Despre virtutea moderației

În societățile noastre, se vorbește mult des­pre valori. Politicieni, ziariști, gazetari – toată lumea le pomenește. Când se ajunge la enumerarea lor, sunt pomenite – de ce­le mai multe ori – li­ber­ta­tea și egalitatea, iar uneori – toleranța. În ultimii ani, a devenit o modă să indici diversitatea, deși aceasta e o stare socială, nu o busolă pentru acțiune. Puțini nu­mesc, în schimb, virtuți po­litice precum moderația. În Europa, un singur partid important o conține în nu­mele său: Moderaterna, formațiune sue­deză care se revendică de la liberalism.

În Faces of Moderation, cea mai recentă car­te a sa, Aurelian Crăiuțu, profesor la In­dia­na, consideră că moderația este o „vir­tute fără de care sistemul politic nu ar putea funcționa“. Nu e prima dată când au­torul se ocupă de această chestiune. În teza sa de doctorat de la Princeton, con­sa­crată Doctrinarilor, ca și într-un volum apărut la Polirom, în urmă cu un deceniu, Crăiuțu a căutat să refacă parcursul in­te­lectual și retoricile folosite de către autori sau oameni politici precum Montesquieu și Burke, Macaulay și Guizot ori Tocque­ville.

Volumul apărut zilele astea în SUA examinează „fețele mo­derației“ în secolul al XX-lea. Crăiuțu precizează că moderația nu e o „ideologie“ și nu trebuie cercetată „în abstract“, ci pornind de la circumstanțe și discursuri politice precis de­limitate. Întrebările de la care pornește autorul sunt: ce este moderația? Ce oferă ea în comparație cu alte virtuți? E un mod de argumentație sau o normă? Există un stil moderat? Autorii la care s-a oprit sunt Ray­mond Aron, Isaiah Berlin, Norberto Bob­bio, Adam Michnik și Michael Oakeshott.

Toți cinci sunt traduși în română, așa că rân­durile scrise despre ei de către pro­fe­so­rul Crăiuțu ar putea figura în mai multe bi­bliografii. Introducerea cărții e un mo­del de analiză conceptuală: moderația este înfățișată ca un concept complicat, dar și ca o „fighting virtue“. Crăiuțu arată, pe de altă parte, că ea joacă uneori rolul de apărătoare a statu quo-ului, apoi ana­li­zea­ză în ce măsură este ea sinonimă cu „civilitatea“ și cum este opusă fanatismului și dog­ma­tismului.

Capitolul despre Aron por­nește de la formula „spec­tatorului angajat“, care dă și titlul cărții de interviuri realizate de J.L. Missika și D. Wolton cu autorul ma­gistralei interpretări a sis­temelor politice con­tem­po­rane din Democrație și totalitarism. Crăiuțu trece în revistă diverse momente din biografia intelectuală a lui Aron, apoi explică lectura pe care Aron a consacrat-o lui Marx și lui Hayek. Am reținut și rân­durile despre Algeria, ca și despre Mai 1968, un moment pe care filosoful francez îl descria ca „revoluția intruvabilă“.

Isaiah Berlin este înfățișat ca „o com­bi­nație de istoric al ideilor și filosof“, ca un autor care a respins monismul și a avut o aversiune puternică față de vio­len­ță. Folosindu-se, ca și-n cazul lui Aron, de o carte de interviuri cu autorul analizat – cea a lui Ramin Jahanbegloo –, Crăiuțu deslușește sensul „puterii ideilor“, în care vede originalitatea lui I. Berlin. El com­pa­ră, apoi, viziunea acestuia despre plu­ralism și putere cu „liberalismul fricii“, teoretizat de Judith Shklar.

Profesorul Crăiuțu reia, în ca­pi­to­lul despre Bobbio, elemente ale parcursului intelectual al filo­so­fului politic italian, inclusiv an­ga­jarea sa în Partito d’Azione sau simpatia pentru „socialismul liberal din tradiția stângii antitotalitare“, îm­brățișat de Bobbio până la finele anilor ’50. Cră­iu­țu insistă, apoi, asupra respin­ge­rii teo­rii­lor celei de-a treia căi, ca și asupra „fi­lo­sofiei dialogului“, câtă vreme autorul cu­noscutei cărți despre De­mo­crație și li­be­ralism s-a arătat mereu dis­pus să dezbată și cu catolicii, și cu co­muniștii.

Următoarea secțiune e consacrată unui conservator, M. Oakeshott, „un filosof și un spirit boem interesat de subiecte exo­tice precum iubirea, poezia sau pariurile hipice, despre care a scris și o carte“. Cră­iuțu apreciază opoziția autorului ca­po­doperei On Human Conduct față de orice ideologie politică. Merită reținută, de asemenea, analiza făcută relațiilor dintre gândirea lui Oakeshott și operele lui Leo Strauss sau Aron, ca și definirii părinților fondatori ai conservatorismului.

Capitolul dedicat lui Michnik are un titlu care ar putea deruta: Moderația radicală și căutarea clarității morale. Autorul ne lămurește că avem de-a face cu o com­bi­nație între un politician moderat, o minte rebelă și un temperament vulcanic, care a avut de înfruntat lumea totalitară co­mu­nis­tă. Pentru a-l înțelege pe Michnik, Cră­iuțu discută exemplul lui Kołakowski, ex­pe­riența KOR, reflecția lui Havel, dar și pro­vocările democrațiilor postcomuniste.

În epilogul cărții, găsim următoarea sin­teză: „agenda moderației promovează pluralismul social și politic, echilibrul din­tre valori și principii aflate în com­pe­tiție. Ea respinge concepțiile moniste re­feritoare la binele public (...) și se opune maniheismului. Moderații preferă re­for­me graduale și nu răsturnările revo­lu­ționare, căutând mai mereu – nu tot tim­pul – le juste milieu sau «media de aur» între extreme, pentru ca o comunitate să aibă parte de liniște. La fel de important, chiar dacă nu e așa evident, moderația vădește un anumit stil al acțiunii po­li­ti­ce, care se manifestă adesea ca o pro­pensiune de a căuta o conciliere și a găsi un echilibru între idei, interese și gru­puri diverse“.

Cartea ar merita tradusă în Ro­mâ­nia. Nu doar pentru că e un mi­nunat instrument de lucru pen­tru studenții din departamentele de științe politice și de filosofie, ci și pentru că Aurelian Crăiuțu îm­pru­mută ceva din stilul tuturor autorilor pe care-i interpretează. Cultura noastră ci­vi­că are și ea nevoie de moderație.