Pe aceeași temă
Pe 23 iunie, Marele Ducat al Luxemburgului își va sărbători a 64-a Zi Națională sau, cum e cunoscută de localnici, ziua Marelui Duce Henri (n. 1955). Este o dată simbolică, care nu are nimic de-a face cu adevărata zi de naștere a monarhului. Iar dacă scriu despre acest viitor 23 iunie, este pentru că va fi ultima zi națională la care Majestatea Sa participă din poziția de șef al statului. Tradiția monarhică luxemburgheză este construită de o serie de abdicări pentru moștenitor sau moștenitoarea de drept.
Marele Ducat al Luxemburgului a apărut pe scena europeană în urma Congresului de pace de la Viena (1815), după înfrângerea lui Napoleon. Luxemburgul, o poziție strategică în inima Europei, aparținea atunci Franței. Iar pentru a o sancționa, Imperiul Habsburgic, Marea Britanie, Prusia și Rusia au hotărât redesenarea unor granițe pentru a preîntâmpina viitoare conflicte și a păstra Europa în echilibru de forțe. Luxemburgul este creat tocmai pentru a folosi drept zonă-tampon împotriva Franței.
Primul monarh al Marelui Ducat a fost William I, regele Țărilor de Jos, care a primit marele Ducat adăugându-și titlul de Mare Duce al Luxemburgului la cel de rege. A fost o uniune personală, care a dispărut două generații mai târziu, odată cu regele William III al Țărilor de Jos, care moare în 1890, fără moștenitor masculin.
Dacă, până în 1890, cel ce deținea titlul de șef al statului era și rege al Țărilor de Jos, Luxemburgul a fost inclus cu ocazia aceluiași Congres de la Viena (1815) și în Confederația statelor germane, cu o garnizoană prusacă care ocupa fortăreața orașului.
Moartea regelui William III al Țărilor de Jos în 1890 reprezintă obținerea independenței Luxemburgului, după ce 1815 însemnase recunoașterea sa ca entitate politică de sine stătătoare. Marele Ducat al Luxemburgului a revenit unui văr al lui William III – Adolphe de Nassau-Weilburg; aceeași familie, dar altă ramură. William III a avut un descendent feminin, dar legea succesorală luxemburgheză permitea ascensiunea la tron doar pe linie masculină. Țările de Jos nu aveau însă această restricție, așa că Wilhelmina de Nassau-Orange devine regină a Țărilor de Jos (Wilhelmina este singurul copil din a doua căsătorie a regelui William III; din prima căsătorie rezultaseră trei băieți, dar toți au decedat înaintea tatălui lor, fără a lăsa urmași).
Două generații mai târziu, în 1912, Marele Ducat se vede nevoit să accepte succesiunea pe linie feminină. Marele Duce William IV moare fără moștenitor masculin, dar cu șase moștenitoare. Titlul îi revine inițial primei progenituri, Marie-Adélaïde, care însă se vede nevoită să abdice în 1919. Motivul? În timpul Primul Război Mondial, Marea Ducesă nu s-a opus armatei germane, care i-a violat neutralitatea. Și atunci, și acum, armata luxemburgheză număra doar câteva sute de militari. Prin urmare, rezistența ar fi fost futilă. Dar la Tratatul de pace de la Versailles (1919), Franța era hotărâtă să desființeze Marele Ducat al Luxemburgului, din cauză că nu și-ar fi făcut datoria de a lupta împotriva inamicului. Iar un stat care nu se apără nu are dreptul să existe. La presiunea parlamentului luxemburghez, Marea Ducesă Marie-Adélaïde abdică, la doar 24 de ani. Titlul revine surorii sale, Charlotte, cu doi ani mai tânără. După abdicare, Marie-Adélaïde se retrage din viața publică și se călugărește. Intră în Ordinul Carmelitelor la Roma. Moare în 1924, în Bavaria, înconjurată de familie.
Cu Marea Ducesă Charlotte, Luxemburgul își începe ascensiunea pe scena europeană. Femeie de caracter, reușește să fugă la Londra cu familia, în timp ce, din nou, Luxemburgul se vede ocupat de Germania nazistă. De la Londra, prin intermediul BBC-ului, asemenea Generalului de Gaulle, care se adresa francezilor aflați sub ocupație, Marea Ducesă se adresează locuitorilor Marelui Ducat. Ce face senzație e faptul că se adresează în limba luxemburgheză, care număra câteva zeci de mii de vorbitori și era o limbă eminamente orală. Azi, potrivit ultimului recensământ din 2025, în Marele Ducat există aproximativ 300.000 de cetățeni luxemburghezi și aproximativ 350.000 de rezidenți de alte naționalități.
În secolul al XIX-lea, limba luxemburgheză este considerată un dialect al limbii germane. Exista doar ca limbă orală. Limbile folosite în stat erau (și au rămas) franceza și germana. De abia începând cu 1912, prin lege, limba luxemburgheză devine subiect de studiu la școală. În 1984, limba luxemburgheză devine limbă națională și deci se alătură limbii franceze și limbii germane ca limbă oficială a Marelui Ducat. Începând cu 1984, luxemburgheza adoptă și o formă scrisă. Dar pentru a fi bine-venit în Luxemburg, e suficient a cunoaște două cuvinte: Moien! (n. n.: Salut!) și Äddi! (n. n.: La revedere!).
Tot Marii Ducese Charlotte i se datorează deplasarea zilei naționale din 5 ianuarie pe 23 iunie, din motive meteorologice. Decizia a fost luată în 1961. Marea Ducesă Charlotte a abdicat, în 1964, în favoarea fiului ei, Jean, care devine Mare Duce al Luxemburgului (1964-2000). La rândul său, Marele Duce Jean abdică în favoarea fiului său, Henri, actualul șef de stat. După 25 de ani de reprezentare, Henri predă ștafeta Marelui Duce Moștenitor William (n. 1981). William este primul dintre cei cinci copii ai Marelui Duce Henri (patru băieți și o fată). Este căsătorit cu contesa Stéphanie de Lannoy (n. 1984) și au împreună doi băieți: Charles (n. 2020) și François (n. 2023). Predarea oficială a tronului va avea loc pe 3 octombrie.
Dar până atunci, această zi națională luxemburgheză este penultimul act major în viața publică a Marelui Duce Henri. Un om elegant, cumpătat, demn, Henri a reușit să supervizeze o țară care a intrat în modernitate într-un mod unic. Din martie 2020, este prima și singura țară din lume în care transportul public este gratuit. Este țara primitoare (cum am subliniat, mai mult de jumătate din locuitori sunt doar rezidenți noncetățeni). De la începutul anilor '90, a deschis porțile refugiaților din zonele de conflict din Europa (fosta Iugoslavie), iar mai recent, din Siria, Ucraina și din câteva țări africane. Pe lângă valul de imigranți italieni, portughezi și spanioli din anii '50-'70 veniți să lucreze în siderurgie, Luxemburgul a devenit o țară mândră de multiculturalismul și plurilingvismul său.
Festivitățile vor începe încă de sâmbătă, 21 iunie, și vor dura până pe 23 iunie, zi liberă pentru cetățenii Marelui Ducat, dar și pentru frontalierii care traversează zilnic granița, venind din Franța, Germania sau Belgia, pentru a lucra în Luxemburg (aproximativ două sute de mii de persoane). //
