Pe aceeași temă
Publicate de Editura Polirom în 2025, aceste povestiri de viaţă se află azi în arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Eugen Todoran din Timişoara.
Smaranda Vultur este coordonatoarea şi co-creatoarea acestei arhive. Ea a luat în serios îndeplinirea misiunii generației sale: aceea de a păstra vie amintirea trecutului antecesorilor și de a contribui la modelarea viitorului printr-o mai bună cunoaștere și înțelegere a acestui trecut. În prefața acestei ediții, Smaranda Vultur spune, referitor la unul dintre martorii săi, care s-a întors de mai multe ori în Banat după interviul din 1999 (citez): Ceea ce mi se pare retrospectiv important în demersul acesta, pe care azi l-am numi turism memorial, este încercarea lui de a da propriei memorii corp şi substanţă, de a o face palpabilă, de a se asigura că aceste repere memoriale, câte mai sunt, pot absorbi conținutul propriilor amintiri. Împărtășindu-le cu alții din familie sau cu mine, cu cei care îl însoțeau, le reinvestea cu semnificații şi marca spațiul cu noi urme, pentru alte întoarceri posibile şi mai ales pentru a consolida legătura au trecutul redescoperit, devenit parte din el însuși”(p. 16). Turismul memorial este, aşadar, prilejul de a repune în scenă trecutul şi a-i lăsa pe cititorii de astăzi să contribuie la povestea strămoșilor pentru a le oferi un periplu de recuperare memorială şi de redescoperire a originilor. (p. 15)
Poeta Ana Blandiana, ale cărei cărți — atât eseuri, cât și poezii — le-am tradus în limba germană, reprezintă pentru mine un exemplu viu al modului în care istoria și memoria pot deveni instrumente de autodefinire pentru o generație care a trăit sub dictatură și a fost supusă unei spălări a creierului, până într-atât încât nu mai știa nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă. Ea a spus în cartea „Spirit printre gratii” (Ed. Timme, Berlin, 2015), pe care am tradus-o în germană: Un exemplu de împăcare cu trecutul și de întărire a societății civile prin educație este o sarcină care constă în a se împăca cu istoria pentru ca oamenii să poată afla adevărul despre ei înșiși. Iar adevărul istoriei începe în poveștile familiilor, trecutul și originile lor.
Despre Memorialul Sighet, memorialul victimelor comunismului, poeta spunea că este o „școală a memoriei”. Lupta împotriva uitării se transformă într-un „atelier de reflecție”. Smaranda Vultur a creat și ea un „atelier de reflecție” prin cărțile sale, prin interviurile cu numeroși contemporani. Pentru că fiecare cititor de astăzi sau de mâine, care citește aceste amintiri ale strămoșilor noștri, o va face cu umilință și admirație pentru o generație care a creat multe, dar a și tolerat multe. Ea merge pe calea care unește narațiunea, memoria, documentul și arhivarea acestora. Poveștile nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc. Totodată, construirea unei memorii colective devine un instrument esențial pentru redobândirea unei identități proprii de către o generație născută și crescută cu identități multiple, în contexte geografice și culturale diferite. Noi, bănățenii, suntem recunoscuți ca un exemplu remarcabil atât în Europa, cât și în diverse publicații germane, fiind apreciați de politicienii germani pentru multiculturalismul și interculturalitatea trăite, ca atare, în Banat. Aceste valori s-au dezvoltat istoric și au demonstrat beneficii durabile. Smaranda Vultur subliniază importanța memoriei de familie, a memoriei de grup, precum și a memoriei regionale și naționale. Este vorba, în cazul arborilor genealogici care servesc drept dovezi de apartenenţă, despre (citez): convergenţa a două tipuri de discurs (mai ales în cazul bănățenilor şvabi francezi, dar nu numai – n.a.), al identității naționale cu cel al identității de grup şi personale. (69)
Bunicul meu, Georg Tasch, unul dintre cei opt frați, s-a născut în 1910, pe vremea Imperiului Habsburgic, în Austro-Ungaria. A urmat școala în Regatul României. L-a adorat pe rege și a detestat totdeauna războiul. A trăit Primul Război Mondial ca un copil marcat de pierderea mamei la doar 5 ani, iar cel de-Al Doilea Război Mondial l-a prins la vârsta de 30 de ani, având deja o familie și două fiice, în Giarmata. El nu a fost deportat, deoarece s-a ascuns în minele din Petroșani, împreună cu un grup de prieteni din sat, care au aflat despre deportările în Uniunea Sovietică ce urmau să se desfăşoare în ianuarie 1945.
Foto: Bunicii Georg și Elisabeta Tasch la nunta lor 1930
A lucrat ca șef de șantier în perioada comunistă în România și a fost implicat, printre altele, în construcția Catedralei din Timișoara – am păstrat o fotografie cu el, stând alături de muncitorii săi pe treptele catedralei, cu mistria în mână! La vârsta de 73 de ani, a fost nevoit să părăsească Banatul său iubit, atât de drag inimii lui, și a emigrat, împreună cu bunica, la noi, în Germania. Cea mai mare dorință a lui a fost să fie îngropat în pământul în care s-a născut. Nu a fost să fie. A murit la 79 de ani, la Mainz, ducând tot timpul dorul de ţara în care s-a născut. Am ajuns să-i cunosc foarte puțin amintirile, pentru că, fiind tânără, nu eram prea interesată de astfel de povești la vremea aceea, iar azi îmi pare rău. Bunica, născută în 1911, a avut o soartă asemănătoare și era cunoscută în sat după porecla „a lui Bernard”. Astăzi, cred că avea strămoși francezi, însă nu am reușit niciodată să aflu cu certitudine de unde proveneau – din Alsacia sau din Lorena. În sat (Giarmata/Jahrmarkt) era înainte și strada Lorena, probabil că aceia care veneau din Lorena dădeau străzii lor în sat numele regiunii lor de origine. Astăzi se numeşte strada Morii.
Foto: Străbunicii Margarethe și Michael Wagner, Giarmata, numiți al lui Bernard.
În carte am găsit amintiri ale unei familii, Bernhardt (Jeanine și Pierre Bernhardt – poate posibile rude ale noastre din Lorena?), familie originară din Banatul iugoslav (Homolitz şi Brestovac) care au emigrat în Franța, ca refugiaţi de război deveniţi apatrizi cu presupuse origini îndepărtate în Lorena. Mi-a plăcut expresia lui Jeanine Bernhardt, când i-a răspuns Smarandei la întrebarea despre identitatea ei: „Suntem francezi, dar inima este acolo. În BANAT!” (p. 275). Bănățenii din Franța, stabiliți la Roque-sur-Pernes și Pernes-les-Fontaines, erau numiți Banatois, așa cum și noi, în Germania, suntem numiți Banatdeutsche sau BanaterSchwaben, sau Donauschwaben (șvabi dunăreni).
Și iată cum ajungem la tema centrală a cărții scrise de Smaranda Vultur: problema identității populației imigrate şi emigrate din Banat. Francezii din Banat, din comunele Tomnatic/Triebsweter, din Mașloc/Blumenthal, din Carani/Mercydorf sau din alte locuri, ca și cei din Becicherecu Mic sau comunele bănățene din regiunea iugoslavă, au fost și etnici germani, dar când germanii au fost deportați din Banat în URSS, și-au amintit de originile lor franceze și, pentru a scăpa, au încercat să-și revendice strămoșii francezi. Unii au reușit, după cum se spune în carte, datorită lui Jean/Hans Lamesfeld din Blumenthal, care a organizat un comitet al francezilor din Banat la Viena și, cu sprijinul lui Robert Schuman, ministru de Externe la acea vreme, au reușit să obțină intrarea a 10.000 dintre acești bănățeni în Franța, în 1948. Mărturiile lui Hans Damas, Ana Cocron, Jeanine și Pierre Bernhardt, Klaus Benz și Margarete Benz, și ale altora din carte sunt interesante și vorbesc despre adaptarea celor intervievaţi la situaţii dificile şi la transgresarea lor. Modele de voință și sârguință, deși Hans Damas spunea: Nu șvabii au fost modelul, ci sistemul: munca.
Foto: Rosalie Bernhardt din La Roque sur Pernes originara din Plocita , Banatul Sârbesc, răsfoind „Francezii din Banat , bănăţeni în Franta”.
De Franța mă leagă, în povestea mea familială, nu doar probabilitatea originii bunicii Elisabeta Tasch, ale cărei rădăcini par a fi în Franța, avându-l ca tată pe Georg Wagner, dar și o istorie legată de fratele bunicului meu, care, ca soldat al Wehrmachtului, a ajuns prizonier în Franța, în Lothringen, într-un sat, timp de cinci ani, după Al Doilea Război Mondial. Acolo, el s-a integrat în societate, a muncit și a avut o viață bună înainte de a se întoarce în Banat, la familia sa. A fost o întoarcere marcată de pierderi, deoarece soția sa fusese deportată în Uniunea Sovietică, iar cei doi copii, mici, rămăseseră singuri la bunica. Acest unchi al meu a adus din Franța daruri (ceasuri și ciocolată). Cu urmașii familiei franceze ne-am întâlnit de-a lungul anilor, iar legătura o păstrăm și astăzi. De asemenea, și soțul meu, originar din Sat Chinez/Knees (satul lui Pavel Kineszi), are strămoși francezi – familia Jobba din Lothringia. Iar bunica sa, care a trăit până la 94 de ani şi pe care am cunoscut-o și eu, vorbea des despre fratele ei, care a căzut în război.
Citind în cartea Smarandei interviurile cu oamenii din satele franceze, am fost foarte impresionată și emoționată, pentru că am găsit multe aspecte paralele cu emigrarea şi istoria familiei noastre bănățene: pașaportul de apatrizi cu care am părăsit România, începuturile grele într-o ţară pe care nu o cunoșteam cu adevărat, în Germania, şi, în plus, foarte des am întâlnit şi noi prejudecăți. După cum spun intervievații, au fost primiți şi ei cu prejudecăți în Franța, au fost numiți la început salesgosse sau sârbi, unguri sau nemți nedoriți, care nu erau bineveniți în nicio țară europeană la acea vreme. Noi, Aussiedler (emigranţi), ne-am confruntat cu alte prejudecăţi decât ei în Germania: că venim să trăim din impozitele lor, că germana noastră ar fi o germană de școală bună, neștiindu-se că este limba noastră maternă şi necunoscând istoria Banatului etc.
Pentru a continua călătoria în amintire în raport cu prezentul și situația din Europa și din lume, nu trebuie să uităm de semnificația unei astfel de cărți azi, când martori contemporani, precum Philippe Willer, originar din Banloc, povestește că războiul nu înseamnă nimic bun, pentru că niciun război nu aduce nimic bun. (282)
Acesta este un alt motiv pentru care astfel de cărți memoriale sunt importante. Întrucât în prezent traduc în germană cartea Smarandei Vultur „Germanii din Banat prin povestirile lor” (Editura Polirom, 2018) și sper că va fi publicată în curând, aș dori să-i mulțumesc Smarandei pentru importanta ei operă de comemorare și să-i urez cât mai mulți cititori și succes cu această carte frumoasă.
