Pe aceeași temă
Andrei Cornea (GDS): Intalnirea noastra aduce in discutie problema deontologiei alcatuirii manualelor scolare, dar nu numai. Chestiunea este aceea a plagiatelor si a facilitatii absolut surprinzatoare, dupa opinia mea, cu care cei implicati si autoritatile implicate pana acum au raspuns acestei probleme. Un singur exemplu: nici Academia Romana, nici Editura Corint, nici Ministerul Educatiei nu au raspuns unor acuzatii pe plagiat publicate numar de numar in Observator Cultural de doamna Carmen Musat. Dar exista si celalalt caz, pe care toata lumea il cunoaste, intens mediatizat, al ministrului Sanatatii, Mircea Beuran, care a trebuit sa-si paraseasca in ultima instanta postul, se pare la presiunea Uniunii Europene, acuzat de a fi plagiat, cu un colectiv intreg, cateva manuale medicale, americane si frantuzesti. Acum, se aude ca da in judecata Senatul Universitatii de Medicina, care i-a desfacut contractul de munca. Deci problema nu e numai aceea de a constata delictul. La fel de important este sa vedem ce atitudine ar trebui sa luam in fata acestei taceri aproape absolute, a acestei nerecunoasteri a delictului, de parca el nici n-ar exista sau de parca ar fi normal si ar intra in ordinea lucrurilor sa copiezi manuale. La o emisiune la care a fost invitat domnul Beuran mai demult, cand era inca ministru, i s-a luat apararea de catre un invitat, un medic, care a venit cu afirmatia ciudata ca manualele de tipul acesta nu au nimic original si, in consecinta, ca ele pot fi preluate liber de oriunde. Altcineva a spus "Cartile se fac din carti", distorsionand grav sensul acestui dicton. Pana la urma, aproape ca nu s-a spus direct: "Ce-i cu prostia asta? Originalitate? Ce tot vreti de la mine, oameni buni?".
Informatia vehiculata in manuale nu este folclor
Carmen Musat (Observator Cultural): Nu se poate vorbi despre neregula unei singure persoane. La urma urmelor, în editarea unui manual sunt implicati - si e normal sa se intample asa - mai multi factori. Este vorba despre autori si coodonatori de manuale - si am invitat aici mai multi dintre acestia. Este vorba despre redactori si editori de carte, fiecare dintre acestia avand responsabilitatea lui in lantul productiei de manuale. Sigur ca plagiatul din manualul Editurii Corint nu este un caz singular, dar acesta este cu atat mai flagrant cu cat se repeta, in pofida semnalarilor de anul trecut.
Nimeni dintre cei acuzati nu simte nevoia nu sa-si puna cenusa in cap, ci sa iasa la rampa si sa accepte o discutie fireasca pe aceasta tema. Mai mult decat atat, si Florina Rogalski, si Eugen Simion sunt cooptati intr-o serie de comisii si comitete de la care se solicita puncte de vedere "competente" pentru refacerea programelor scolare in mare viteza. Scopul initierii dezbaterii de azi a fost sa vedem in ce masura fiecare dintre noi - profesori, autori de manuale, redactori, editori, oameni ai legii, jurnalisti - suntem dispusi sa acceptam sau, dimpotriva, sa respingem un astfel de comportament. Si lui Liviu Papadima, si mie ni s-a spus de mai multe ori: "Da, sigur, aveti dreptate, dar daca veti convoca o astfel de dezbatere s-ar putea sa nu vina nimeni, pentru ca, daca vin autorii sau editorii de manuale si isi spun punctul de vedere, totul va fi interpretat ca o reactie de invidie. Manualul Editurii Corint este cel mai bine vandut manual si se va spune iar ca este vorba de o campanie care incearca sa demonteze un manual bun, campanie dusa din rea vointa, din invidie profesionala". Ei bine, nu cred ca trebuie sa privim asa lucrurile. La urma urmelor, autorii de manuale nu sunt in majoritatea lor niste plagiatori, niste compilatori. Sigur ca nu-ti poti permite sa avansezi intr-un manual scolar teorii noi sau sa descoperi lucruri inedite pana acum. Asta nu inseamna insa ca-ti poti permite sa preiei intr-un manual, cuvant cu cuvant, pagini intregi din cartile altor autori, chiar daca ne referim la informatia vehiculata in manualele scolare, in ghidurile medicale sau in tratatele de istorie. Daca aceasta ar fi informatie clasata - cum au sustinut, repetat, cei acuzati de plagiat, ca un argument forte al "inocentei" lor "stiintifice", deci informatie pe care autorii trecuti pe coperta doar o popularizeaza -, atunci chiar ca n-am mai avea nevoie de autori, n-am mai vorbi despre drepturi de autor si nici despre plati care sa rasplateasca efortul autorilor. Am avea doar un folclor - folclor medical, folclor lingvistic, folclor juridic s.a.m.d. - si nimeni n-ar mai fi retribuit pentru asta, si nici nu ar mai figura respectivele titluri in CV-urile "autorilor"; ar castiga doar editurile care cheltuie bani pentru editarea unor materiale de acest tip.
Pentru ca discutiile de aici sa aiba ecou si la beneficiarii manualului - in primul rand Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului - ne-am gandit ca nu numai autorii si coordonatorii de manuale, redactorii de carte, referentii stiintifici, editorii sa vina aici si sa-si spuna punctul de vedere in legatura cu acest aspect, ci si responsabilii din minister. Invitatia noastra a fost adresata mai multor persoane de acolo, precum si inspectorului de specialitate. Se pare insa ca invitatiile noastre nu avut nici un ecou.
Boris Singer (Editura Sigma): Referitor la actele de plagiat, in cazul Editurii Corint, plagiatul s-a facut dupa un text aparut la Editura Humanitas. Nu stiu daca exista acte de judecata legate de acest lucru - daca nu exista inseamna ca nu sunt parti vatamate. Apoi, mult mai scandaloasa este situatia Editurii Academiei, unde este vorba de ditamai tratatul de istorie. Ca sa revenim la manualul Editurii Corint, comisiile de aprobare a manualelor ar putea sa-i ridice autorizatia de a functiona in scoli si, astfel, ar fi suficient de pedepsit, chiar daca nu exista un proces legat de acest plagiat. In cazul tratatului Academiei Romane, sunt multi istorici foarte importanti care au remarcat acest plagiat. Probabil ca informatiile acestea ar trebui adunate intr-o institutie, care sa-si spuna cuvantul cu greutatea tuturor membrilor ei.
Mihai Penescu (Editura ALL): Plagiatul este o chestiune penala, reglementata peste tot in lume. La noi a venit ceva mai tarziu, suntem mai putin obisnuiti cu aplicarea acestei legi. Noi nu ar trebui decat sa cerem aplicarea legii. Daca s-au incalcat drepturile, proprietatea de autor, se deschide proces. Nu este vorba aici despre o poveste de morala.
Contextul juridic
Eugen Vasiliu (Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor): Din punct de vedere juridic, putem vorbi de notiunea de parte vatamata in sens restrans si in sens larg. In sensul restrans, partea vatamata este intotdeauna titularul de drept de autor, cel care la momentul respectiv era indreptatit, in primul rand, sa i se ceara aprobare, iar in al doilea rand, sa i se plateasca. Partea vatamata poate fi, de la caz la caz, autorul sau, in cazul in care autorul a cedat editurii drepturile sale, editura respectiva. Deci autorul sau editura sunt indreptatiti sa se planga in cazul unui plagiat. Intr-o astfel de situatie, se face o cercetare prealabila, care nu merge insa foarte departe. Mai mult, se cerceteaza contextul juridic. Daca principalele conditii sunt indeplinite, atunci se face o expertiza stiintifica. Aici juristul intreaba: "Sunteti de specialitate, ati comparat, ca sa luam cazul Beuran, cele doua lucrari. Este sau nu plagiat?". Consiliul acela stiintific din Facultatea de Medicina a dat verdictul in mod clar: plagiat. Din acel moment incepe actiunea pur juridica. Ea se deschide numai la cererea partii vatamate. Nu exista actiune din oficiu in aceasta materie. Este, din pacate, exact ca la viol. Daca nu te plangi, n-ai fost violat. E jalnic, e urat, dar este asa in toata lumea, nu numai la noi, pentru ca dreptul de autor este un drept foarte personal si cu puternice conotatii patrimoniale. In situatia procesului, a cercetarii penale, pana la urma forul stiintific are ultimul cuvant. Atunci, acest aviz ar trebui sa fie foarte important pentru comunitate: din punct de vedere moral, descalificarea profesionala a plagiatorului ar trebui sa fie zdrobitoare. Ceea ce la noi nu se intampla. Exista apoi mentalitatea publica generala potrivit careia autorul este cel care restituie ceva societatii din ceea ce societatea a investit in el. Aceasta este, de fapt, mentalitatea comunista. Reversul, tot in mentalitatea publica, spune ca plagiatorul nu este, pana la urma, un baiat chiar atat de rau, e chiar un baiat cinstit, de vreme ce a stiut de unde sa copieze. Si, in sfarsit, mai este si problema forul stiintific, fie ca este academie, uniune de creatie, consiliul profesoral, care este abulic: nu exista o reactie din partea sa, nu se implica.
Nicolae Nicolae (autor de manuale scolare): In momentul liberalizarii productiei de manuale, s-a trecut de la constructia unor manuale unice, care erau tinute sub un anumit tip de control, la o serie de manuale alternative. A existat astfel o diluare a valorii autorilor si a redactorilor de carte, un fel de nepasare a lor, pentru ca ei doar semneaza, dar nu participa cu nimic la productia de manuale. In procesul de realizare a unui manual s-a creat un obicei al profesorului universitar sau preuniversitar, de a construi un tip de discurs dintr-o succesiune de informatii pe care le-a asimilat dintr-o bibliografie. Unii sunt capabili sa treaca peste asta, sa asimileze si apoi sa redea intr-o stilistica personala, dar altii nu sunt capabili. Ca vechi autor al manualelor unice de romana, uitandu-ma la creatiile colegilor mei din manualele optionale care circula, constat cu surprindere ca gasesc pasaje intregi din micile mele texte. Profesorii au predat de-a lungul vietii dupa manualele mele, au invatat dupa ele si, atunci cand se apuca sa scrie un manual, nu mai stiu ca textul nu e al lor. Uneori sunt inconstienti, alteori nu sunt. In afara de aceasta, in interiorul institutiei care comanda manualele scolare sunt niste constructii aberante care duc inclusiv la absenta de astazi a reprezentantului ministerului. S-a scos responsabilitatea de manuale scolare din interiorul ministerului si s-a trecut in cadrul unei agentii teritoriale. Intre conducerea ministerului si aceasta agentie de evaluare a manualelor nu functioneaza nici o relatie, nu sunt comisii serioase care sa avizeze un manual.
C. Musat: Alta e problema in aceasta situatie anume. Eu as fi putut fi de acord cu punctul dvs. de vedere, insa anul trecut. In toamna trecuta, cand am semnalat pentru prima oara plagiatul, eu am presupus ca editura nu este vinovata. La urma urmelor, ce garantii mai mari vrei sa ai, ca editor, in momentul in care coodonatorul unui manual este Eugen Simion, unul dintre criticii cei mai cunoscuti, profesor universitar, chiar presedintele Academiei? Anul trecut nu am acuzat Editura Corint de plagiat. Chiar si coordonatorul - intr-o masura mult mai mica, insa - ar fi putut fi compatimit. Am considerat ca el a mers pe incredere in aceasta situatie. În fond, Eugen Simion e specialist in literatura, nu avea de unde sa stie ce carti au aparut in istoria limbii.
Dar, dupa semnalarea plagiatului, faptul ca anul acesta editura a tras un nou tiraj, "cosmetizat" pe ici, pe colo - nu in punctele esentiale -, in care sunt periate doar frazele semnalate de mine si, mai mult decat atat, ca redactorul-sef al editurii declara in presa ca nu e vorba de plagiat, ca au fost doar cinci fraze incriminate care in aceasta editie sunt total refacute, si ca avem, asadar, in fata un manual nou - si a subliniat asta in repetate randuri - imi pare, pe de o parte, iresponsabilitate si, pe de alta parte, cea mai clara dovada a complicitatii. În conditiile in care este vorba de capitole intregi, preluate ca atare, redactorul-sef al editurii, care este si redactorul responsabil de manual, contesta plagiatul si vorbeste despre o campanie rauvoitoare dusa impotriva editurii si a autorilor. Vi se pare fireasca o astfel de atitudine din partea unui editor?
Alaturarea cuvintelor presupune o inalta calificare
Gabriel Liiceanu (GDS, director Humanitas): Pacat ca este atat de putina lume astazi aici, nimeni de la Ministerul Educatiei, mai nimeni din partea presei. E pacat, pentru ca inseamna ca la noi nu exista vocatia lucrului dus pana la capat. Interesul opiniei publice pentru magaria plagiatului pare sa se fi epuizat o data cu "cazul Beuran", ca si cum plagiatul in manualele scolare este un fleac, este varianta soft a plagiatului, ceva care oricum, pana la urma, poate fi trecut cu vederea. Aceasta imagine despre "plagiatul minor" a fost de altfel acreditata de presedintele tarii cand, aparandu-l pe Beuran, a spus: "Oameni buni, e vorba de un ghid, nu de un tratat stiintific", ca si cum in felul acesta esenta plagiatului se schimba. Am mai auzit, iarasi, ca forma de relativizare a furtului care e plagiatul, argumentul ca "pana la urma, cartile din carti se fac".
Asemenea moduri de a ingropa adevarul, de a relativiza gravitatea plagiatului, vadesc o anumita incultura legata de specificul muncii scrisului, de faptul ca punerea cuvintelor unele langa altele este de fiecare data o operatie profund originala, ca ea trimite la un indice mental personal si tocmai de aceea intrebuintarea clandestina a formularii altuia reprezinta un act de deposedare, furtul mintii cuiva. Lumea nu intelege indeobste ca se poate fura mintea cuiva decat daca lucrul acesta capata o expresie palpabila, daca este tradus in bani.
Or, tocmai asta se poate vedea cu prisosinta aici, in cazul plagiatelor din manuale. Autorul, care ii fura in acest caz mintea unui coleg, atenteaza la un "produs" care se vinde in zeci si zeci de mii de exemplare si astfel il deposedeaza pe acesta de sute de milioane de lei. Sa luam cazul concret al manualului de româna de clasa a XII-a de la Editura Corint (aparut in prima editie anul trecut) si coordonat de presedintele Academiei, d-l profesor universitar Eugen Simion, si in care se afla capitolul plagiat de doamna profesoara Florentina Rogalski. Capitolul se ocupa de originiea si istoria limbii române si zecile sale de pagini au fost furate cuvant cu cuvant din cartea publicata la Humanitas in 1996 de conferentiar Maria Catanescu-Cvasnai si intitulata Limba româna. Origini si dezvoltare. Manualul de care discutam a comportat doua editii de peste 70.000 de exemplare, cifra lui de afaceri s-a urcat probabil la peste 10 miliarde de lei, iar drepturile de autor au urcat la cateva sute de milioane, care in principiu s-au impartit intre cei doi autori ai manualului si coordonatorul lui.
Spectaculos in aceasta poveste nu este doar plagiatul ca atare al doamnei Rogalski, coordonat de presedintele Academiei, ci faptul ca presedintele Academiei isi re-pune semnatura de coordonator si pe editia a doua (stiind de data asta perfect ca de fapt "coordona" un jaf intelectual) si re-primeste, pentru aceasta editie a doua, bani pentru "drepturile de coordonator".
Am spus deja anul trecut, intr-o interventie pe aceasta tema din Observator cultural, ca mi se pare straniu ca o persoana care coordoneaza o carte sa nu stie ce contine ea si ca o semnatura ornamentala nu e compatibila nici cu postura de coordonator, nici cu incasarea unor drepturi auctoriale. A aparut atunci ca scuza ideea ca d-l Eugen Simion, nefiind specialist in istoria limbii române, a fost "pacalit" de doamna Rogalski si atras, fara voia lui, in scandalul unui plagiat.
Dar de asta data? Cum poate fi calificat faptul ca in deplina cunostinta de cauza Eugen Simion isi pune din nou semnatura pe manual in calitate de coordonator al unei infractiuni intelectuale? E drept, de asta data - inteleg din articolele pe aceasta tema ale doamnei Carmen Musat - e vorba de o infractiune cosmetizata. În loc de, sa zicem, "nu ma doare capul", autoarea a revenit in editia a doua si a scris "capul nu ma doare". Ceea ce, evident, e cu totul altceva. Anul trecut plagiatul de care vorbeam a starnit un adevarat scandal. Au existat articole, discutii publice, Florina Rogalski a raspuns, s-a aparat jalnic, Eugen Simion a tacut… Lucrurile s-au oprit aici, nici autorul lezat si nici editura nu au trecut la o actiune in plan juridic. Unii din teama de complicatii (autorul), altii din oboseala (editorul) nu au reactionat si acum inteleg ca au facut rau. Nereactionand e ca si cum l-ai incuraja pe violator, tu, persoana violata, sa te violeze din nou.
Si in cazul acesta, iata, asa s-a si intamplat. Ceea ce ma consterneaza insa aici este, spuneam, ca Eugen Simion semneaza din nou. Presedintele Academiei reia cu sange rece semnatura de coordonare a unei expropieri intelectuale. D-l Simion si-a angajat aici nu numai persoana, ci si functia. Functia de conducere a unui for care intrupeaza valorile supreme ale muncii si onestitatii intelectuale. De unde atata cinism? m-am intrebat. Academia este o institutie care, exact in asemenea situatii, poate fi chemata sa se pronunte in vederea atestarii plagiatului. Or, ce va face coordonatorul plagiatului care e si presedintele Academiei? Va fi el chemat sa se pronunte chiar in privinta lui? Se va autoacuza de la nivelul functiei sale? Va forma o comisie stiintifica menita sa-si dea verdictul in privinta propriului sau gest? Am inteles ca Eugen Simion "refuza sa comenteze", nu se lasa "atras" intr-o asemenea discutie, nu raspunde la "provocarile" ziaristilor si prefera sa explice pe coridoarele facultatii ca toata tarasenia cu manualul de româna de clasa a XII-a este o cabala infama pusa la cale de Plesu si de mine. De ce de Plesu? Ceea ce ma descumpaneste in toata povestea asta este ca Eugen Simion tace, semneaza si recidiveaza tocmai la adapostul unei functii care ar trebui sa-l impiedice, din respect pentru starea morala a culturii române, sa faca asta.
A. Cornea: E posibil ca editura sa reactioneze?
G. Liiceanu: De ce n-ar fi, de vreme ce o carte aflata sub un contract cu Humanitas a fost spoliata? Poate ca opinia publica a obosit sau nu-si da seama de gravitatea unor asemenea lucruri. Dar merita vazut daca o instanta juridica reactioneaza la fel.
Daca legea ar functiona, oamenii ar fi din ce in ce mai prudenti
C. Musat: Nu credeti ca Asociatia Editorilor din Romania sau Asociatia Editorilor cu Profil Pedagogic din Romania ar putea avea un punct de vedere in aceasta privinta? M. Penescu: Chiar in cazul discutat, ei sunt si cei acuzati si acuzatorii. Legea spune cam asa: in cazul constatarii plagiatului, cel care e vinovat trebuie sa plateasca pagubitului toata suma incasata, iar daca mai are produsul pe stoc, sa cedeze si stocul. Eu am avut o asemenea situatie si va spun ca este complet neplacuta: intr-unul din manualele mele de biologie de acum vreo 2-3 ani, niste autori, din comoditate, au lasat o diagrama care era a Editurii Didactice si Pedagogice. Dupa un an, Editura Didactica si Pedagogica s-a sesizat si am fost chemati la Politia Capitalei. Noi, prin contract, scriem foarte clar ca editorul nu-si ia nici o responsabilitate, autorul e total responsabil de originalitatea materialelor aduse; juridic, suntem complet absolviti, dar legea functioneaza asa: intai raspundem noi si apoi tragem autorul la raspundere. El, autorul, copiase clar. Diagrama aceea se putea reface oricand in editura, dar el a spus ca nu o vede nimeni. Astfel, am platit 10 milioane pentru o harta. Va rog sa ma credeti ca nu ne-am suparat, pentru ca am considerat ca este foarte corect ce s-a intamplat. Trebuia sa fim noi mai atenti si autorii sa-si faca treaba. Cred ca, daca se reglementeaza de 10 ori, de 100 de ori, de 1.000 de ori astfel de conflicte, pana la urma oamenii ar incepe sa fie din ce in ce mai prudenti. Daca Editura Corint sau cine a copiat ar plati acum sutele acelea de milioane, sa vedeti ca toti ceilalti care mai sunt tentati, ar fi mult mai prudenti.
Ministerul este moral responsabil
Alexandru Oprisan (editor de manuale): Eu nu as absolvi cu totul Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, pentru simplul fapt ca pe toate manualele care sunt in sistem scrie "MECT". Atata vreme cat, de pilda, cineva apare cu numele de coordonator de manuale, inseamna ca acea persoana raspunde pentru ce scrie in manual. Ministerul, indiferent care sunt organismele tehnice subordonate de aprobare a manualelor, este moral responsabil, ca institutie de stat, de ceea ce se intampla in acest manual, asa cum este responsabil si de ceea ce se intampla in sistem. Este foarte important de gasit o solutie prin care o institutie publica are obligativitatea, conform unor legi care exista, de a da un raspuns unei scrisori deschise, mai ales in situatia in care acea scrisoare este una oficiala, trimisa clar catre minister. Credeti ca este permis ca in continuare sa lasam un minister, care functioneaza pe bani publici, sa nu dea un raspuns?
Reactiile comunitatii sunt importante
Ion Bogdan Lefter (Observator Cultural): Evident ca problema juridica trebuie dusa pana la consecintele de penalizare obligatorii. Referitor la scrisoarea adresata ministrului de catre Carmen Musat, in care era semnalat plagiatul, aceasta s-a publicat, dar depunerea si inregistrarea care ar fi declansat obligativitatea de raspundere in termen legal nu s-a indeplinit.
Pe langa dimensiunea strict juridica si institutionala la care s-a facut pana acum referire, as vrea sa adaug o dimensiune mai degraba personala, care priveste comunitatea stiintifica si, prin extensie, publicul spre care merg aceste produse intelectuale. Cu alte cuvinte, sa il completez pe domnul Vasiliu, care vorbise la inceput despre o parte vatamata in sens restrans, dar si despre una in sens larg. In sens larg, parte vatamata nu sunt doar autorul si editura, ci si publicul catre care se indreapta aceste tipuri de produse. Ma refer in mod special la produsele intelectuale de tip stiintific, educational si mai putin in acest moment la plagiatul literar propriu zis unde, sa zicem ca si publicul e mai restrans si, mai ales daca este vorba de un public mai cultivat, el trebuie sa fie apt sa sesizeze plagiatul singur si sa refuze sa preia produsul respectiv. Insa in cazul unor manuale care merg in scoli, in cazul unor tratate stiintifice, a unor lucrari medicale care merg catre comunitatile stiintifice specializate respective, si acele medii sunt segmente vatamate. Juridic vorbind, probabil ca nu se poate evalua intr-un fel anume gradul de vatamare al respectivelor comunitati, dar este foarte important ca si in acest plan reactiile sa se inregistreze, pentru ca, pana la urma, ele au consecinte. Pana la urma, pe principiul bulgarelui de zapada, al cercurilor concentrice, lucrurile se afla, anumiti autori se compromit pentru ca fac lucrul acesta. Nu numai Eugen Simion, dar se pot da si alte exemple de autori care au fost respectabili candva si care nu mai sunt azi. Ca universitar, dar si in calitate de lucrator la o publicatie culturala care da atentie si acestor domenii educational-stiintifice, pe langa paginile concrete de plagiat sau alte fraude pe care le semnalam, cu destula vreme in urma, am demarat in paginile revistei o serie de investigatii asupra diverselor componente ale sistemului de cercetare din invatamantul universitar. Reactiile sunt foarte interesante, pentru ca am inceput, de pilda, sa primim oferte dinspre anumite domenii stiintifice de care nu ne-am ocupat inca: sa facem, de exemplu, o dezbatere si despre ce se intampla in zona filosofiei. Au aparut, de asemenea, in special de la universitari tineri, rapoarte de analiza a situatiei invatamantului universitar romanesc si din cercetare. Am publicat un asemenea amplu raport despre situatia doctoratelor din Romania, despre cum s-ar putea diminua impostura care se raspandeste in anumite zone ale procuraturii si ce tipuri de criterii ar trebui impuse pentru ca nivelul stiintific al doctoratelor sa inceapa sa fie din ce in ce mai larg respectabil. Este vizibila in ultima vreme coagularea tot mai larga a unei contrareactii la ceea ce este de obicei semnalat ca fiind majoritar si eu sunt de acord: invatamantul universitar romanesc, cercetarea, nu sunt acoperite pe toata suprafata lor de aceste fenomene de impostura. Exista in toate facultatile noastre o competitie destul de dura intre specialistii autentici si cei fara calitati stiintifice.
Cred ca ne apropiem de ceea ce se poate numi constituirea unei mase critice care cere reforma, criterii stiintifice si morale care sa conserve onorabilitatea intregului sistem. Drept care mi se pare extrem de necesar ca toate situatiile concrete sa fie cat mai lung discutate, cat mai clar tratate, juridic duse pana la capat. Rodica Zane (autor de manuale scolare): As vrea sa indrept discutia spre celalalt plan, respectiv sa orientam oglinda si asupra noastra. Pana acum, s-a vorbit despre cei care comit impostura, dar cred ca impostura este interactiva si, intr-un fel, depinde si de noi. As incrimina sau as denunta, evident implicandu-ma in acest act, lipsa noastra de exercitiu al reactiei. Sau atunci cand reactia se produce, ea este momentana, de scurta durata si este urmata de obicei de efectul de descurajare. Cel care a reactionat se retrage. Acest exercitiu al reactiei trebuie cultivat, ca orice deprindere serioasa. Constat cu uimire ca el nu a functionat nici in cazul celor care ar fi trebuit sa fie interesati financiar. Deci nu numai ca proprietatea intelectuala nu functioneaza, dar nici cealalta proprietate, care se masoara in bani, nu a functionat. Cred ca reactia tarzie este intr-un fel un atu puternic castigat de partea celui care a practicat impostura. Daca aceasta reactie ar fi existat si daca s-ar fi incheiat cu pierderi financiare, in mod sigur editura nu ar mai fi tiparit acel manual. Al doilea aspect al problemei ar fi legat de sentimentul nostru de lumi paralele. Exista un paralelism foarte clar intre lumea care detine puterea oficiala si lumea care detine o autoritate profesionala. Acest paralelism cred ca este incurajat si, poate, cultivat involuntar de noi. Ganditi-va, de exemplu, ca lucrul acesta ar putea fi combatut prin relatiile de comunicare cu cei care sunt partenerii nostri la alt nivel, nu neaparat inferior, partenerii nostri de dialog profesional, si ma refer la profesori si la elevi. C. Musat: Eu am cerut o luare de pozitie catedrei de limba romana din cadrul Facultatii de Litere. Raspunsurile au fost foarte ezitante. Desi revolta in sanul catedrei este mare, nimeni nu a acceptat sa formuleze clar un punct de vedere. Argumentul refuzului a fost: "Vom fi acuzati ca suntem invidiosi pentru ca acest manual are succes".
I.B. Lefter: In catedra de limba romana, o anumita profesoara, foarte renumita, a acceptat sa scrie ceva chiar din partea grupului de lingvisti din care facea parte si doamna Catanescu. Cu putine zile inainte sa scrie si sa ne dea articolul, intamplarea a facut sa se intalneasca pe culoarele facultatii chiar cu Eugen Simion, care a atacat-o furibund pe motivul ca ea ar fi la originea acestei operatiuni instrumentate, o conspiratie care sa-l atace pe el si pe colaboratorii lui. Dupa acel moment, doamna respectiva ne-a spus: "Nu mai pot sa scriu in momentul in care ma acuza ca eu sunt conspiratorul sef. Acest scenariu ar insemna ca, intr-adevar, revista a declansat atacul pentru ca, pana la urma, sa-si faca intrarea regala eminenta cenusie care sa dea lovitura de gratie".
Institutionalizarea reactiei societatii civile si civilizarea reactiei institutiei publice
E. Vasiliu: Cred ca trebuie sa tindem spre doua lucruri in materie de reactie: institutionalizarea reactiei societatii civile si civilizarea reactiei institutiei publice. A. Cornea: Daca noi, societatea civila, cadrele universitare, oamenii implicati, autorii de manuale nu reactionam fiecare in felul lui, posibil unii dand in judecata, altii solidarizandu-se, unii dandu-i afara pe plagiatori, altii scriind articole, trimitand petitii, totu-i degeaba.
E. Vasiliu: Totu-i degeaba, dar si asta se invata. Cum se institutionalizeaza reactia societatii civile? Pai, dandu-l afara din Uniunea Scriitorilor pe scriitorul prins cu plagiatul, retragandu-i titlul de presedinte al Academiei daca s-a facut vinovat de ceva, dandu-l afara din Asociatia Editorilor pe editorul care a subscris la un plagiat. Toate aceste lucruri trebuie cumva institutionalizate, pentru ca, daca nu se intampla asta, atunci ridicolul nu mai ucide, prostia nu mai costa. La institutiile publice, spuneam ca trebuie sa civilizam reactia lor; sunt si aici mijloace, pentru ca exista situatii in care nu au cum sa se mai ascunda. Va dau un exemplu. Domnul Liiceanu a facut o plangere la un moment dat ca, in timp ce lucra la traducerea lui Heidegger, o onorabila editura a publicat exact lucrarea la a carei traducere lucra dansul. A reclamat la Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor, am facut o cercetare si ce am constatat? Nu numai ca respectiva lucrare s-a publicat fara a avea acordul editurii germane, dar mai rau, era subventionata de Ministerului Culturii si apoi achizitionata de o comisie de achizitii pentru a fi pusa in circuitul bibliotecilor. Cu alte cuvinte, era platita si pusa in circulatie o carte care incalca legea dreptului de autor. Am facut o adresa oficiala la Ministerul Culturii. Din momentul acela a intervenit o schimbare in ordinul ministrului, in sensul ca, atunci cand vin propuneri de subventie si, respectiv, de achizitie pentru carti, acele propuneri trec pe la Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor.
B. Singer: Manualul de limba romana de clasa a XII-a al Editurii Corint a fost foarte bine promovat. Numele presedintelui Academiei, Eugen Simion, este important in sitem. Toti inspectorii scolari au stiu ca trebuie sa promoveze acest manual. In plus, Eugen Simion si reprezentanti ai colectivului de autori si-au manifestat de multe ori opozitia vizavi de programa. Deci este un manual care nu respecta programa. In fata comisiei care a aprobat manualele, acesta a obtinut cel mai slab punctaj de aprobare. Si, cu toate acestea, fiind bine promovat, practic numele lui Eugen Simion a vandut manualul.
Grupaj realizat de Anne Maria Amancei si Razvan Braileanu
