Pe aceeași temă
Revenirea insistentă asupra piesei – „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – sporește potențialul de încredere în acest titlu care, de la apariția lui în anii '60, când a ieșit romanul lui Ken Kesey, și adaptarea lui Dale Wasserman, apoi a multipremiatului film al lui Milos Forman, nu încetează să-și confirme adevărurile.
Deși inițial s-a speculat în privința contextului și a eventualelor influențe asupra autorului a unui curent antipsihiatric la modă, concomitent unor practici terapeutice blamabile, mai ales când s-a descoperit folosirea lor în scopuri represive, romanul și piesa au rămas la fel de curate în privința intențiilor. Iar acestea se referă la evidențierea fondului de umanitate al personajelor și al mesajului, care traversează deceniile cu aceeași credință în dreptul la libertate individuală și demnitatea umană.
Foarte rar, autorii punerilor în scenă exploatează însă zona de inocență a piesei presupusă de titlu, care trimite la un joc de copii, un cântecel pe care bunica unuia dintre personaje – indianul – i-l cânta, dar care aici în piesă se încarcă de semnificații în plus, între care secretul supraviețuirii. Chemând oaza de liniște și ocrotire a copilăriei, cântecelul despre zbor devine încurajator chiar și pentru niște cuci singuratici, aflați în condițiile de recluziune ale unui ospiciu, precum cel din piesă.
S-a preferat nu o dată, cu ocazia montărilor textului, exploatarea ideii agresiunii sistemului carceral autoritar asupra individului atunci când strivește orice voință și aspirație omenească, inducând doar supunere, iar astfel piesa a putut fi citită ca o parabolă cu sens politic. Mai ales prin anii ʼ70, când începuse discuția despre gulaguri, dar și mai târziu, și, în fine, în zilele noastre, când liberul arbitru a luat locul adevăratei libertăți la care aspiră și pacienții sorei Ratched din sanatoriul unde e închis infractorul cu suflet de copil, McMurphy.
Spectacolul regizat de Vlad Cristache la Teatrul Nottara, după un altul foarte puternic creat cu trupa lui Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis, se mișcă între aceste ipoteze, înclinând însă în mare măsură spre accentele delicate ale problemei lipsirii de libertate și lunecând tăcut pe pojghița fragilă a sufletelor ultragiate. Avem, așadar, aș spune, o nouă versiune viabilă care mizează pe fondul de umanitate și poezie al scrierii fără a insista în privința conotațiilor politice.
Distribuirea în rolul principal a unui actor ca Adrian Nicolae are, prin charismă, datele necesare pentru a-l transforma pe ucigașul în serie încarcerat într-un golănaș de cartier, asigurând astfel suportul necesar spectacolului. McMurphy –Nicolae face poezie fără să știe, ca Jourdain din piesa lui Molière, iar spectacolul câștigă de la început partida în favoarea ideii încrederii în om, chiar și atunci când societatea face totul să-l elimine. Cu aerul lui șmecheresc, McMurphy în această interpretare aduce în lumea închisă, condamnată, a cucilor nu doar un vânt de libertate, ci și o ipostază extatică a revoltei, chiar dacă aceasta sfârșește prost pentru el.
Îi dă aripi, în schimb, celuilalt aspirant la fereastra evadării, uriașului Chief Bromden, șeriful indian care se ascunde în spatele unei muțenii prefăcute până la împrietenirea cu noul locatar, aspirant la evadare, ca și el. Bromden va duce la bun sfârșit visul de libertate al lui McMurphy, sufocându-l cu perna pentru a-l scăpa de viața de legumă de după lobotomizarea aplicată corecțional.
Cu înfățișarea impunătoare a actorului Florin Piersic jr, care prefațează spectacolul la propriu și-i dă tonul, indianul singuratic deschide o perspectivă misionară în spectacolul pe care îl va stăpâni din umbră. Prin scoaterea din cadru și revenirile la rampă cu amintiri din locurile copilăriei, prin chemarea depărtărilor și a vorbirii de somnambul cu personaje din biografia lui legendară, spectacolul compune în paralel tabloul unei lumi edenice, libere, de dincolo de gratii, râvnită de toți încarcerații, mai conștient sau nu. Ca pandant necesar, Florin Piersic jr. îi asigură lui Vlad Cristache proiecția dorită spre un tărâm al miracolului de care oamenii se agață când se simt în pericol.
În poezioara care inspiră titlul piesei despre cuci, versurile de început sugerează, se pare, deruta acestor singuratici, care ar lua-o în zborul lor ba la dreapta, ba la stânga, ba la est, ba la vest, și, foarte rar, peste fereastra pe care doar Bromden reușește să o spargă, cu energia insuflată de sacrificatul McMurphy. Cu prestanța-i cunoscută și un anume mister bine cultivat pe parcursul spectacolului, Florin Piersic jr. pregătește terenul acestui deznodământ optimist, în ciuda tragediei consumate.
Cum se ajunge aici e o problemă de gradare a acțiunilor benigne ale intrusului McMurphy, care stimulează apetitul pentru aventură al internaților și-i trezește la viață. Provocându-i la nesupunere în privința regulilor absurde, umilitoare, ale stabilimentului, exercitate prin zelul Sorei Șefe, care-i reduc la animalitate, McMurphy inițiază de fapt un război împotriva autorității acesteia, cu care intră în conflict deschis, fiind gata să o sugrume. Regizorul ține în mână acest parcurs tragi-comic, iar Adrian Nicolae își asumă cu nonșalanță rolul nonconformistului instigator. Fără a anticipa conflictul major cu autoritatea care-i va amenința viața, el induce însă un sens mai înalt revoltei sale, mai convingător, tocmai pentru că nu e ostentativ. Cu alte cuvinte, McMurphy nu se erijează în căpetenia gloatei, ci se vrea doar unul de-al lor, nedispus însă să-și accepte ca pe o fatalitate soarta și îndemnându-i pe camarazi să revină la viață (joacă poker, privesc meciul de baseball la televizor, primesc clandestin vizita unor fete). Războiul lui cu Sora Șefă Ratched, care-l manipulează până și pe doctor (în varianta Șerban Gomoi, acesta joacă distanțat rolul), e și unul de principiu, pentru că un astfel de comportament inuman seamănă cu un experiment de exterminare de care istoria omenirii nu e străină. Personajul mi-a amintit de o altă „femeie-comisar” (vă amintiți acest titlu din repertoriul anilor ʼ50?) dintr-un film recent premiat, Zona de interes, unde soția comandantului lagărului nazist era mai crudă decât acesta. Perfidia pe care Isabela Neamțu o imprimă personajului nu o face mai puțin odioasă pe femeia-bărbat, care se crede infailibilă, deși unele accente de ton ar fi fost necesare pentru a scuti spectacolul pe alocuri de o anumită monotonie.
Ceea ce îi reușește în schimb lui Vlad Cristache cu ajutorul interpreților aleși e scena petrecerii din noaptea de dinaintea pedepsirii lui McMurphy, când, reînvățând libertatea, pacienții duc apetitul orgiastic la paroxism. E și momentul de vârf al interpretării lui Tudor Cucu Dumitrescu, care-i dă timidului bâlbâit Billy Bibbit, personaj fascinant în economia piesei, șansa dezinhibării, într-un ceremonial nupțial de o candoare unică. Pedepsit apoi cu trimiterea la șocurile electrice, cum ne spune piesa, Bibbit are revelația fragilității și a adevăratului său potențial uman, pe care actorul o trăiește cu o încordare interioară impresionantă până la momentul sinuciderii.
De altfel, ca în orice literatură care alege ca spațiu de explorare recluziunea –ospiciul sau pușcăria, de la Cehov (Salonul 6) până la Soljenițîn (Arhipelagul Gulag), Zbor deasupra unui cuib de cuci analizează o tipologie aptă să-i confere valoare de reprezentativitate. Și tocmai aici stă secretul succesului peste timp al operei în care sunt surprinse în situații-limită personaje cu trăsături umane, caracteriale semnificative pentru condiția de încarcerat.
Pe lângă cei evocați mai există în piesă Dale Harding, un domn cu maniere alese, ușor efeminat, care face deliciul scenelor în care apare în interpretarea lui Ionuț Grama, sau tăcutul Cheswick, a cărui transformare o marchează Dan Bordeianu discret, dar eficient, sau cel încremenit în poziția simbolică a crucificării (Mircea Teodorescu), după ce i-a fost amputat creierul. Sunt tot atâtea ipostaze ale vieții în cuib ale acestor cuci legendari care învață să zboare și să se elibereze fie și prin moarte.
În reprezentația pe care am văzut-o, acesta din urmă, crucificatul, a fost eroul unei scene incredibile, petrecute în public de data asta. Când petrecerea nebunilor degenerează, avându-l ca mobil de amuzament tocmai pe bietul inconștient lobotomizat, de undeva de la balcon s-a auzit: Nu vă bateți joc! Spectacolul s-a oprit o clipă și, cu o prezență de spirit adecvată, un actor a replicat din scenă: Aici e un spectacol de teatru! Au urmat aplauze, dar și încercarea de politizare prin replici și trimiteri la personaje din cotidianul comun, semn că teatrul e implicat chiar și când nu o face cu tot dinadinsul.
Comentarii 0