Pe aceeași temă
„Peste Marea Mânecii, în formă de ceapă, de pară, apoi cilindrică și cu umeri drepți. În Franța, mai degrabă ovoidă, cu umeri înclinați, atât în Champagne, cât și în Burgundia sau la Bordeaux unde, din secolul al XIX-lea, s-au impus tot formele cilindrice cu umeri drepți. Dar creatorii au mers mai departe cu imaginația: fluierul renan, sticla îmbrăcată în paie din Toscana, bocksbeutel-ul în formă de tărtăcuță din Franconia, sticla clavelin din Jura, butelia mică de Tokaji cu gâtul alungit sau constantiadin Africa de Sud.“ Aș deschide lista cu acest volum – despre Istoria sticlei de vin. E o carte apărută la noi la Editura Baroque Books and Arts, scrisă de Jean-Robert Pitte, între altele, președintele Academiei Vinului din Franța și, între 2003-2008, președintele Universității Paris Sorbona. O carte care face o istorie „din lateral“, cu un subiect-obiect în centrul său care cunoaște o evoluție spectaculoasă de-a lungul ultimelor secole.
Lângă vin, merge – nu-i așa? – și poezia. Aș opta pentru un poet mare și o poezie de mare anvergură – volumul cuiva despre care antologatorul acestuia, Marius Chivu, a fost foarte inspirat să considere că „Petre Stoica este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care nu l-ați citit încă“. Cartea pe care o am în minte se numește Singurătatea noblețele ei, a fost publicată la Editura Cartier din Chișinău și e de puțin timp în librăriile de la noi.
De la „poezia inimii“ se cuvine să trecem și la „proza realității“, cum ar zice un clasic al literaturii române. Și, odată ajunși aici, la proză (că e sau nu e „a realității“ să lăsăm în suspensie, fiindcă discuția cu privire la cât de „reală“ e o ficțiune e lungă...), putem încerca nu un singur volum, ci măcar trei. Bunăoară, un roman al unui năucitor de bun scriitor israelian – care ne-a și vizitat în ultima parte a toamnei: Eshkol Nevo, cartea sa (prima, deocamdată, în limba română) numindu-se Trei etaje. E un roman pe care îl putem citi, cu profit, în mai multe feluri: îl putem trece (căci și autorul lui ne invită în mod explicit să o facem) și prin Freud (cele trei etaje corespund într-un fel unei triade freudiene), așa cum îl putem lua în posesie și ca o foarte nuanțată cronică a unui Israel la zi. Orice „ușă de intrare“ am alege – pentru un spor de lectură, de altfel, e bine să nu alegem doar una singură -, vom ajunge, cred, ușor la concluzia că ne aflăm în fața unui mare scriitor. Unul pe care îl vom cunoaște mai bine în anii următori (căci Editura Humanitas, cea care publică acest volum, e interesată și de alte titluri ale sale) și care e liderul consacrat al generației care vine după Amos Oz și David Grossman.
Benedict Wells e un tânăr prozator german care notează în cartea sa apărută la Polirom că „Existăm într-un milion de versiuni diferite ca să nu-i lăsăm nici o șansă vidului, iar prețul pe care îl plătim pentru asta e, din păcate, moartea“. Sau care spune așa: „Nu vreau să redau tot prăpădul pe care boala l-a făcut în corpul Alvei la sfârșitul vieții ei. Și nu vreau să descriu în detaliu nici clipele în care și-a pierdut cumpătul și s-a lăst pradă disperării. Aveam impresia că atârnă deasupra unei prăpastii și că se ține doar cu o mână de o stâncă, în timp ce boala îi ridica degetele cu forța, unul câte unul“. Omul acesta are 30 de ani și un pic și scrie cu o maturitate și o forță de pătrundere ieșite din comun. Cartea din care am citat – una nu despre boală în primul rând, ci despre iubire - e intitulată Sfârșitul singurătății, iar autorul ei e laureat al Premiului UE pentru literatură din 2016. E un scriitor despre care, sunt convins, vom mai auzi multe lucruri frumoase.
À propos tot de roman(e), în fine, două vorbe nu despre o carte, ci despre un cărțoi: peste 800 de pagini – Romanovii 1613-1918, saga celei mai spectaculoase dinastii a vremurilor moderne. Mai precis: la Editura Trei, sub semnătura unui autor polivalent – istoric de primă linie și de mare succes, dar și un foarte talentat scriitor, Simon Sebag Montefiore. Cel cu cărțile despre Stalin și cu (mi-nu-na-ta) carte, publicată la aceeași Editură Trei, despre Ierusalim. O informație scurtă: anul viitor, Montefiore va veni în România.
Eseistică? În 2017 am avut multe titluri remarcabile pe acest culoar, așa încât alegerea unuia, fie și în interiorul unui joc de final de an, este extrem de dificilă. Pentru că sunt și utile, ca un GPS în vremuri tulburi, mă opresc asupra a două cărți. Prima: volumul Ce este populismul? (Polirom, autor Jan-Werner Müller). Și, despre această carte, foarte succint, fac doar două mențiuni: a) tipologiile populismului sunt foarte bine descrise aici, foarte expresiv și nuanțat – cu alte cuvinte, citind aceste părți ale cărții știm, la final, foarte bine, ce este populismul; b)exemplificarea celor care practică populismul este însă (conform unei deja tradiții care e tot mai nefastă în Vestul academic) serios dezechilibrată de opțiunea auctorială implicită de stânga; cu alte cuvinte, fără ca în realitate populiștii de stânga să fie mai puțini, în inventarul lui Müller (ideologizat!), ei sunt striviți de numărul celor de dreapta. Una peste alta, o carte foarte utilă.
La fel, utilă, dar centrată de data aceasta pe un singur personaj, un alt (binevenit) volum publicat tot de Polirom: Ungaria lui Orbán. Paul Lendvai, autorul cărții, spune între altele că „Într‑o Uniune Europeană în dezmembrare, Viktor Orbán trăiește probabil cea mai mare creștere de putere din viața sa. Lordul Acton (1834‑1902), istoricul britanic, avertiza: puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Rămâne în continuare fără răspuns întrebarea dacă prim‑ministrul mai poate învăța să exercite puterea fără să devină sclavul ei. Iar de răspunsul la această întrebare depinde nu numai viitorul Ungariei“. E o carte care privește și România – fiindcă, la noi dinspre stânga, nu de pe dreapta ca în Ungaria (deși, aflăm din volum, Orbán a cochetat semnificativ și cu stânga la un moment dat în cariera sa), există o tentație majoră a orbanismului și PSD-ul lui Liviu Dragnea pare că visează tot mai mult cu ochii deschiși la așa ceva.
Pe repede-înainte (nu ca invitație la o lectură rapidă, ci pentru a bifa mai multe titluri de pe lista aceasta jucăușă cu cărți de citit „la gura sobei“):
1) Marcel Tolcea – Limba română pentru începători. De la 14 la 101 ani. Cronici la Radio Timișoara (Editura Universității de Vest; carte care aduce în discuție, cu tact și umor, multe dintre bolile actuale ale limbii române);
2) Radu Paraschivescu – Cartea râsului și a cercetării (Humanitas; o carte care deconstruiește formule naționale și internaționale ale imposturii, cu un subtitlu foarte provocator – Ce se întâmplă cu creierul dacă înveți cuvinte noi în timp ce faci sex – și la care se râde în hohote și nu numai. „Sper să vă amuzați. Și, făcând-o, să nu uitați de gândul serios care stă în spatele oricărei cărți comice“ – ne invită autorul ei);
3) Brant Pitre – Fiul lui Dumnezeu? (Humanitas; „Această carte porneşte de la o singură mare întrebare: A pretins Isus Nazarineanul că e Fiul lui Dumnezeu? Trebuie să atrag atenţia de la început că nu e o pledoarie exhaustivă. Nu e nici o pledoarie adresată specialiştilor, deşi, în note, îi citez pe mulţi dintre ei. Creştini, evrei, musulmani, agnostici sau atei – indiferent de orientarea religioasă –, dacă aţi dorit vreodată să judecaţi singuri dovezile biblice şi istorice privitoare la Isus, atunci această carte vi se adresează“ – aceasta este linia directoare a cărții, în formularea autorului).
Am spus la începutul acestui text că marea majoritate a cărților au legătură, ca an de apariție, cu 2017. Una anume e mai veche. Dar o am, mereu, la îndemână; ceea ce vă doresc și dumneavoastră! În cuvintele lui Horia-Roman Patapievici este „O carte plină de îngrijorare şi iubire faţă de civilizaţia europeană, care ne spune unde ne aflăm reamintindu-ne unde am fost şi care reuşeşte să restituie conţinutului istoric şi academic de «umanism» prospeţimea experienţei de viaţă din care acesta s-a născut şi în care autorul vede experienţa de viaţă tipică a civilizaţiei noastre: conversaţia între egali, dezbaterile între prieteni, controversele desfăşurate sub semnul civilităţii. Demnitatea, libertatea, respectul, căutarea sub semnul adevărului, al pietăţii şi al divinităţii – acestea sunt, potrivit lui Riemen, coordonatele umanismului ca mod de viaţă. O carte minunată, de o inactualitate senină, profetică şi vertiginoasă“. Titlul ei: Noblețea spiritului (autor – Rob Riemen, apărută în româneşte la Curtea Veche în 2008).
Nu în ultimul rând, reproduc, pe final (de text și de an), o urare care se leagă, oarecum, tot de o carte. Este o urare pe care am auzit-o la o lansare bucureșteană a unei cărți mai puțin obișnuite – fiindcă această carte e mai puțin de citit și mai mult de privit. Cartea se cheamă Rost. 12 hotare și e volumul al treilea al unei realmente spectaculoase trilogii de artă fotografică realizată, conform unui laborios proiect și la capătul unei munci de mai mulți ani, de Răzvan Voiculescu. Urarea este aceasta: Să fiți ai lui Dumnezeu!