Pe aceeași temă
Goodbye Lenin!
În 2003, când a apărut filmul lui Wolfgang Becker Goodbye Lenin!, timpul scurs de la căderea zidului Berlinului, care e punctul de inflexiune al celor două realități vizate, făcea mesajul emergent. Acum, în 2025, când Eugen Jebeleanu reia pentru scena de la Metropolis adaptarea semnată de Bernd Lichtenberg, perspectiva care se impune este evident alta. Și e marcată fără echivoc în spectacol prin propoziția care avertizează, din fundalul scenei: Tomorrow is your turn. (mâine va fi rândul tău).
Așadar, drama schimbării generațiilor, trăită în 2003, în urma brutalelor răsturnări istorice, devine un idiom care dobândește un conținut nou în alt context cultural, fără să-și piardă însă mesajul. În plin conflict între generații, care agită societatea în prezent, povestea din filmul lui Becker despre confruntarea mortală cu schimbarea a unui personaj sedus ireversibil de comunism în mijlocul unei familii derutate se cerea reevaluată. Din perspectiva noilor realități capitalisto-liberale, care încă se chinuie să fie legitimate și asimilate în estul ex-comunist, apartenența la lumi diferite a generațiilor reprezentate uneori în fiecare familie pare a se accentua. Apariția categoriei nostalgicilor pe fondul unor eșecuri ale modelului, pe de o parte, și negarea cu aceeași îndârjire a trecutului practicată de generațiile noi, uneori cu o ură revanșardă, reprezintă noua realitate la care regizorul alege să se refere, încercând să o înțeleagă cu umanismul său declarat. Calea preferată e a poeziei, a trăirilor îngândurate și, de aceea, spectacolul său nu e atât de zgomotos ca filmul, având un aer mai degrabă poematic. E și prima impresie pe care o induce scenografia aerată a Velicăi Panduru, cu ale sale cortine transparente, albe, care dau conflictului dureros culoarea păcii și a liniștii sperate. În acest cadru abordează Eugen Jebeleanu povestea tânărului Alex, care-și veghează și apără mama cu memoria fracturată după o comă survenită fix în momentul rupturii istorice, din 1989.
Cadrul de referință devine simbolic. Iar mama devine astfel, în ciuda confuziei și a haosului din jur, o imagine a visului, poate a aceluia neîmplinit, al femeii de odinioară atașată crezului comunist. Emilia Bebu, cu silueta ei diafană, umple acest spațiu dând consistență de trăire unei metafore. Ce se întâmplă în jur, strădania fiului de a-i întreține această ficțiune, prin reconstituirea unui univers familiar vieții ei de dinainte, ocupă în spectacol un spațiu nesemnificativ. Doar cele câteva repere din cotidianul acelor ani (ilara căutare a castraveților murați neaoși) și imaginile de fundal istoric asigurate prin proiecții. Rămâne fundamentală reacția oamenilor, felul în care se raportează restul familiei la cazul acesta clinic și mai ales zbaterea între viață și moarte a unei ființe care ilustrează impasul existențial la nivelul mentalităților.
Peisajul uman, cele câteva figuri din anturajul casnic și citadin, e mai mult unul de spectre. Fiica, ginerele, vecina, fostul soț (Cosmina Olariu, Mihaela Sârbu, Cristian Popa, Nicolas Cartianis, Maruca Băieșu, Iosif Paștina) pivotează patul pe care zace lipită de trecut fosta educatoare model din RDG. Rochia vaporoasă, ploaia care o învăluie protector în ultima scenă (poate prea prelungită) a morții, dansul evadării în brațele fiului (Niko Becker, cu firescul lui) și petalele roșii care însângerează scena la final – sunt semnele încercării pe care spectacolul o face de a legitima ambele ipostaze, de a da dreptatea ei fiecărei părți la trecerea pragului, din perspectiva acelui Tomorrow is your turn!
Goodbye Ludwig!
La ceasul despărțirilor de trecut și de statuile lui, vine cu argumentele sale și Thomas Bernhard, dramaturg cunoscut pentru negativismul său productiv, câtă vreme naște dezbateri în societate. Așa se întâmplă și în piesa Ritter, Dene, Voss pe care Teatrul Odeon o joacă sub numele Ludwig, pentru că regizorul Dragoș Galgoțiu a restructurat-o radical, introducându-l pe Ludwig Wittgenstein ca personaj de referință, cu scrieri cu tot. Dacă e sau nu o invitație la despărțirea de filozoful nihilist, tema principală vizată de autor rămâne de văzut, pentru că în cele trei părți ale spectacolului se dispută idei legate de teatru, de filozofie, dar și de medicină.
Numitorul comun rămâne însă gândirea cu raportarea la ea din perspectiva personajelor care se învârtesc în jurul unei statui imaginare, fetișizate, la care face aluzie mulajul introdus în spectacol. Pentru cele două actrițe ratate, surorile filozofului, aceasta intră în conflict cu iluzia scenei pe care Bernhard o dezbate predilect și înalte piese; pentru filozof, care citează copios din modelul clasic, devine un corp steril plin de aforisme discutabile, iar pentru doctorul chemat să tranșeze anatomic mecanismele creierului, prilej de clovnerie. Astfel alcătuit scenariul regizoral, era clar că vizează o formă grotescă de raportare la ipostaze ale manipulării gândirii până la a o face inutilă în sine. Ridiculizat într-un fel, fantomaticul Ludwig, transformat în statuie, e mai degrabă un psihopat ipohondru, terorizat de iluzia genialității și obsedat să distrugă. Cutume mic burgheze, mobilier, chiar și sentimentele surorilor care-l îngrijesc și îl admiră.
De fapt, din prezența celor două, Ritter și Dene, în interpretarea seducătoare a actrițelor Sabrina Iașchevici și Antoaneta Zaharia, care fac totul să dea carne unui scenariu schematic de factură absurdă, se ițește ceva realitate factuală, pe care s-ar putea sprijini argumentația filozofului dezabuzat. Ludwig devine astfel un fel de negare a negației, având în vedere profilul de filozof nihilist al modelului pe care spectacolul îl respinge, încredințând interpretarea personajului tânărului Eduard Trifa, aici extrem de antipatic și neinteligibil de la idee la vorbire. Vine apoi doctorul, cu lecția lui de disecție. Tradus scenic de Marius Damian cu mijloace studiate, de la caricatură la masca tristă, acesta ar vrea să sugereze granițele fragile dintre material și imaterial.
Distribuției i se adaugă studenta îndrăgostită de filozof (Ruxandra Maniu), care, în ținută punk, rotile și rucsac, în culori stridente, ne întreține între acte cu citate din Bernhard, în postura de filozof wittgensteinian, numai bune să susțină inutilitatea gândirii sterile. În ipoteza că regizorul a vrut să semnaleze anumite raportări greșite ale artei la filozofie și ale gândirii la realitatea care o generează, spectacolului îi lipsesc tocmai argumentele să facă demonstrația convingătoare.
Welcome Pam!
În acest gol de încredere pe care-l generează fie scepticismul politico-social, fie acela intelectual, se naște Pam. Raph Pam este personajul dramaturgului german Marius von Mayernburg, obsedat de violențele din societate și mai ales ale copiilor față de părinți (vezi Chip de foc). Adolescentul care dă titlul piesei e un copil despre care se spune, în cheia pamfletară a piesei, că e supradotat, cu dinți de lapte și mitralieră MGSB8. Se naște violent, și primul semn al acestei înclinații e că își omoară sora geamănă, tăind cu dinții cordonul ombilical. În stilul suprarealist absurd pe urmele lui Roger Vitrac, Mayerburg face din Raph Pam simbolul revoltei față de societate cu dominantele ei nocive de azi: goana după senzațional, machismul, superficialitatea și, în fine, radicalismul. Această atitudine e alimentată de lumea malformată din jur, din care răzbat greșelile în educație, iluzia copilului superdotat, lecțiile impuse de vioară, superprotecția parentală (bătăile de la groapa de nisip), supravegherea (camera ascunsă), certurile soților, vecina bătută... etc. Un tablou în general cunoscut, care determină deviația comportamentală a copilului, încurajându-i violența. Sunt supertalentatul, supradotatul și în curând o să preiau șandramaua asta. Însoțit de cineastul vizionar Tom, alchimist de imagini și... reprezentant al cinematografului nou, care-i construiește imaginea netezindu-i drumul, puștiul ridică excentricitatea la rang de regulă și-l face să exclame, în final, ironizând lumea în care trăim: ...vrem să vedem lumea arzând, nu vrem să murim de plictiseală, mai bine ne lăsăm distruși de o detonare violentă.
Transformat de regizorul spectacolului, Alex Bogdan, la Teatrul de Comedie, într-o mascaradă gâlgâind de sarcasm, show-ul lui Raph Pam devine horror, ca și mediul în care apare: părinții mimând gravidia veselă, un cuplu ubuesc în care strălucește Dan Rădulescu, al cărui umor negru suportă și replicile din Caragiale, introduse forțat în text, consoarta lui (Ana Maria Turcu sau Andrea Samson), sora, vecinul, profesorul de vioară caricaturizați à la Daumier de Lucian Ionescu, vecina, doctorița și alte roluri în care Smaranda Caragea exaltă ludicul și, în fine, deja fenomenala Cătălina Mihai, în rolul lui Raph Pam, în priză directă cu toate tonurile prin care acest personaj scandalos, cu mâna pe automat, poate să se impună nu doar ca o trăsnaie inventată de un spirit critic, ci și ca un avertisment pentru lumea de azi, în care întâmplările ce par absurde pe scenă pot deveni realitate.
