10 (zece): Cuvântul care zidește

1. Chiar dacă au trecut mai bine de trei decenii (anul acesta se fac, de fapt, chiar trei decenii și jumătate), încă e de recuperat – la nivel de memorii, mărturii, analize – primul an de după căderea comunismului (cel puțin în mod oficial, dacă nu și în fapt). Există documente, cărți, arhive – dar ce avem nu e, parcă, suficient încât să avem (nu, nu claritate morală) o anumită limpezire a lumii (despre aceasta vorbea, apropo, și Elisabeta Rizea, acum aproape uitată – „trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea”). 1990 e un an extrem de important – (re)sursă majoră de speranțe, dar și de traume și de, cum să spunem, alfabet al democrației noastre (da, aici se cuvine să ne reamintim de Ion Iliescu – ca autor al formulei „democrație originală”). De acolo vine lumea noastră de acum – în mod fundamental, dintr-o revoluție ambiguă (unii îi spun încă loviluție) și dintr-un 1990 care e dominat, în mare parte, de liniile de schimb ale rezervelor de cadre din Partidul Comunist și din fosta Securitate. Ei bine, luând în calcul neapărat acest context mai înainte schițat, după 30 (și mai bine) de ani, reeditarea – la Spandugino, în eleganta colecție „Distinguo” – volumului tutelat de Vartan Arachelian, „Cuvântul care zidește”, este cum nu se poate mai inspirată. Pentru rigoare și pentru că, în mod evident, plaja conversațiilor antologate în această carte depășește anul 1990, poate că e mai bine de spus nu anul 1990, ci anii 1990.

 2. Ana Blandiana e cea care semnează o generoasă și binevenită notă însoțitoare (o prefață în toată regula, de fapt!) la acest volum. Între altele, distinsa scriitoare – și, de fapt, mult mai mult decât atât! – notează: „Citite acum, convorbirile cu Pascal Bentoiu și Anton Dumitriu, cu părintele Teofil Părăian, cu Ion Caramitru, Ileana Mălăncioiu apar nu numai ca niște meditații din care se pot decupa fragmente antologice, dar și ca niște uimitoare explozii de autenticitate și de libertate interioară. O inenarabilă uimire în fața bucuriei de a fi liber – explicabilă, evident, prin apropierea de momentul eliberării și pe care înaintarea în timp avea să o estompeze până la pierdere – scaldă aceste pagini în lumină. Convorbirea care încheie simbolic volumul îl are ca protagonist pe Corneliu Coposu. Este un interviu de după volumul de amintiri în dialog prin care Vartan Arachelian a fixat în memoria colectivă portretul personajului care avea să schimbe și să rezume întreaga epocă. O epocă al cărei fascinant portret este această carte”.

 3. Sunt mai multe, în mod evident, numele personalităților care sunt antologate în acest volum de conversații cu adevărat speciale. Iată lista / echipa completă: Părintele Galeriu, Sorin Dumitrescu, Arhimandritul Teofil Părăian, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Părintele Ion Negruțiu, Părintele Dumitru Popescu, Ana Blandiana, Petre Țuțea, Regele Mihai I, Constantin Vișoianu, Henry Wyss, Anton Dumitriu, Octavian Paler, Pascal Bentoiu, Mitropolitul Daniel, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Zamfir, Paul Dumitrescu, Doina Cornea, Ion Caramitru, Andrei Pleșu, Alexandru Paleologu, Dorli Blaga, Corneliu Coposu. Unul din unul, cum se zice!

4. Pentru a (pre)simți sau pentru a ne reaminti (de) mireasma acestor conversații, iată, imediat mai jos, două citate. Primul: „… minunea este permanentă, minunea este într-o gâză, este într-un apus de soare, este într-o operă de artă, este într-o stare de spirit. Este o permanentă minune, pe care trebuie doar să o vedem, să ne ascuţim simţurile pentru a o prinde şi a trăi în ea. A ne bucura este un fel de a face corp cu minunea, pentru că omul însuşi este finalmente o minune din toate punctele de vedere şi toată ştiinţa nu face decât să se minuneze în faţa acestui mister continuu; şi atunci, văzut dinlăuntrul unui asemenea organism, tot restul universului devine o minune multiplicată indefinit” (Pascal Bentoiu). Al doilea: „Viaţa politică şterge contururile unei personalităţi şi creează altele, e o viaţă care îţi modifică inevitabil limbajul, îţi modifică atitudinea, comportamentul. Trebuie să fii un om extrem de puternic şi să ai repere intelectuale extrem de importante ca să rezişti la acest iureş al vieţii politice, care e un tip de viaţă cu totul distinct, acaparator şi, într-un anumit sens, deformator. Pentru mine, perioada cu pricina a fost o perioadă de hiperactivitate; bilanţurile pe care mi le fac în legătură cu acea perioadă sunt mai curând pozitive, oricât pare de complezent, de autocomplezent, ceea ce spun acum” (Andrei Pleșu).

 5. Așadar, suntem, în atmosfera conversațiilor din această carte, mai ales în anul 1990. Comunismul căzuse – oficial, cel puțin. Nu și apucăturile, nu și liderii din linia a doua, a treia sau din culise (partea nevăzută, dar nu aceea la care se referă Horia-Roman Patapievici, ci o alta, întunecată, oribilă). Amănunt important: volumul acesta se deschide cu o scrisoare către Ion Iliescu. E una dintre scrisorile de impact, scrisori ale spațiului nostru public imediat după căderea comunismului. E, în alte cuvinte, o scrisoare pentru istorie. Ea e publicată în ultima zi a anului 1989. E un document de(spre) claritate(a) morală; unul care, citit în oglindă, dă seama despre ce a fost să fie și, poate mai ales, despre ceea ce nu a fost să fie.

 6. În mod evident, există o linie de discurs care privilegiază etica, morala în această carte. Carte care, apropo, la fel ca emisiunea de la Televiziunea Publică, a fost botezată ca atare nu de Vartan Arachelian – așa cum el însuși a povestit cu ocazia unei lansări recente a ediției Spandugino a cărții la Academia Română –, ci de Părintele Galeriu.

 7. Un scurt pasaj din conversația pe care dl Arachelian o are chiar cu Părintele Galeriu: „Cuvântul este cel care te face oaspete al sufletului tău; când te împărtăşeşti, îl faci pe semenul tău oaspete al sufletului tău, al inimii tale şi, de asemenea, celălalt îţi devine un fel de găzduire căreia îi comunici această iluminare interioară, pentru că, prin cuvânt, faci legătura cu Dumnezeu-Cuvântul, cu taina Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh –, cu taina ultimului adânc al existenţei, al originii noastre. Şi atunci, aşa am împărtăşit, în acest spirit, Cuvântul, Cuvântul Creator. Spuneau Părinţii: «Zi-mi mie Cuvânt». «Dar ce fel de Cuvânt?» «Cuvânt care să mă zidească.» Cuvântul lui Dumnezeu e cuvânt creator”.

 8. E, de asemenea, de semnalat faptul că între personajele din cartea de față care au fost, prin voia destinului, în intersecții importante ale istoriei se regăsesc Regele Mihai I și Corneliu Coposu. Mai mult decât scrisoarea către Ion Iliescu – cu mult mai mult –, mărturiile acestora, de aici, din „Cuvântul care zidește”, sunt pentru istorie. Apropo de mărturii, iată, spre exemplu, una a Regelui Mihai care demontează o minciună repetată des – devenită aproape un adevăr – de propaganda comunistă: „A fost vorba, din câte am auzit, că am plecat de la Sinaia cu trenul plin de fel de fel de bogăţii. Tot ce pot să spun este următorul lucru: când m-am întors la Sinaia să ne facem bagajele, am găsit deja acolo o comisie trimisă de la Bucureşti ca să controleze bagajele şi să umble după noi în fiecare odaie. Pe mine, personal, m-au lăsat în pace, dar au umblat după mama mea. Nu putea să ia nici măcar o scrumieră de pe masă şi, în plus, bagajele cu lucrurile noastre personale au fost scotocite de aceşti oameni. Aşa că nu înţeleg cum ar fi fost posibil să luăm ceea ce s-a spus că s-a luat. Ăsta e adevărul”.

 9. La fel – remarcabil de dens și foarte generos în privința informației istorice relevante – e interviul cu Corneliu Coposu. Iată un pasaj în care Seniorul vorbește despre mentorul său, Iuliu Maniu: „Maniu, care a trecut cu mult entuziasm Carpaţii şi s-a integrat în România, cu foarte buna intenţie de a nivela toate asperităţile, deci toate deosebirile dintre cele două provincii, a fost dureros surprins de manierele practicate în Vechiul Regat. Aşteptările lui au fost contrazise de caracterul balcanic al locului; a avut o serie întreagă de reticenţe şi dezamăgiri. Aşa se explică faptul că, la un moment dat, împreună cu partidul pe care îl conducea, s-a retras din Parlamentul românesc, făcând un parlament aparte. Nu a putut înţelege subiectivismul guvernărilor din vremea aceea, iar opoziţia lui s-a datorat tocmai faptului că nu s-a putut niciodată familiariza cu metodele orientale pe care le-a întâlnit şi cu lipsa totală de fairplay şi de seriozitate în care se complăcea politica românească din Bucureşti în perioada interbelică”.

 10. Bref, ceea ce face (și) în această carte Vartan Arachelian ține de o robustă sobrietate jurnalistică; interviurile sunt foarte bine documentate, cu deschidere mare spre filosofie și spiritualitate. „Cuvântul care zidește” e, am spune cu temei, nu o simplă carte de dialoguri, ci o carte a conștiinței culturale și istorice românești de după 1990. O carte care „vorbește” repetat și apăsat despre puterea logosului, despre rolul dialogului în reconstrucția morală; nu în ultimul rând, despre ideea că o societate se poate regenera apelând la terapia prin adevăr, memorie și comunicare autentică.