Afrim la malul infinitului

Dacă serialul The White Lotus ar fi fost o piesă de teatru, el ar fi fost acest spectacol de Radu Afrim: Teatro Lucido la malul infinitului.

Pentru cei care nu au urmărit sezoanele serialului american pe care îl citez mai sus, trebuie spus că asociația mi-a fost generată de apropierea total neașteptată între universuri estetice, a căror intersecție m-a intrigat. Stări emoționale similare au declanșat atât înșiruirea de episoade din serialul scenarizat și regizat de Mike White, cât și de acest „delir” teatral, intens poetic, excentric și excepțional reprezentat pe scenă de Radu Afrim.

Nostalgia unui paradis pierdut și a rămășițelor sale risipite în lumea modernă, anxietatea perpetuă a relațiilor interumane, isteria căutării unei liniști dispărute, tânjirea după timpul contemplației, comicul tipologic și de situație al freneziei omenești în acțiune, pe scurt: tragicomicul vieților noastre, expus pe fundalul unui cosmos căruia „i se rupe”, sunt adunate toate într-o frescă vie în Teatro lucido la malul infinitului.

La intrarea în sală, personajul sirenei care citește din Dostoievski în foaierul teatrului pare o Tanya McQuoid devenită personaj SF. Ambianța e încălzită în roz și alb și apoi, în sală, imaginea fluidă a decorului și a luminilor te scufundă instantaneu în nuanțe albastre, translucide. Marea insondabilă, care ascunde și închide atâtea mistere, e mediul de predilecție ales.

Personajele sunt stranii, excesive, exaltate. Dilemele fiecăruia se rezolvă în bule autoreferențiale, caracterele își poartă soarta ca pe un monolog reflexiv sau se angajează în tandemuri garantat înșelătoare, în care cheia relației e trădarea. Destinul veghează. E sentimentul pregnant pe care îl trăiești văzând Teatro lucido. Pare ca o repetiție generală. Dar este o poveste despre ficțiunea vieții. Neregulată, neașteptată, pe alocuri fadă, pe alocuri teribil de hazlie, pe alocuri prea intensă...

Ritmul reprezentării e accelerat, exploziv, iar în fundal există mereu apa care își unduiește misterul. Câte un personaj hieratic, câte o imagine senină, un martor neimplicat apare, la un moment dat, melcul, cu casa lui în spate, traversează figura unui personaj inspirat din Tiresiasul lui Oedip.

Sau, pe neașteptate, țâșnește din măruntaiele reprezentației, care ne plimbă intens de la comic la burlesc și înapoi, câte o confesiune tragică. Ca și cum hazul palpabil al scenelor și-ar da jos masca, brusc, transformându-se în dramă. Iar drama însăși devine până la capăt o farsă polițistă. Fiindcă, nu-i așa, totul nu este altceva decât deșertăciune.

Ei bine, această bucurie trăită, a deșertăciunii vesele, e redată cu imensă voluptate în spectacol.

Energia actorilor e răvășitoare, iar turbulența aparent incontrolabilă este, de fapt, elaborat orchestrată.

Asemenea altor montări (prea puține, din păcate) pe care le-am văzut, de Radu Afrim, și aceasta transmite o întrebare pe care spectacolul o răsucește în rana deja deschisă a conștiințelor fiecăruia dintre noi, cea despre sensul existenței. Firește, răspunsul ne aparține.

Copleșiți încă de la început de spațiul scenografic imaginat de Irina Moscu – completat de costume și de imagini video (Andrei Dermengiu), lighting design (Cristian Niculescu) și de o coregrafie impecabil condusă (Flavia Giurgiu) – toate fiind supervizate de Afrim, fiindcă au completă organicitate cu ceea ce se spune și se petrece pe scenă, spectatorii sunt angajați imediat într-un maraton de scene vivante.

Cheia de înțelegere a reprezentației – care trece alert, de pildă, de la imagini cu balene albastre la o intervenție grotescă, filmată, a Dianei Șoșoacă – este scena cu sinuciderea morselor, reluată în buclă, animale care se aruncă de pe stânci din pricina uscăciunii. Este și un manifest ecologic, dar și metafora absurdului autodistructiv al umanității.

Ceea ce rămâne pregnant în siajul celor petrecute pe scenă e sentimentul că omul e o ființă pe cât de irațională și de înduioșătoare, pe atât de înfricoșătoare. Acest irațional poate să nască magie și poate să nască monștri. Suntem, așadar, fiecare dintre noi, mereu la malul infinitului propriei existențe, așa cum fizica cuantică o arată tot mai clar în timpii recenți. Suntem în mai multe stări suprapuse deodată și, în același timp, facem constant alegeri, unele care ne duc pe calea labirintului din care nu mai știm să ieșim teferi. Altele, care se termină ca un roman polițist de categorie D. Râdem mult și cu poftă, suferim mult și o luăm mereu de la capăt, chiar după ce ne-am zdrobit de stânci, puțin nedumeriți, puțin ridicoli, agitați și anxioși, dar întotdeauna exuberanți.

Cum reușește Radu Afrim să aducă împreună imaginarul din Alice în țara minunilor și „zgomotul și furia” din Macbeth rămâne un miracol doar al său, încapsulat în acest spectacol.

Foarte provocator este felul în care textul, spunerea poveștii, se petrece tot alveolar. Așa cum marea aduce mereu, din adâncurile sale, obiecte variate, care conține fiecare o poveste secretă, așa se desfășoară, sub forma de happening, de „schițe de atelier”, înșiruirea de scene dramatice.

Tabăra de creație imaginată pe scenă e o declarație autoironică la adresa felului pompos și mort în care ne imaginăm creația drept un concept fix, când ea, creația, este mereu regeneratoare și vie, și tocmai de aceea imperfectă, ca viața.

Poetica textuală a lui Afrim e, de data asta, una a deconstrucției poveștii, a fragmentării ei în bucăți și niveluri coexistente, care nasc o tensiune de conglomerat asimetric. Se recită, se dansează și se cântă, se declamă și se monologhează și dialoghează simultan. Aș numi asta un mod oniric de a spune o poveste – nu există culminare dramatică, în sens tradițional, există doar desfășurare, experiență, călătorie.

De aceea, amprenta pe care o lasă spectacolul funcționează până zile mai târziu,
cu imagini care îți apar din reprezentare cu toate că, atunci când erai în sală, ai avut din când în când sentimentul unei lungimi. Dar lungimea era starea însăși – obligația de a rămâne, o vreme, scufundat în acea stare.

Textele Adrianei Bittel, ale Doinei Ruști și ale lui Bogdan Răileanu sunt completate de textul scris de Radu Afrim – ca niște liane încolăcind și dirijând actorii. E un adevărat scenariu de „cooking pot chaos”, ca să mă inspir din expresia unui actor din The White Lotus.

Trupa Teatrului de Stat din Constanța este fabuloasă. Ea însăși poate declanșa inspirație în regizor, așa cum o face în spectatori.

Redescopăr, cu aceeași bucurie admirativă, ca în A douăsprezecea noapte a lui Andrei Șerban, pe Cristiana Luca și Ștefan Mihai, pe Cătălin Bucur și Ecaterina Lupu, pe Andrei Bibire și Theodor Șoptelea (ce maraton extraordinar în Teatro Lucido), pe Costinel Antone și Iulian Enache, le descopăr pe Lana Moscaliuc, Dana Dumitrescu și Nina Udrescu și pe cuceritoarea debutantă Anais Agi-Ali.

 Mi se pare că acest spectacol, în mod special, le cere tuturor o aruncare în gol, fără plasă de siguranță, cu garanția că le vor crește aripi – ceea ce se și petrece.

 Teatrul din Constanța are un manager nemaipomenit, și căldura și atenția pe care le-o dă artiștilor, publicului și echipei pe care o conduce emoționează orice invitat venit să vadă o premieră. Asta îți dă încredere că teatrul rezistă și că el va rezista întotdeauna, în primul rând prin cei care i se dedică incondițional.

 O imagine care mi-a rămas pe retina sufletului este aceea a regizorului Radu Afrim care, la începutul reprezentației, s-a așezat în primul rând, la margine, privind scena. Era ca și cum ar fi spus: acum, hai să visăm împreună! Și noi, toți cei aflați în sală, exact asta am făcut, preț de trei ore și jumătate. Pentru că atâta durează un vis la malul infinitului.