Cine face legea in mass-media?

ALEXANDRU LAZESCU

Punct de inflexiune in presa romaneasca

Despre mass-media, despre li­ber­ta­tea de constiinta si despre presiuni edi­to­ria­le discutam permanent din 1990 in­­coace. Numai ca, daca in urma cu doi ani subiectele fierbinti erau aservirea po­li­ti­ca a serviciilor publice de radio si tele­vi­ziu­ne sau conflictele din redactiile Ro­ma­niei libere si Evenimentul Zilei, cu tot cor­tegiul de intamplari si tensiuni care le-au insotit, iata ca astazi motivele preo­cu­pa­rii publice vin din cu totul alta directie. Asa­dar, cine face legea in presa roma­neas­ca? Trebuie sa ne ingrijoreze ten­din­ta accentuata de concentrare din mass-me­dia si mai ales faptul ca o mana de oa­meni au ajuns sa detina manetele de co­man­da ale principalelor grupuri de pre­sa? Si, daca da, exista solutii pentru a impiedica derapaje majore care ar pu­tea pune in pericol libertatea editoriala?

Despre concentrarea principalelor struc­turi din mass-media in mainile ca­tor­va magnati autohtoni se vorbeste de mai mul­ta vreme, atat informal printre jur­na­listi, cat si in cercurile politice. Subiectul a fost abordat chiar si de presedintele Tra­ian Basescu in cateva randuri. Cand s-a aflat ca Sorin Vantu se afla in spatele ca­nalului de televiziune Realitatea TV, dis­cutia a devenit brusc mai concreta si mai aplicata. A fost si atunci destula agi­ta­tie, dar pana la urma emotiile publice s-au potolit. Acum temperatura discutiilor s-a ridicat din nou brusc, iar pasiunile par mai aprinse ca niciodata. Evenimentul care a starnit aceasta adevarata furtuna a fost anuntul public ca grupul Realitatea Media, controlat de Sorin Vantu, a achi­zi­tio­nat pachetul majoritar al grupului Aca­de­mia Catavencu-Cotidianul.

 “Avem o mlastina media sa ne tra­ias­ca: un grup barosan in proprietatea ge­neralului Crescent, altul in cea a unui oportunist dubios cu miasma de «Sahia» si cel de-al treilea ajuns pe mana lui Vantu, un personaj malefic ce a napastuit si a manjit tot ce se pu­tea manji (politicieni, servicii secrete, zia­risti, mai nou si ochiul si timpanul nostru, al tuturor). Nu stiu cum se sim­te Turcescu atunci cand da bile albe si negre invitatilor de la Rea­li­ta­tea TV sau cand Ivanciuc vine cu dez­valuiri beton, erijandu-se in jus­ti­tiar... Sa va fie de bine argintii, baieti, baf­ta cu tirajele, adio cu credibilitatea. Altfel, putem citi linistiti National Geo­gra­fic si putem comuta pe Animal Planet.”

Sute de mesaje de acest gen, ca­teo­da­ta chiar mai violente in limbaj, au inva­dat literalmente forumurile de pe Internet dupa ce s-a aflat despre tranzactie. Semn ca emotia starnita de aceasta data e una speciala, iar impactul la care tre­buie sa ne asteptam va fi unul important pen­tru intregul peisaj mediatic autohton. Ex­presia cheie din pasajul de mai sus e “adio cu credibilitatea”. Adica cu acel atri­but intangibil care confera presei in an­samblu statutul de cea de-a patra pu­te­re in stat.

De ani de zile Academia Catavencu se bucura, spre invidia multora, de cititori in­teligenti care pretuiau in mod cu totul spe­cial “neatarnarea” saptamanalului cu pri­cina. Numai ca tocmai acest atu a de­ve­nit peste noapte principala problema a re­vistei, pentru ca, pentru cititorii sai, tran­zac­tia a fost perceputa drept un adevarat sa­crilegiu, un pericol mortal pentru tipul de jurnalism practicat acolo de ani si ani de zile. Extinderea si virulenta reactiilor l-au determinat, de altfel, pe Mircea Toma, una dintre figurile marcante ale bataliei pu­blice pentru prezervarea libertatii edi­to­ria­le, sa faca un gest simbolic, intrand in­­tr-o “greva de semnatura”, pana cand nu vor fi oferite garantii linistitoare ca redac­tia Academiei Catavencu va ramane la fel de libera de constrangeri ca in trecut. Care va fi efectul in practica al gestului sau ramane de vazut. Pentru ca, in ceea ce priveste perceptia generala din opinia pu­blica, raul a fost deja facut. Vanzarea a fost resimtita ca o tradare a unor prin­ci­pii care guvernau de ani de zile legatura pri­vilegiata creata intre revista si publicul sau.

E putin probabil ca noul proprietar sa do­reasca sa se amestece brutal in po­li­ti­ca editoriala. Cine il cunoaste pe Sorin Vantu stie, de altfel, ca acest lucru nu se va intampla decat in situatii izolate. El stie foarte bine ca in acest caz valoarea celui mai influent imperiu de presa din Ro­mania, care aduna o impresionanta co­lectie de formatori de opinie, ar avea grav de suferit. Strategia sa e mai de­gra­ba aceea de a-si crea ceva echivalent unei “arme nucleare mediatice” care sa ii asi­gure, pe de o parte, protectia, iar pe de alta, sa-i ofere un levier redutabil in ca­zul unor mize de afaceri majore.

Insa oricat de interesanta si instructiva ar fi aceasta intamplare pentru evolutiile din mass-media romanesti, poate nu ar me­rita atatea discutii si comentarii, daca mo­mentul nu ar risca sa aiba o im­por­tan­ta simbolica mult mai mare decat am fi tentati sa-i acordam la prima vedere. E pusa in balanta nu doar credibilitatea ca­ta­vencilor, ci a jurnalismului autohton in ansamblu. Dezamagiti de politicieni, sus­pi­ciosi si neincrezatori fata de institutiile sta­tului, romanii au investit in presa, din 1990 incoace, un capital de incredere sem­nificativ. De aceea si credibilitatea pre­sei este atat de ridicata in toate son­da­jele de opinie, la un nivel superior celui pe care il intalnim de obicei in lumea oc­ci­dentala. Un astfel de liant emotional e in­­­sa unul fragil si un soc de tipul celui resimtit acum risca sa demoleze literalmente tot ce s-a cladit in timp. Cea mai vulnerabila e categoria speciala formata din partea ac­tiva si dinamica a societatii, a oa­me­ni­lor informati si responsabili, care dau in bu­na masura tonul in formarea curentelor de opinie. Cei care si-au cladit repere ple­cand de la niste semnaturi si de la cateva institutii de presa, cu care au stabilit in timp o legatura simbolica si emotionala spe­ciala. De aceea, o dezertare a lor, destul de previzibila de altfel, va avea re­ver­beratii importante si va provoca efecte de lunga durata.

Ultimele intamplari au ridicat valul de pe o realitate pe care o cunosteam mai de mult, dar pe care multi nu o con­stien­ti­zau inca: mass-media e parte integranta si ea, ca jucator, dar si ca instrument, a jo­cului de interese politice si financiare. De acum incolo, multi vor privi altfel pre­sa, intelegand ca doar o mana de oa­meni controleaza cea mai mare parte a fluxului mediatic care ne bombardeaza zil­nic, asa ca trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca lucrurile pe care le vedem, le au­zim sau cele pe care le citim nu sunt intot­­dea­una ceea ce par a fi.

Joi, 8 iunie, la sediul GDS a avut loc dezbaterea cu tema Cine face legea
in mass-media?, moderata de Alexandru Lazescu. La dezbatere au participat membri ai organizatiilor media, politicieni si reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale. Prezentam in continuare fragmente din aceasta dezbatere.

Liana Ganea (Agentia de Mo­nito­ri­za­re a Presei): Noi suntem ingrijorati de aceas­ta tendinta de concentrare a vocilor din presa in mainile catorva persoane. Une­le dintre ele nu pot fi banuite de inte­re­se subterane, le dam prezumtia de ne­vi­no­vatie. Totusi, in principiu, nu este sa­na­tos pentru presa ca ea sa fie concentrata in mainile catorva persoane. Din pers­pec­ti­va asta, sigur ca recenta achizitionare a Academiei Catavencu de catre Sorin Ovi­diu Vantu este ingrijoratoare pentru noi si chiar ne afecteaza in mod direct, fiind asociati ca nume cu Academia Ca­ta­vencu. Agentia noastra este intr-o faza de reorganizare in acest moment si vom anunta in cateva saptamani in ce consta aceasta reorganizare.

Si eu astept sa vedem cum vom reusi sa scoatem la capat situatia presei si ce ma­suri putem sa luam pentru a asigura in­de­pendenta editoriala. Gestul Clubului Ro­man de Presa de a propune un docu­ment de autoreglementare este un prim pas inainte. Trebuie sa le spunem clar ce­lor care cumpara presa faptul ca ei nu cum­para si ziaristii si nu pot cumpara au­to­mat si politica editoriala a unui ziar. Au fa­cut-o de multe ori, au fost demisii in grup de la diverse institutii de presa. Sper sa reusim sa o scoatem la capat. Ziaristii sunt cheia si solidaritatea intre ziaristi e un raspuns.

Politica editoriala sau cenzura?

George Ene (secretar general al Clu­bului Roman de Presa): Documentul pe care l-am propus are o istorie un pic mai lunga. Dupa mai multe faze intermediare, s-a ajuns la acest set de norme care au fost adoptate nu doar de consiliul de onoa­re al CRP, ci si de o seama de alte or­ganizatii neguvernamentale: as men­tio­na aici Asociatia Patronala a Editorilor Lo­cali, Centrul pentru Jurnalism In­de­pen­dent, Uniunea Sindicala Mediasind; de asemenea, Agentia de Monitorizare a Presei si-a manifestat sprijinul pentru con­tinutul acestui document. In document se face distinctia intre proprietar, patronul unei societati de presa, corpul editorial, se­parat in editori, si jurnalisti. Un alt as­pect important este conceptul de politica edi­toriala. Documentul stipuleaza faptul ca patronii sunt cei care au dreptul de a ela­bora politica editoriala, iar editorii apli­ca aceasta politica editoriala: “Patronii nu pot interzice publicarea materialelor pe care editorii intentioneaza sa le dea publicitatii, in contextul in care se­lec­tia informatiilor s-a realizat respec­tan­du-se politica editoriala si normele deon­tologice. Patronii nu pot impune edi­torilor sau jurnalistilor incalcarea nor­me­lor etice ale profesiei, la randul lor, edi­torii  nu pot impune jurnalistilor in­­cal­­carea acelorasi norme”. Se ridica pro­ble­ma urmaririi implementarii acestor nor­me. Solutia la care s-a ajuns este aceea ca, pentru o perioada de 6 luni, aceste nor­me vor fi lansate in aplicare pentru a se urmari efectele; dupa aceasta perioa­­da, daca rezultatele vor fi bune, se va su­gera includerea normelor in contractul co­lec­tiv de munca la nivel de ramura mass-media.

Alexandru Lazescu (GDS): Cand spu­nem “politica editoriala”, trebuie sa fim ceva mai atenti si sa incercam sa dam o definitie. Trebuie sa existe un orga­nism care sa supravegheze respectarea aces­tor norme.

G. Ene: Cred ca toata lumea care lu­crea­za in mass-media intelege conceptul de politica editoriala. Politica editoriala de­sem­neaza linia pe care patronul doreste sa o dea unei publicatii, privind continutul si forma ei.

A. Lazescu: Razvan Dumitrescu, in ce masura demiterea ta de la Realitatea TV tine de chestiuni omenesti, de tensiuni de orice fel?

Razvan Dumitrescu (publicist, ex-Realitatea TV): E o situatie care nu tine de ingerinte in politica editoriala. Am avut pri­lejul sa traversez cele doua epoci ale pos­tului Realitatea TV: epoca Andronic si cea incepand cu campania electorala si pana ieri. Nu sufera comparatie. In a doua epoca nu m-a sunat nimeni sa-mi spu­na “nu intra aia”. Inainte se intampla ca voiai sa abordezi un subiect care lip­sea de la Stiri. Cum sa abordezi o ches­tiu­ne grava care se intampla pe piata po­li­ti­ca daca stirile n-o prezentau? In ultimii 15 ani Realitatea TV a fost intre placutele sur­prize ale presei din Romania. De pil­da, am lucrat si la Zig-zag, caruia Oc­ta­vian Mitu incerca sa-i schimbe formatul in fie­care saptamana si in 1995 organiza un fel de interogatorii cu reporterii, ii chema la masa, ii punea in jurul mesei cu re­por­to­foanele: de ce ne trebuie noua stiri po­li­ti­ce?, ce-ar fi sa nu avem stiri politice?, ce-aveti cu PDSR? s.a. Asta era ingerinta pa­tronului. La Realitatea nimeni nu mi-a zis nici macar “du-te mai incolo”.

Legat de demiterea mea, au fost niste de­claratii pe care le-as fi dat presei, o par­te din ele incorect relatate. A fost o dis­cu­tie cu niste reporteri de la Evenimentul Zilei care m-au intrebat daca e adevarat ca am niste oferte si voi pleca de la Rea­li­ta­tea. Ei au inteles ca singura retinere in a pleca ar fi daca n-ar exista ingerinte edi­to­riale, asa a rezultat in text. De fapt, eu am spus ca retinerea pe care o am sa dau curs altor oferte este ca aici n-a fost nici un fel de ingerinta editoriala si este cam printre putinele locuri din presa ro­ma­na unde asa ceva nu s-a intamplat.

Make (Bursa): Pentru mine, notiunea de politica editoriala este echivalenta cu no­tiunea de cenzura. Atata vreme cat ai eli­minat notiunea de cenzura in conceptul pre­sei democratice, in mod normal elimini si notiunea de politica editoriala. Sa sta­bi­lesti specificul unei publicatii sau al unui post de radio sau televiziune este altceva. Pa­tronul spune: vreau sa fac un post de te­leviziune de afaceri. In momentul in care se mentine notiunea de politica edi­to­riala, incepi sa ai probleme cu dreptul cetatenesc constitutional la libera ex­pri­ma­re.

Eu n-am teama ca se concentreaza sau nu proprietatea in presa, atata timp cat exista incercari sa avem un document agreat de intreaga breasla privitor la felul in care functioneaza presa. Eu cred ca lu­cru­rile sunt foarte simple: redactia nu face parte din organigrama editurii. Edi­tu­ra este o unitate productiva, in timp ce re­dac­tia este o activitate cu o esentiala com­po­nenta ideatica: ziaristul este un ceta­tean care are dreptul la libera exprimare. Eu nu pot sa vin nici cu seful de sectie, nici cu redactorul-sef, nici cu secretarul de redactie, nici cu directorul, nici cu pa­tro­nul si nici cu presedintele si sa-i cer zia­ris­tului sa scrie intr-un anumit fel. El tre­bu­ie sa respecte niste conditii de corec­ti­tu­di­ne, completitudine a culegerii informatiei, tre­buie sa stie limba romana corect, sa-si ba­zeze opiniile prin derivare riguroasa pe eta­pele deja mentionate mai inainte.

Se fac bani din presa?

Calin Anastasiu (GDS): In principiu, n-am nici o problema nici eu cu con­cen­tra­rea proprietatii, integrarea in trusturile mari de presa. Romania a avut deza­van­ta­jul de a nu fi fost tentanta pentru marile trusturi de presa straine, care au ocupat peisajul in celelalte tari vecine in anii ‘90. La noi nu prea s-a intamplat lucrul asta, si atunci s-a creat acest baronet local. Am o problema cand un om cu averea lui Van­tu, care vrea sa faca in continuare bani, intra in presa ca sa faca bani acolo. El lucreaza pe cai mari.

R. Dumitrescu: Asta este o forma pe care unii au anticipat-o de a face bani din presa, cumparand si vanzand la mo­men­tul oportun. S-o fi gandit ca, dupa ce in­tram in UE, s-ar putea sa faca pachetele ten­tante pentru marile trusturi care n-au ve­nit pana acum.

C. Anastasiu: Va dau un exemplu cum gandeste patronul roman. In ‘96, am iesit din politica. M-a chemat Sarbu la el, ca director la departamentul de cercetare. M-am dus in vara, a venit precampania, am facut sondaje. Dupa alegeri, ma chea­ma Sarbu in birou (era in ‘96, la o sap­tamana dupa alegeri, cand, stiti bine, in mass-media a fost valul acela care a pur­tat Conventia spre putere): “De azi in­­ce­pem campania, in 2000 noi punem pre­sedintele. Adu-mi-l pe Manolescu”. As­tea au fost cuvintele lui Sarbu la o sap­ta­mana dupa ce a castigat Emil Constan­ti­nescu, Pro TV fiind unul din vectorii mass-media in momentul ala.

Emil Constantinescu (Actiunea Popu­­­lara): Dupa mine, existenta mai multor gru­puri de interese puternice economice in presa e un lucru bun. Fata de Serbia, Muntenegru, cu trei mafii - albaneza, sarba si muntenegreana - si fata de Bos­nia, cu trei mafii - croata, sarba si bos­nia­ca -, Romania pare mai linistita. Dar lu­crurile stau mai rau, pentru ca e o sin­gu­ra mafie, din care fac parte toti. Am mai facut o analogie cu situatia din Bul­ga­ria, unde toata lumea a constatat ca exis­ta asasinate mafiote. Romania nu are asa­sinate pentru ca exista o singura oli­gar­hie, nu doua, ca in Bulgaria. La noi toa­ta lumea este intr-o oligarhie, iar asa­si­natele se fac prin presa.

Mai multe grupuri de interese sunt be­ne­fice, pentru ca opinia publica, in final, afla lucruri pe care nu le-ar fi aflat, pentru ca in toate redactiile exista stocate infor­ma­tii care nu se folosesc. Exista ziaristi de onoare, exista ziaristi care scriu con­form convingerilor si constiintei lor, si exis­ta ziaristi care se vand.

Andrei Oisteanu (GDS): Nu ne in­­gri­jo­ram ca sunt mai multe grupuri, ci, dim­po­triva, ca se micsoreaza grupurile prin fap­tul ca unul dintre ele inghite altele, mai mici sau medii. Printre aceste maini in care se concentreaza puterea media sunt si maini murdare si ar putea avea agende as­cunse politice, economice. Cu cat sunt mai puternice si mai putine, au posibi­li­ta­tea sa faca cartele si sa propuna schim­ba­rea regimului, ridicarea unui politician, ca­derea unui partid sau schimbari in zona economicului s.a.m.d. Posibilitatea ca acesti trei-patru poli de putere media sa se inteleaga intre ei si sa combine agen­de nu este sanatoasa pentru socie­ta­tea romaneasca.

Marele castig: influentarea opiniei publice

A. Lazescu: Discutia e in mod special de­spre faptul daca trebuie sa ne in­­gri­jo­ram sau nu ca 70-80% din canalele me­dia care, pana la urma, formeaza opinia publica sunt controlate de doi-trei-patru oa­meni. S-ar putea ca ei sa se comporte exem­plar si sa n-avem nici o problema. Dar cum astfel de lucruri nu stii niciodata daca se intampla...

Radu F. Alexandru (PNL): Problema nu e ca Sorin Ovidiu Vantu a cumparat un pachet de actiuni la Academia Cat­a­ven­cu sau Realitatea TV. Din punct de ve­dere obiectiv, problema e a calitatii ce­lor care au ajuns astazi sa controleze pes­te 80% din media romaneasca: Dan Voi­cu­lescu, Adrian Sarbu si, cu voia dvs., ulti­mul pe lista, S.O. Vantu. Suntem intr-o mare eroare daca ne imaginam o sin­gu­ra clipa ca oameni de calitatea celor trei despre care vorbim investesc in pre­sa ca intr-o afacere obisnuita din care tre­buie sa obtina un castig. Ei obtin un cas­tig urias, dar acel castig nu se ex­pri­ma prin zerouri, ci prin forta de a inter­veni, de a influenta opinia publica. Asta e ma­rele pericol. Adrian Sarbu a fost cam­pio­nul datoriilor neonorate la bugetul de stat. Intr-o perioada in care guvernele an­te­rioare isi facusera o nobila cauza in a re­zolva problema datornicilor de stat, in­­tr-o perioada in care fabrici si uzine erau in­chise, pentru ca aveau datorii la stat, si oa­menii ieseau in strada ca nu mai aveau ce manca, un singur “capitalist” era nea­tins si era persoana cea mai agreata, acest Adrian Sarbu. Ce practica Dan Voi­cu­lescu, cu Antena 1 sau cu Antena 3, nu este presa slaba, este presa de gang. Acest viitor vicepremier este cea mai sem­nificativa si cea mai grava proba a ceea ce inseamna forta mass-media a unui om fara onoare, fara onestitate, fara con­stiinta si fara responsabilitate. Asta este pericolul despre care vorbim. Nu in­­calc nici o clipa prezumtia de nevinovatie. Dar nu cred pentru nimic in lume ca nici unul dintre acesti trei oameni, in mo­men­tul in care vor avea o problema - si din punc­tul meu de vedere problema in­­seam­na legea -, nu se vor gandi sa ape­se pe tragaciul pe care il au in mana, tra­ga­ciul unei arme care se numeste mass-me­dia.

Valoarea ori­ca­ru­ia dintre voi, stimati oa­meni din presa, sca­de considerabil in ma­sura in care acesti oameni cu o mana va ofera un bilet de avion pentru Rhodos sau in alta parte si in cealalta mana este des­facerea con­trac­tului de munca. Par­tea grava este ca, in­tr-un moment in care lu­mea politica ro­ma­neasca e mai bram­bu­ri­ta ca oricand, exista un reper si o insti­tu­tie care din ‘90 in­­­­coace si-a castigat pe bun drept un titlu de onoare si de ono­ra­bi­li­tate: presa. Ma tem ca vorbim despre amin­tiri frumoase.

Ana Sincai (GDS): Patronii vor avea in mod cert un amestec politic subteran in pre­sa. Manipularea opiniei publice este tin­ta fiecarui patron de presa. Ceea ce s-a in­­­­tamplat cu Razvan Dumitrescu este in­­grijorator, pentru ca exista un Cod al Mun­­cii, exista o etica profesionala. Nu se poate sa nu existe nici un avertisment, nici o hartie, nimic. In perioada interbelica s-a intamplat la fel: ce caderi de trusturi de presa, ce scandaluri! Dar totusi nu mai sun­tem in perioada interbelica, parca am mai avansat macar in timp, daca nu in minte.

L. Ganea: Am aflat re­cent cat mai costa un cuvant de articol platit, platit direct la ziarist, nu la patron: un euro pe cuvant, deci 500 de cuvinte cos­ta 500 euro. Aici vorbim de ziaristul care a vazut la patronul lui ca ascunde an­che­te in sertare si in contrapartida se ia pu­blicitate s.a.m.d. Ziaristul isi zice ca, daca pa­tro­nul face asa, si el poate face la fel.

Nu trebuie sa neglijam problema con­cen­trarii. Exista tari, cum ar fi Statele Unite, unde au fost momente in care au­to­ri­tatea lor de reglementare in audiovizual in­terzicea ca patronul unui ziar mare, sa zicem New York Times, sa detina si un post de radio. Germania, la fel, are niste pre­vederi. Poate ca trebuie sa reanalizam re­glementarile si sa le facem mai stricte in privinta asta. Politica editoriala este, la fel, un lucru negociabil. Este vorba de­spre a sta la masa cu patronul tau si a-i scrie pe hartie cam cum va arata ziarul. Ce vei scrie acolo, asta din nou este de ne­gociat; daca se refera la orientarea po­li­tica, asta se decide impreuna cu ma­nage­mentul editorial si patronul. In Marea Bri­tanie exista contracte ale editorilor care prevad clauze inclusiv de tipul ca pa­tro­natul nu poate sa impiedice ma­nage­men­tul editorial sa publice articole care se refera la alte afaceri ale patronatului.

Make: Limita de competenta a re­dac­to­rului-sef este libertatea de expresie a zia­ristului. Redactorul-sef n-are voie nici sa amane articolul, necum sa i-l modifice, n-are voie sa-i impuna subiectul.

A. Lazescu: Discutia asta nu e atat de simpla. Eu cred ca trebuie sa existe o su­pervizare editoriala. Depinde cum o faci. Pentru ca am vazut atatea docu­men­tari facute pe genunchi, incat e de neac­ceptat. E ca si cum ai scoate un produs prost dintr-o fabrica si il lasi asa. Nu se poa­te! Ai o raspundere editoriala mare. Exista aceasta confuzie si, in 15 ani, am va­zut o multime de nerozii venite pe ma­te­riale si lumea incepea sa tipe in gura mare ca cenzurez.

In ce priveste politica editoriala, ea se re­fera si la specificul publicatiei: putem avea un ziar in care ne ocupam mai mult de economie, de social, facem subiecte mai mult pe monden; eu, ca patron, fixez acest lucru. Si asta fac multe gazete din afara. Pot cultiva un tip de oameni care ex­prima opinii. Cei care sunt inteligenti isi aduc si puncte de vedere contrare, pen­tru ca altfel nu esti convingator. Dar nu le spun ce sa scrie, ci doar le ofer dreptul de a discuta lucrurile in paginile unei pu­bli­catii. Poti sa ai si o linie politica. Nu e nimic rau in asta atata vreme cat e de­cla­ra­ta si nu se refera la un tip de partid, ci la un tip de viziune. Libération e de stan­ga, Figaro are puncte de vedere de dreap­ta. Mie chiar mi-ar fi dor de o presa de genul asta decat de una care in mod ipo­crit se cheama independenta.

Radu Filipescu (GDS): Eu imi pun pro­blema in ce masura aceasta piata a pre­sei, dar si relatiile dintre ziaristi pot fi re­glate. Sunt reglementari care cer sa se stie care sunt patronii sau proprietarii te­le­vi­ziunilor sau ai ziarelor. Mi-aduc aminte ca existau inainte reclamele cu FNI: au fost niste experiente care i-au invatat pe oa­meni ca nu poti sa castigi niste bani fara sa muncesti, dar in schimb poti sa-i pierzi foarte usor. Trebuie sa existe in con­tinuare o oarecare precautie fata de presa si fata de stiri, astfel incat sa nu ajungi in situatia sa pierzi foarte mult cand un eveniment incearca sa fie pre­zen­tat intr-un fel in media sau chiar cand mai multe posturi de televiziune sau mai multe ziare fac reclama. Cred ca trebuie sa existe o retinere fata de ce exista in pre­sa, o precautie care sa nu te lase sa faci greseli foarte mari. Si acest lucru este destul de greu, dar poate, la un mo­ment dat, sa permita altor grupuri de pre­sa sa aiba mai multa credibilitate si sa cas­tige o mai mare cota de piata.

A consemnat Razvan Braileanu