi aduceam aminte și de oamenii muntelui. Muntele își are oamenii pe care-i merită și care n-au frică. Muntele m-a vindecat de teamă. Când urci pe stâncile abrupte e nevoie să înaintezi încet. (...) Răscoleam prin cotloanele memoriei, vedeam pârâiașe repezi, vântoasele de fânețuri, simțeam cum se revarsă mireasma pădurii. Când călătoream pe creste, aveam impresia că mă regăsesc. Liniște odihnitoare, tainică.” O altă referire la oamenii muntelui este legată de micile liberalizări și deschideri către economia de piață care aveau loc în Polonia (unde comuniștii nu reușiseră să colectivizeze agricultura), Ungaria sau chiar Bulgaria. În schimb, regimul stalinist românesc interzisese până și mica inițiativă privată a cabanierilor, care încercau să se descurce cumva pentru a obține în principal hrană pentru turiștii cabanelor. În copilărie, și familia noastră a fost abonată la un astfel de cabanier, care administra cabana Padina, de unde tatăl mai putea procura produse considerate de lux (unt, brânză, cașcaval, ciocolată chinezească, poate și carne). Însă de câte ori pe lună se putea merge la Padina, în condițiile în care, să nu uităm, sâmbăta era zi lucrătoare în raiul reserist?

Domnul Băcanu a fost încercat și de remușcări, din motive evidente – țara se afla în cel mai teribil punct al întregii sale existențe independente – neegalat nici măcar de groaznicul an 1918, când era parțial ocupată, dar rezista în Moldova, cu fața la glonțul german și spatele la baioneta bolșevică, dar rezista. „Tot deceniul ’80 am fost entuziasmat, nu invidios, de ceea ce se întâmpla în Polonia. Mă rușinam că în România rezistența era anemică. Ascultam Europa Liberă cu inima strânsă, ce se mai aude de părintele Calciu-Dumitreasa, arestat doar pentru că predica de la altar; m-a impresionat și decesul inginerului Ursu, așteptam vești despre Goma, Radu Filipescu, Doina Cornea și mă înfioram că suntem destinați să rămânem o națiune captivă și oprimată. Nu exista decât un diagnostic: TĂCERE.” În contrast cu teroarea, cozile, anchetele și atmosfera apăsătoare, apare figura luminoasă a Anei Blandiana. „Se poate spune că poeziile Anei Blandiana, singure, au făcut cât o mișcare pentru libertate într-o Românie zvârcolită.” Sau „o consideram pe Blandiana una dintre cele mai raționale ființe de pe lume, întruchiparea sensibilității umane”.

Lucrând în redacția României libere, Petre Mihai Băcanu avea o imagine destul de completă a ceea ce se întâmpla în sinistra Românie ceaușistă. „La televizor, spirit de turmă: imagini cu șleahta de paladini care priveau și ascultau smeriți – gata să facă în pantaloni – ce le spunea șeful suprem, fără să formuleze o părere în fața celui care călca în picioare simțul moral. Pentru ei, onoarea se rezuma la fidelitate, la încredere oarbă în puterea conducătorului. Propaganda imbecilizantă, rușinea, umilința, mizeria, amnezia, impotența morală, disperarea, detașarea ne copleșiseră.” Într-adevăr, așa cum consideră și dl Băcanu, antisovietismul lui 20 august 1968 a fost unul de paradă, care a fost utilizat de Ceaușescu în scop personal, pentru a instaura cea mai cruntă dictatură cunoscută de români în întreaga lor istorie, la concurență poate numai cu cea a lui Dej, cel de care Ceaușescu a încercat strategic să se departajeze (ca și cum nu ar fi făcut parte din nomenklatura dejistă, mai mult, general-maior al Armatei RPR chiar dacă nu făcuse armata, însărcinat cu represiunea țăranilor care refuzau cooperativizarea).

Nici comparația cu Germania nazistă nu este deloc deplasată. Doar forța celor două țări era diferită, una era Germania în 1933, alta, România în 1968, iar simțul nostru belicos mult mai bleg (de unde și celebra expresie mămăliga nu explodează). „Suportam spectacole dezgustătoare, cu domnitori care ieșeau din tablouri, să dea mâna cu El, în vreme ce tradițiile noastre istorice erau spulberate una după alta.” Tradițiile și frumoasele biserici. Mircea cel Bătrân/Mare, Mihai Viteazul sau Ștefan dădeau mâna cu „acest om fără niciun merit, dar care ascundea multă șiretenie”.

În cel mai sinistru fragment^[3] din volum, se rememorează desființarea cimitirului Crângași, care nu își mai găsea locul în planurile demente și grandomane ale demiurgului de la Scornicești, căci acolo trebuia să apară Lacul Morii, astfel încât rudele celor îngropați acolo au avut doar câteva zile pentru dezhumare și relocarea osemintelor părinților, bunicilor etc. „Un bărbat mi-a povestit cum a dezgropat decedatul de doar câteva luni, l-a înghesuit într-un sac mare și l-a transportat cu tramvaiul prin București, și l-a dus acasă, până i-a făcut loc în alt cimitir. Părea incredibil. Alții, mai norocoși, au recuperat doar schelete. Într-un cavou, unui om decedat în urmă cu 16 luni i s-a desprins capul de trup și a căzut în apa strânsă între pereții de beton. Acolo a rămas. Nu toți aparținătorii aflaseră de mutare, dar mai ales de urgența ei. Când s-au rupt zăgazurile și a invadat apa viitorului lac Ciurel, peste câteva zile au început să plutească coșciugele mai recente. Pământul afânat al mormintelor a cedat ușor, iar coșciugele au plutit spre suprafață.” Ziaristul se întreabă oripilat: „Cum să abordezi o asemenea știre, în care nici morții nu mai erau siguri că-și dormeau somnul de veci?”. Nu este uitată nici mania bolnavă a psihopatului prim-vânător al RSR de a ucide cât mai mulți urși bruni, capre negre, cerbi lopătari etc. pentru niște trofee. I se organizau măceluri cum nici măcar englezii sau francezii nu își permiseseră în coloniile lor africane. „Ceaușescu era, de fapt, un braconier. Cel mai mare. Vâna cerbi înainte de sezon. Nu respecta nici măcar legile pădurii. El trebuia să aibă, după partidele de vânătoare cu zeci de victime, cele mai multe trofee.”

Biletul de ieșire este o carte-avertisment, însă, din păcate, sucombarea educației și culturii în România, combinată cu asaltul noilor tehnologii de imbecilizare, a făcut pârtie tuturor nostalgiilor care ne otrăvesc sufletul, împotriva cărora domnul Petre Mihai Băcanu lupta cu arma memoriei. Adică își face datoria, încă o dată. Ar trebui să ne-o mai facem și noi. Domnia sa are datoria față de posteritate să scrie și un al doilea bilet de ieșire, cu detalii, amintiri și portrete ale României de după 1989.