Pe aceeași temă
Vine vremea când ne datorăm un răspuns: cine suntem, de fapt, dincolo de anturajul căruia îi aparținem? Cine am fi, dacă
ne-am trezi împrejmuiți de necunoscut? Ce ar rămâne din ceea ce credem că suntem, odată extrași din confortul notorietății de proximitate, perfect anonimi în fața altora? Exercițiul e străvechi și se numea cândva xeniteia. În vremea aceea, îl practicau cei inspirați, căutători ai dialogului cu Dumnezeu, așa cum și în zilele noastre îl caută încă asceții de vocație. Cei mai înțelepți dintre înțelepți găsesc întotdeauna resursele de se șterge din relația cu mundanul, spre a o îngloba în duh. Revenind cu picioarele pe pământ, experiența acestei dezlipiri se arată fastă și pentru omul obișnuit, la timpul oportun. S-ar spune că vârsta matură e momentul, deși vedem azi că tot mai mulți tineri aleg depeizarea foarte devreme, convinși că astfel vor descoperi valorile autentice. Textul de față se plasează între confesiune și reflecție solidară. Nu eu contez, ci mărturia mea. Cazul concret îl reprezintă, așadar, transferul din metropolă în rural. Cum s-ar zice, de la o extremă la alta. Opțiune care implică două posibilități: revenirea la un spațiu de origine, loc al memoriei familiale; sau implantarea ca nou-venit, într-o ambianță lipsită de repere, de obișnuințe, de conexiuni. Situație mai complicată, fiindcă presupune o aclimatizare, similară celei din lumea naturală. Dar, pe undeva, și reconectarea la o condiție primordială...
Pentru citadinul get-beget, fost „copil de asfalt” – cum spunea o prietenă, fără amintiri din casa bunicilor, fără un trecut mitic prin păduri sau poieni, transplantarea la țară se poate tălmăci ca o formă de xeniteia. Deși satul se orășenizează văzând cu ochii, în primă instanță lumea lui e... o străinătate, chiar pentru cei care văd în el o sursă de înnoire existențială. Aparent, totul e clar. Construiești sau cumperi o casă, într-un loc frumos, te muți și începi o altă viață, eventual după ieșirea la pensie. Adio poluare, adio stres inutil, adio îmbulzeală, mitocănie, nervi și ore în trafic! Stăpân pe timpul tău. Bun găsit, pașnică lume nouă! Cu toate astea, e limpede că nu poate fi vorba de o rețetă ideală, gata de pus în practică. Una e schimbarea pe durată lungă, ca opțiune de ordin personal, și alta e sejurul profesional sau educativ – oricât de solid argumentat – într-o zonă sau alta. Una e să imaginezi, alta e să reușești transferul unui modus vivendi, pe termen nedefinit. Cine ești, ca străin? – rămâne o întrebare binecuvântată, prin intermediul căreia fie te regăsești, fie te pierzi. De la extremitatea pustiei până la inserarea într-o nouă comunitate, efortul familiarizării este inconturnabil. Chiar și nevoința apropierii de Dumnezeu, a celor care fugeau de lume, îi obliga la înfrățirea cu jivinele sau cu elementele naturii, personificate. Căci omul nu e făcut pentru a fi singur. În diverse feluri, schimbarea de loc are ca premisă un nou tablou al obișnuințelor. Schimbi locul, schimbi norocul, schimbi „modul”.
Nativul de metropolă are de parcurs o cale lungă, de la calitatea de spectator la cea de trăitor, în raport cu universul tradițional, unde și-a aruncat, eventual, ancora. Întâlnirea de tip turistic cu satul se limitează la pitoresc. La admirație și excursii. Ei bine, trecerea de la curiozitate la asumarea cotidianului, printre vecini și gospodării, în mijlocul naturii și al ocupațiilor caracteristice unui asemenea mediu, reprezintă o experiență în sine, deopotrivă filosofică și practică. Tranziția implică, în primă instanță, conștientizarea acelor dependențe nepuse vreodată în discuție, dar și renunțarea la ele. Un veritabil sevraj. Nevoia de zgomot și gesticulație, vorbăria, caleidoscopul social, mondenitatea invazivă, apetitul pentru senzații tari, expunerea mediatică, amalgamul moral. Fiecare asemenea reflex își poate găsi, prin distanțarea de oraș, un revers revelator – dacă demersul e tratat înțelept. Printre primele deprinderi dobândite ca nou-venit în lumea rustică este aceea de a învăța... să taci mai mult. Mai exact, să nu vorbești în plus. Iar în același timp, să receptezi un univers sonor alternativ, decurgând organic din specificul rânduielilor țărănești. Sintagma „mult zgomot pentru nimic” capătă aici sens, in vivo. Deși inițial segmentele de liniște pot părea interminabile, încet-încet, auzul drogat de vacarmul urban se va obișnui, simetric, cu „măsura” auditivă, învățând simfonia așezării firești a naturii și a omului. În aceeași cheie se pune problema, vizual. Ceea ce privești, zilnic, de jur împrejur, în rural, e mult mai puțin schimbător decât în aglomerarea urbană zăpăcită de aparențe. Până a se familiariza, intrusul citadin va confunda rosturile străvechi cu limitarea sau plictisul, pentru ca, în cele din urmă, să constate că a ajuns, de fapt, la esența pe care o căuta. Aventura implică însă câteva probe inițiatice.
Raportul cu natura ar fi cea dintâi, fiind vorba de o relație practic anulată în urbanul mare. Oricum, schematizată la maximum. În realitatea satului, indiferent de amplasarea geografică, natura își prezintă fața majestuoasă, căreia nu îi reziști decât prin împăcare lăuntrică. Isihia e testul, căci armonia Creației nu operează automat. Proximitatea ei cosmică te acceptă doar dacă nu te prefaci. Fără pace interioară, împrietenirea cu natura (indispensabilă viețuirii la țară) nu e cu putință. Pe cât este ea de pură, pe atât îl vrea pe om eliberat de mândrie și moft, supunându-l unei probe eliminatorii de toată frumusețea. Precum natura e și locuirea. Chiar în satul modernizat al epocii noastre, autarhia universului gospodăresc rezistă. Casa e buricul pământului. Dacă, în oraș, locuința există mai ales ca să ai de unde pleca, la țară, localnicii se grăbesc acasă, după osteneala zilei de muncă, între ai lor, mulțumiți cu ce au și pregătiți să o ia de la capăt în sfânta zi de mâine. Ritualic. Outsiderul e uimit când vede o asemenea înrădăcinare, dar pentru omul locului viața deplină este acolo unde s-a născut, unde a învățat să făurească totul cu mâinile proprii și unde este cu adevărat stăpân, de generații. În celebrul său anonimat. Chiar atunci când pleacă prin străini, de nevoie, o face întotdeauna cu gândul de a se întoarce. Faptul e documentat și poate constitui un model.
Aparenta monotonie înconjurătoare reprezintă o altă piatră de poticnire. Evident că lumea de tip tradițional trăiește fără noutăți în flux continuu, fără modificări spectaculoase de situație, de la un moment la altul. Cameleonicul orășean, dornic de schimbare ca de apă, înțelege greu cât de cuminți stau oamenii „la locul lor”, cum nu se bramburesc pe ulițe, fără un scop, fiindcă aici mișcarea browniană este înlocuită de ritm. Ritmul sacrosanct este cel biologic, al zilei și al nopții, al anotimpurilor, pe care se clădește timpul ritualizat al datinilor, al soroacelor, al praznicelor, dar și al îndeletnicirilor agricole. Ziua e zi, noaptea e noapte – etanșă. Te culci devreme, ca să te scoli devreme, spre a fi apt pentru mulțimea îndatoririlor zilnice. Mult mai puțin pentru plăceri. Agrementul ia forma drumețiilor, tot în mijlocul naturii, la oraș se merge cu treburi. Schimbarea se justifică ontologic. Se face cu temei și răbdare, conform unei logici intrate în sânge. Iar atașamentul față de ceea ce este vechi sau moștenit încă atârnă greu în balanță. Odată asimilate asemenea observații, aspirantul poate nădăjdui să își upgradeze statutul, legitimându-se ca membru de adopție al comunității-gazdă.
Deci, v-ați dezorășenizat? – întreabă unii. Nu despre asta e vorba, cel puțin în cazul prezentei mărturii. E limpede că nu poți radia universul natal și formativ, nici n-ar avea sens. Se pune în schimb problema de a dezavua metehnele orașului, fără a-i nega emulația sau valorile. Iar acest lucru devine posibil, dacă cele două lumi sunt puse în oglindă, amiabil. Reculul pentru care am optat, împreună cu soțul meu, la vârsta coaptă pe care am atins-o, este așadar biunivoc și se dovedește fertil. Două centre de greutate simultane – locul de naștere și locul de adopție (sau re-naștere) – împrospătează nu doar percepția asupra existenței, ci și vioiciunea mentală. Există o tipologie a mutării la țară: cea radicală și cea hibridă. Prima ar avea ca motto: „Adio și n-am cuvinte!”, cealaltă: „Adio, dar rămân cu tine”! Povestea noastră ar corespunde acesteia din urmă.
La 2 h 1/2 de București și 40 min de Pitești, stilul de viață tradițional încă persistă. Deși toată lumea are smartphone și mașină în curte, mormintele adunate împrejurul bisericilor ca puii în jurul cloștii, în cimitire de-a dreptul „vesele”, conjugă la vedere viața și moartea, după legea firii. Fără tabuuri. Îmbătrânirea nu e o sperietoare pentru oamenii care încă își acceptă vârstele așa cum le-au fost hărăzite, iar în această privință citadinul înrăit are chiar multe de învățat. Acceptarea lui în noua familie îi poate aduce reale satisfacții, cu condiția să evite orice formă de dispreț față de așa-zisul om simplu – căci simplitatea nu e o categorie inferioară, ci o tainică virtute. Dacă depopularea satelor este o realitate, la fel se confirmă repopularea parțială a lumii rurale, de către alogenii aflați în căutarea autenticității, a propriului sine. Satul poate fi, pentru nativul de metropolă, un antidot la narcisism.
