Sânge pe zăpadă

Fără a se compara cu monumentala lucrare a lui Orlando Figes,^[1] volumul^[2] scris de istoricul britanic Robert Service (născut în anul 1947) reprezintă o lectură instructivă și necesară. Robert Service își cunoaște bine subiectul de cercetare, având în vedere că, până în 2013, a fost profesor de istorie rusă la Universitatea Oxford și a scris mai multe volume despre Rusia și/sau regimul comunist^[3]. Marea problemă a acestei specializări academice în Occident este numărul foarte mare de experți în domeniu. Și parcă cu cât studiez mai mult chestiunea rusă, cu atât o înțelegi mai puțin.

 Despre greșelile făcute de țarul Nicolae al II-lea s-au scris probabil sute de lucrări și zeci de mii de pagini. Nici Robert Service nu poate aduce multe alte elemente de noutate. Nu are de unde. Marea greșeală a țarului a fost poate nu neapărat intrarea în război în vara anului 1914, ci ratarea completă a momentului 1905, când monarhia se mai putea reforma, tinzând spre forma ei constituțională (care există în continuare în unele țări, deloc sărace sau nedemocratice). Ceea ce era de neconceput pentru cuplul Nicolae al II-lea-Alexandra. Iar represiunea a sporit odată cu intrarea în Marele Război. „Supravegherea polițienească era mai puternică în centrele urbane mai mari, dar controlul nu se realiza cu ușurință. Leafa jandarmilor era mică și întotdeauna luaseră mită, ca să-și rotunjească venitul. În același timp, impuneau cu agresivitate legea și ordinea. Nepopularitatea lor a sporit pe timp de război, când îi vânau pe cei care evitau recrutarea. S-a pus adesea întrebarea de ce jandarmii, în bună formă fizică, nu au fost obligați să lupte pe front.” Regimul țarist îi supraveghea pe toți, aliați sau dușmani politici, chiar și pe Uniunea Poporului Rus, de extremă dreapta, care primea subvenții generoase. Aceste partide erau infiltrate de agenții Orhanei, care cunoșteau în detaliu dezbaterile lor interne, informându-l pe țar. „Cei mai monitorizați erau socialiștii – menșevicii, eserii și bolșevicii. Deși unele din grupările lor susțineau apărarea împotriva Puterilor Centrale, toate facțiunile socialiste se opuneau obiectivelor guvernului de a acapara noi teritorii pentru imperiu.” (mai ales Strâmtorile)

 Toate statele implicate în război au avut de suferit consecințe economice grave, imposibil de estimat atunci când s-a declanșat războiul. Abia reziliența lor la aceste mari greutăți avea să dovedească temeinicia construcției statale, soliditatea fundației, ceea ce în cazul Rusiei era ușor de pronosticat. „Fiecare stat combatant era supus unei tensiuni fără precedent, dar o Rusie semimodernizată era deosebit de vulnerabilă la presiunile unui război îndelungat, pe care doar rezistența sa pe front o putea masca.” După dezastrele militare din 1914, abia în toamna lui 1915 rușii au reușit să stabilizeze frontul, care mergea de la periferia orașului Riga până la Cernăuți. La 22 mai 1916 a fost declanșată ofensiva Brusilov asupra sectorului austro-ungar, de care avea să se lege și intrarea României în Primul Război Mondial. „Brusilov a abordat campania de vară cu modul său de gândire inovator, plănuind o înaintare bruscă, care să păcălească serviciile militare de informații din cealaltă tabără. Galiția răsăriteană a fost din nou invadată, iar 370.000 de militari austro-ungari capturați.” Dar și această ofensivă avea să se împotmolească atunci când au intervenit germanii.

Autorul analizează și dificultățile care au apărut în mediul rural, afectat de masivele înrolări, care au depopulat imensele regiuni agricole ale Rusiei sau Ucrainei. Cei 600.000 de prizonieri de război care au fost folosiți la muncile agricole sau de infrastructură nu reprezentau decât poate 10% din necesar. Mobilizarea a diminuat și numărul gurilor de hrănit din mediul rural. Au apărut repede și inflația, și lipsurile de tot felul, care au (re)adus autarhia, căci țăranii nu erau deloc încurajați să-și vândă produsele, în condițiile în care orașele nu mai produceau bunuri industriale. Interesant este și capitolul dedicat relației dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Imperiul Țarist. Biserica Rusă era o forță socială, având 40.000 de parohii, 50.000 de preoți și diaconi, o mie de mănăstiri de călugări și maici, 21.000 de călugări și 73.000 de maici și novici, o întreagă construcție care avea să fie măturată de regimul ateu bolșevic, fiind considerată și reacționară, pentru că fusese trup și suflet alături de țar și de războiul lui. „Preoții își asigurau enoriașii că era un Război Sfânt pentru credință, țar și patrie și că Dumnezeu era de partea Rusiei”.

Intrarea pe scenă a lui Lenin avea să schimbe întregul peisaj al Rusiei și, implicit, prin undele sale de șoc, al lumii. Revenit la Petersburg cu sprijinul interesat al germanilor, Lenin „își petrecea timpul ținând discursuri în adunări publice și scriind articole pentru Pravda. Asemenea altor lideri revoluționari, purta un costum standard, din trei piese. Când se oprise la Stockholm în drum spre Petrograd, fusese înduplecat să-și cumpere pantofi de oraș pe care să-i poarte în locul bocancilor săi preferați de toate zilele. A mai cumpărat o șapcă fercheșă, în locul pălăriei sale de fetru. Când se adresa mulțimilor din capitala rusă, își vâra degetele mari în răscroiala vestei, asemenea unui director de școală.

Emana încredere legănându-se pe picioare înainte și înapoi. Vocea sa de tenor era pițigăiată, dar transmitea un sentiment de urgență. Își petrecuse viața specializându-se în doctrina marxistă și avea condei”.

 Vrând- (mai degrabă) nevrând, bolșevicii au organizat alegeri pentru Adunarea Constituantă, așa cum decisese Guvernul Provizoriu al lui Kerenski, chiar dacă bănuiau că nu le vor câștiga. Și aveau dreptate, căci bolșevicii au obținut numai 168 din cele 703 locuri. Cei care le-au câștigat au fost socialiști-revoluționarii (eserii – care au obținut 324 de locuri, la care se adăugau încă 110 locuri dacă erau incluși și eserii din Ucraina). Faptul că Adunarea Constituantă a fost dizolvată imediat ce s-a întrunit nu intră decât în logica totalitară a oamenilor lui Lenin, care nu doreau să reformeze un sistem, ci să-l schimbe complet.

 Războiul civil a fost o altă pagină care a format și definit regimul sovietic. „Începând cu finalul anului 1918, ofensivele Albilor s-au întins în toată Rusia, inclusiv în Siberia și în Ucraina. Albii și-au ales culoarea ca simbol al purității, pentru a se distinge de bolșevici. Detașamentele lor erau conduse de foști comandanți din armata lui Nicolae al II-lea și Guvernului Provizoriu. Erau marcați de umilințele îndurate de corpul de ofițeri în 1917. Propaganda lor punea accent pe atașamentul față de Rusia unică și indivizibilă și față de Rusia Sfântă.” Conducerile acestor mișcări au fost mioape (poate și pentru că în rândurile lor existau militari, și nu oameni de stat) încât au respins colaborarea cu mișcările naționaliste periferice (poloneză, finlandeză, lituaniană, georgiană etc.) care solicitau recunoașterea noilor realități politice și a independenței lor. Una dintre multele cauze care au dus la înfrângerea lor. Alta ar mai fi necoordonarea principalelor două armate, cea a lui Kolceak, care avansa dinspre est spre Moscova, urmând transsiberianul, și cea a lui Denikin, organizată în sudul Rusiei. Interesante sunt și informațiile despre Ucraina, care a fost un teatru de război masiv după 1914, dar și după 1917. Bolșevicii au dorit să integreze/cucerească bogata Ucraină. Un detașament roșu a fost alungat de Rada ucraineană, însă țara a fost disputată între roșii și albi. În februarie 1919, bolșevicii au proclamat o republică sovietică la Harkov, care a fost măturată de ofensiva lui Denikin. În amintirea acestui eveniment, capitala interbelică a RSS Ucraineană a fost mult timp la Harkov, și nu în naționalistul Kiev. Încă din 1919-1920 s-a ivit chestiunea Donbasului rusofon. Lenin a tranșat în favoarea comuniștilor ucraineni, dar acestea erau niște granițe administrative fără importanță (atunci), căci Moscova nu avea de gând să abandoneze vreodată Ucraina. Care a cunoscut și furia antisemită a albilor, care îi echivalau pe evrei drept comuniști sau simpatizanți comuniști, doar pentru că mai mulți lideri marcanți de la Moscova erau evrei (precum Troțki, Kamenev, Zinoviev chiar dacă ei nu se considerau deloc în primul rând evrei), comițând numeroase pogromuri.

 False sunt afirmațiile istoricului britanic despre intervenția Armatei Române în Ungaria bolșevizată din 1919. În primul rând, Bella Kun nu a respins nicio armată invadatoare română, ci România a fost atacată de osmoza între bolșevicii și naționaliștii maghiari, care nu au respectat liniile de demarcație stabilite de Aliați în Ardeal, și, în al doilea rând, Armata Română nu a instaurat ceea ce el numește o Teroare Albă „de o sălbăticie nesăbuită”, chiar dacă poate comuniștii maghiari, care nu apucaseră să fugă (precum Bella Kun), ar fi meritat-o cu prisosință. Dacă regimul lui Horthy a căutat să se răzbune, nu mai era treaba noastră. Care regim nici nu ar fi existat în primul moment, dacă trupele române nu ar fi ocupat Budapesta. Măcar la nivelul ăsta, Viktor Orbán ne este dator, având în vedere adorația lui față de fostul amiral austro-ungar. Care, repetăm, nu ar fi ajuns niciodată regent dacă soldatul-țăran român nu ajungea să se plimbe pe Podul cu Lanțuri (Széchenyi lánchíd). //

 1. Revoluția rusă 1891-1924. Tragedia unui popor Editura Polirom, 2016.

2. Sânge pe zăpadă. Revoluția Rusă 1914-1924, Editura Polirom, Iași, 2025. Traducere de Ioana Avădanei.

3. Biografii ale lui Lenin, Stalin și Troțki, dar și sinteze precum Comrades: A World History of Communism (2007), Russia and Its Islamic World (2017) sau Spies and Commissars: Bolshevik Russia and the West (2011).