MNȚRplusC – Povestea unui subsol neîntâmplător

Am primit invitația de a scrie despre MNȚRplusC de câteva zile și am stat în cumpănă – cum aș începe să prezint ce se întâmplă de aproape patru ani într-o fostă sală-depozit/atelier artizanal a Muzeului Național al Țăranului Român, transformată, din aprilie 2021, de o mână de artiști în „galerie de artă”? Și pentru că galerie de artă era o descriere mult prea generică, s-a născut sintagma „MNȚRplusC este un spațiu de artă contemporană și dialog social” pe care am găsit-o imediat după primul vernisaj și am printat-o pe o folie de polipropilenă, care a stat doi ani agățată pe zidul muzeului, tronând frumos, weekend de weekend, peste micile mese cu produse artizanale în timpul târgurilor muzeului.

Deschiderea oficială a avut loc când încă eram sub auspiciile capricioase ale regulamentului COVID: număr limitat de persoane cu acces în sală, temperatura verificată fiecărui vizitator la intrare (țin minte că luasem în acest sens un termometru sub formă de pistol, care dădea valori total nerealiste la fiecare tentativă de ridicare spre fruntea vizitatorului, și era cu atât mai ilar când suspectul întreba care-i este temperatura și trebuia să-i răspunzi că aparatul indică 35 de grade). Cu toate restricțiile vremii, la deschidere au venit în jur de 200 de vizitatori, în valuri, curioși să vadă un spațiu nou amenajat pentru artă la Muzeul Țăranului, în mare parte alcătuit din prieteni și cunoștințe ale artiștilor. Am deschis „sala de sub cinema” sau „fostul atelier de hârtie”, așa cum mai este numită și azi în micul circuit al vizitatorilor, la vremea aceea, cu Raluca Ilaria Demetrescu, Ștefan Bandalac și Giuliano Nardin.

MNȚRplusC s-a născut în mijlocul unei emulații. Făceam parte din structura de gestiune a grupului E T A J, un loc atât de familiar astăzi bulei artistice locale și, între timp, naționale, pentru curajul și încăpățânarea de a construi de la zero și de a menține un demers dedicat cu precădere mediului independent. Eram parte din cei trei de la E T A J: Mircea Modreanu, Dumitru Gurji și Ilina Schileru, cei care făceau să se întâmple expoziții, fie în apartamentul de la Piața Romană (Enescu 43), fie prin spații neconvenționale (în câmp, pe lac, pe un acoperiș de bloc, pe luna imaginară), fie la Cluj și, în final, în străinătate (Danemarca, Suedia, Italia, SUA).

MNȚRplusC a apărut și ca o extensie a eforturilor de a construi EBienale, un demers cu caracter festivalier, desfășurat sub egida Festivalului George Enescu, ca o rampă de lansare pentru artiști contemporani în fața publicului meloman al marelui festival aclamat la nivel mondial, care a cuprins doar trei ediții, între 2011-2015. Acela a fost un proiect abandonat, pe care îl pot privi azi și ca pe un eșec, trial and much error, dar din care am tras niște concluzii cu privire la ceea ce înseamnă colaborarea în sistem hibrid (sub pălăria unei entități).

Așadar, în urma unei emulații, și a experienței prin eșec, a încolțit ideea acestui proiect semi-instituțional, dar autonom ideologic. Semi-instituțional, pentru că el este sub egida Muzeului Țăranului, așa cum a fost agreat cu directorul muzeului încă din faza de negocieri, Virgil Ștefan Nițulescu. Proiectul a fost aprobat după un an de încercări și modificări, și a început cu faza de amenajare a spațiului. La momentul preluării acestuia, era un loc în întuneric, cu pereți gri-închis, adăpostind aproape patru tone de materiale reciclabile. Porniserăm, eu și colegii de la E T A J, la drum cu mult entuziasm că vom face curat și revopsi pereții în doar două luni, având și un mic ajutor financiar promis de la entitate privată. Dar din motive de penurie financiară legate de pandemie, entitatea privată s-a retras, în timp ce noi, artiștii, tocmai finalizam igienizarea spațiului. Am avut atunci un soi de scurt mental breakdown, cântărind dacă să continuăm sau nu. Știam că buget de la muzeu, prin minister, pentru producție artistică, nu va fi. Erau totuși 200 mp de gestionat. Rămăsesem în proiect practic eu, Mircea Modreanu și părinții mei, veniți ca la armată, în fiecare dimineață, să vopsim pereții noii galerii. Cele patru-cinci luni de amenajare s-au transformat într-o etapă transformațională și în plan emoțional: cu fiecare zi de avans se contura un vis, și făceam cunoștință cu câte un perimetru de perete cu propriile-i vulnerabilități: acolo este slab de la infiltrații prin capilaritate, dincolo se macină, deci nu agățăm cabluri, colo se pune doar ipsos subțire și atât. Este etapa de foc a fiecărui artist-run, care presupune contractul cu tine însuți că, orice ar fi, la bine și mai ales la greu, continui să fii prezent cu toată ființa ta, nu doar fizic.

Pe 6 aprilie 2025 se împlinesc patru ani de la primul vernisaj, într-un aprilie friguros din 2021. Friguros, pentru că îmi aduc aminte că tocmai se făcea primăvară, când încălzirea muzeului fusese oprită și în sală era extrem de frig. Am testat potențialul programului asigurând custodia sălii 5 zile din săptămână, ca să numărăm la final peste 400 de vizitatori într-o lună. De atunci, la MNȚRplusC s-au perindat peste 50 de artiști, care au expus în cadrul a peste 20 de expoziții, o piesă de teatru, un proiect de incluziune socială, cursuri de artă și de istorie, printr-un verbal agreement cu Facultatea de Științe Politice (Universitatea București, prin prof. Damiana Oțoiu), cursuri de integrare europeană prin colaborări cu ONG-uri, mese rotunde cu artiști și manageri culturali.

Din ce nevoie s-a născut totuși acest spațiu-program semi-artist-run, semi-instituțional, dar autonom financiar, însă cu un discurs legat de specificitatea muzeului? Dintr-o nevoie de teren de explorare a capacității plasticității unui program muzeal. Ideea de muzeu viu m-a inspirat să concep într-un spațiu situat simbolic sub pământ, nu degeaba (!), o pepinieră de experimente artistice, și de implicare socială. Inspirat de modelul comunităților rurale, în care oamenii se constituie în grupuri de suport la o lucrare mai mare, așa am gândit și activitățile artistice la MNȚRplusC. Anumiți membri ai comunității se reunesc în pregătirea unei producții de expoziție, prin simplul fapt că se cunosc și sunt colegi de breaslă. Programul a căpătat mai degrabă caracterul unei cooperative creative.

Deși nu are o identitate și un statement clar, fiind un demers care se adresează societății civile prin prisma artistică, MNȚRplusC are o evoluție care se conturează în jurul ideii de implicare civică. Iar societatea civilă se reduce mai degrabă la o comunitate relativ mică. O comunitate a artiștilor, spre exemplu, care revine la fiecare vernisaj să ia pulsul, să rediscute probleme ce țin de funcționarea și gestionarea provocărilor cotidiene ale liber-profesioniștilor (comunitatea artistică) și să analizeze forme de artă mai mult sau mai puțin hibride. Aceste direcții și obiective s-au conturat de-a lungul celor patru ani de funcționare continuă în programe anuale care au vizat relația noastră ca locuitori ai Capitalei cu comunitatea de imigranți și refugiați din Orientul Mijlociu (We are here to stay, realizat în 2022 în colaborare cu Adelina Luft), relația omului cu natura și comunitățile rurale (Lost Signal: Intervenții și Recuperări: Miki Velciov și Eugenia Mureșan, 2023), relația cu fondul cultural regional în Micro-memorii și Micro-istorii, prin expoziția instalativă a lui Mircea Modreanu, (Despre sine, cruci și altele, 2024), sau a dinamicii de gen prin duo-show-ul Mariei Pop Timaru și al Magdalenei Pelmuș (Prey versus Predator, 2024), relația cu fondul material al muzeului (Răzvan Năstase, Monsters Ate My Artworks, 2022).

Pe lângă aceste producții, dintre care s-au regăsit și pe listele finanțărilor publice prin Administrația Fondului Cultural Național și ARCUB în trei ani consecutivi, au figurat și cele total independente financiar, adică cu bani de acasă – de către artiștii invitați de-a lungul timpului: Nona Șerbănescu, Ioana Sisea, grupul PASTILA ROZ, Oana Tudose, Alina Tofan, Ioana Aron, Răzvan Năstase, Gabriel Stoian, Ovidiu Feneș, Stanca Soare, Sorin Florea, Mircea Modreanu, Eugen Raportoru, dar și artiști străini – Piotr Armianovski (UA), Marinette Dozeville (FR), Halász Glória (HU), Frédéric Liver (IT), Santiago Reyes (EC).

Așa că MNȚRplusC s-a conturat în timp într-un spațiu de tranzit al unor mini-comunități pasagere când am practicat cursuri cu artă între tineri adolescenți și copii români, iordanieni, iranieni și afgani, sau al unor celule colaborative formate din liber-profesioniști pe scena artei locale, fie ei artiști, curatori (Eugen Rădescu, Silvian Sferlea, Horațiu Lipot, Mihai Milea, Călina Coman, Gabriela Mateescu, Ovidiu Daneș), manageri culturali (Ioana Bogdan), actori și scriitori (Natalia Cebanu, Alex Tocilescu, Iulian Tănase, Răzvan Cosmin Țupa), fotografi (Alex Busuioceanu), sau parteneri instituționali (Asociația ActivRandom, Qolony, Institutul Liszt București, CUCA, Asociația Hearth, Fundația Triade).

Momentan și până pe 20 mai, dacă mergeți la MNȚRplusC aveți ocazia să vă întâlniți cu artistul Eugen Raportoru, care expune, trei luni, instalația picturală #jesuismahala, o expoziție care propune publicului o alternativă de citire a istoriei și narativului etnic rom prin prisma unei vieți (cea a artistului) prezentate într-o formă de butaforie mentală: urmele unui ospăț, ale unei identități deconstruite, forțată la o reconstrucție distopică: din fragmente ciobite, dezmembrate, afectate.

Unele dintre aceste producții pun întrebări legate de identități multiculturale în spațiul românesc, negociere socială, statut, reprezentare, referențialitate capătă un caracter nuanțat politic prin contextualizarea în spațiul muzeului. Poate tocmai de aceea se întâmplă să scriu acest text dintr-o mansardă de 9 metri pătrați a unei clădiri în care a trăit Decartes, din cartierul latin al Parisului, unde m-am refugiat din octombrie, într-un program de master al Facultății de Științe Politice în parteneriat cu EHESS Paris (École des hautes études en sciences sociales), care vizează dinamica politicilor între state în lumea de azi și consecințele ei.

Ilina Schileru este artistă, inițiatoare & coordonatoare MNȚRplusC