Exilul, o trauma privilegiata

Fara Autor | 23.04.2008

Pe aceeași temă

Miercuri, 16 aprilie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc dezbaterea cu tema Exilul, o trauma privilegiata, prilejuita de prezenta in tara a scriitorului Norman Manea. La discutiile moderate de Gabriela Adamesteanu si de Stelian Tanase au participat scriitori, critici literari, reprezentanti ai exilului romanesc, jurnalisti.

 

Publicam in continuare fragmente din aceasta dezbatere.

 

 

De ce a intarziat Norman Manea sa plece din tara?

 

 

Stelian Tanase: Discutia noastra este de prezenta lui Norman Manea inRomania, pentru a doua oara in ultimii 20 de ani. Tema dezbaterii, pe care am sa o moderez impreuna cu Gabriela Adamesteanu, este Exilul, o trauma privilegiata. Sper ca pana la sfarsit sa avem cateva concluzii, ca sa ne facem o imagine asupra acestei probleme foarte complicate, dupa cum se vede de la Bucuresti, si cu atat mai mult din exilul propriu-zis, de la New York, de la Geneva, de la Paris sau de la Londra.

 

Gabriela Adamesteanu: Am incercat sa-mi amintesc cand l-am intalnit pe Norman Manea. Sper sa nu fie propria mea fictiune - stiti ca amintirile noastre despre altii nu coincid intotdeauna cu amintirile . Cred ca era prin 1979-1980, cand l-amintalnit pe culoarele Casei Scanteii, ceea ce inseamna ca trebuie sa fi avut o carte care aparea la Editura Eminescu. Era un scriitor cunoscut, un scriitor pe care il citisem. Avea, in plus, o generozitate pe scriitorii uneori o au, alteori nu, de a-iciti si pe altii. Pe urma, l-am intalnit la Cartea Romaneasca. Era perioada cand scria la Plicul negru, pe care l-am recitit de curand, in ultima versiune aparuta la Polirom, si care mi s-a parut, ca si lui Paul Cernat, un roman expresionist, dens, puternic, original. Norman Manea era un autor cunoscut, poate totusi nu destul de apreciat. Existau comentarii despre cartile lui, cele mai subtile probabil ca erau cele ale lui Lucian Raicu. Eu il citeam cu foarte mare interes. Pentru mine, era un de referinta, important in acei ani. Totusi, existau si lucruri pe care atunci le-ampierdut din vedere. Nu traiam cu adevarat in lumea literara, nu citeam Saptamana, asa ca nu am stiut toate atacurile violente de care a avut parte in acel timp. Acum stiu ca ele au existat, asa cum stiu si ca atmosfera ingrozitoare a anilor ‘80, tot densa, tot mai intunecata il apasa si peel, poate chiar mai mult ca pe noi. In perioada comunista, ideea exilului aparea in familii inca de cand copiii incepeau sa devina constienti in ce lume traiesc. A pleca era o alternativa pe care am intalnit-o foarte mult in mediul nostru. Nu ma refer acum la mediul scriitoricesc, ci la mediul unor oameni care nu erau multumiti de regimul comunist. Spre sfarsit, nu mai erau multumiti nici cei care aveau privilegii. Se traia din ce in ce mai greu. Se dorea din ce in ce mai mult sa se plece din tara. Se pleca din ce in ce mai mult.

 

Primul lucru pe care eu vreau sa-l intreb pe Norman Manea este: de ce a intarziat sa plece, dat fiind ca atatia dintre colegii nostri plecasera deja? Cum s-a raportat in acei ani la ideea de exil? Tin minte, cum v-am spus, ca nu puteai trai atunci fara sa te gandesti daca vei pleca sau nu. Asta nu insemna ca a doua zi te duceai sa-ti depui cererea de pasaport. Dar insemna, in capul tau, ca era o prioritate. Multi dintre cei care nu au plecat pana in 1989 au plecat dupa ‘90. Norman Manea avea destule motive sa fi plecat. Avusese o trauma puternica in copilarie, cand familia lui a fost deportata impreuna cu populatia din Bucovina si Basarabia. Bunicii lui au murit atunci. Era primul motiv care l-ar fi impins sa plece. Apoi, a suferit atacuri foarte urate nu numai datorita scrisului sau, dar si datorita identitatii sale. A avut, in acelasi timp, sentimentul ca nu este intotdeauna vazut cu obiectivitate ca scriitor. Motive mai existau, chiar si in afara acestora. A plecat foarte tarziu, desi ar fi putut pleca mult mai repede. Exilul era o trauma privilegiata, dar de ce a intarziat?

 

 

Scrisul, remediul pentru exilul interior

 

 

Norman Manea: Am intarziat trauma, nu privilegiile, pe care nu le vedeam pe vremea aceea. Cazul meu este, intr-adevar, oarecum special, nu doar pentru motivatiile pe care le-ai amintit deja, ci si pentru ca eu puteam sa plec. Spre deosebire de cei care nu puteau sa iasa din celula sau din colonia penitenciara, cum ii ziceam, eu puteam sa plec in mod legal. Nu am ales mai repede trauma exilului pentru ca te feresti de inca o trauma. Cu traumele de aici, cu exilul interior la care te-ai referit, nu doar ma obisnuisem, dar le gasisem, credeam eu, si un soi de remediu. Un soi de tamaduire, partiala si relativa: scrisul. In familia mea au fost, ca in multe familii, ciclice tendinte de plecare. Parintii mei au vrut sa plece, de cateva ori. N-au plecat din cauza mea. In momentul in care eu am plecat, ei au ramas. Intre noi s-a pus un zid impenetrabil in acel moment. Nu am putut sa fiu aici nici la inmormantarea mamei mele . S-aprodus inca o fisura puternica.

 

De ce n-am plecat? Noi toti ne-am agatat de himera literaturii. Prin ea, am gasit suferinta, dar si alinari, si bucurii, si atatea fantasmagorii care ne faceau placere. Am ramas din cauza scrisului. Intrebarea s-ar putea pune: bine, dar n-ai renuntat la scris, de ce ai plecat totusi, cu tot cu scris? Am evocat in cartea mea  Intoarcerea huliganului moment, inaintea plecarii mele, cand m-am intalnit pe strada cu Ioana Ieronim. Ea se intorcea de la Paris. Am stat putin de vorba despre cum e Parisul, cum e Occidentul. Ioana a dat glas propriei mele voci, dar unei voci anterioare: "Locul nostru e aici. Noi suntem scriitori, asta e destinul nostru, bun sau rau, stam aici". I-am raspuns, pentru prima data dupa foarte multi ani in care gandeam exact la fel, ca mortii nu mai scriu. Era un moment in care simteam ca moartea, chiar fizica, nu doar cea spirituala, ne asalta din toate colturile. Moartea fizica era posibila chiar din motive foarte triviale - nu gaseai medicamente -, nu doar pusa la cale de cei care ne supravegheau. Si am spus: "Pentru ca mortii nu scriu, eu aleg acum acest tip de sinucidere". Eram absolut convins ca plecarea unui scriitor roman, necunoscut inca la acea varsta, in haosul global, era absolut fara nicio sansa.

 

La Paris, candva, un var de-al meu, un om de mare cultura si un infocat sionist, ma intreba, asa cum m-a intrebat Gabriela Adamesteanu, dar cu alte accente: "De ce stai acolo? Ce cauti tu acolo?". I-am raspuns: "Tu, care ai scris cand erai tanar, intelegi foarte bine de ce stau". "Da, inteleg, bineinteles. Dar as putea sa te ajut, daca pleci. De pilda, in Israel."I-am raspuns: "As vedea doar o singura solutie. Daca as deveni religios. Daca as renunta la literatura pentru o alta himera". El s-a luminat: "Da, inteleg. Te ajut sa intri intr-o yeshiva, o scoala religioasa evreiasca pentru intelectuali veniti de peste tot. Vei deveni, sunt sigur, pasionat de acest univers al gandirii religioase vechi si noi". Nu i-am dat niciun raspuns. Era un turbulent, a inceput sa-mi dea telefoane la Bucuresti pe la 1 noaptea. Stiti bine cine asculta telefoanele: "De ce stai acolo? Esti tampit?". Eu ma balbaiam: "Hai, mai, lasa glumele".Convorbirile astea frecvente si primejdioase au contio buna perioada. Vroia sa ma puna ino situatie primejdioasa, sa fiu nevoit sa plec.

 

Am avut o controversa cu Paul Goma in ‘91, cred. Eram amandoi la o conferinta la Madrid, care se intitula  Europa de Est dupa perestroika. Eu am spus atunci cam ce spun si acum, el m-a intrerupt: "Hai, lasa, ce atata problematica! Trebuia sa te cari pur si simplu, de ce sa stai acolo?!". M-am simtit jignit: "Nu am stat fiindca eram un tampit si nu intelegeam ce se intampla. Nici pentru ca eram un privilegiat, dimpotriva. Asta e natura mea, mai ezitanta, poate si mai infantila". Cum zicea Philippide, "m-agat de tine, poezie, ca un copil de poala mumii".

 

 

Solidaritatea scriitorilor romani din exil e o fictiune

 

 

Ion Vianu: Problema exilului, pentru mine, este mostenita. In 1947, parintii mei, cu care ma gaseam in strainatate, au vrut sa fuga in Occident, dar nu au facut-o. Ne-am intors in tara, cu totii. Ca adolescent, am trait cu acest regret imens ca nu am plecat, dar un regret plin de ambiguitate, pentru ca se gaseau si multe motive ca sa nu ne para rau de acest lucru. Pe urma, insurandu-ma cu sotia mea, care este elvetianca pe jumatate, problema exilului s-a pus din nou, de data asta ca tanar insuratel, si nu ca fiu al parintilor mei. Am trait in posibilitatea si in tentatia ingrozitoare a exilului toata viata. Traiesc chiar si acum in aceasta ambivalenta. In acelasi timp, aceasta tentatie foarte puternica era izvorul unei idei false, legate de ce nu trebuie sa plec. Pana la urma, ceea ce a contat cel mai mult, cred, a fost exasperarea de dupa 1971, cursul absolut nefavorabil pe care l-a luat comunismul. In plus, era prezenta monstruoasa a unui organ de corupere si de distrugere a onestitatii, care erau serviciile secrete, Securitatea. Intre timp, aveam si o activitate literara, mai modesta, dar acest lucru a inceput sa conteze, totusi. Vorbind odata cu Matei Calinescu despre Nicolae Breban, care tocmai plecase din tara si se credea ca pentru un exil prelungit, am exclamat: "Ca scriitor, ori esti cu limba legata, ori legat de limba". Adica, ori nu poti sa te exprimi aici din cauza regimului, ori nu poti sa te exprimi acolo, fiindca nu te asculta nimeni pe romaneste. Matei spunea ca nu este adevarat, intrucat conditia exilului este o conditie tipica scriitorului. Foarte multi scriitori traiesc in exil. Am citit ca cei mai importanti patru scriitori olandezi traiau in strainatate. De ce se intampla asta? Poate ca este mai bine sa te izolezi, ca un vierme de matase in coconul lui. Credeam ca nu poti sa faci literatura in limba straina, daca nu esti un geniu lingvistic extraordinar, ca Joseph Konrad, care se pare ca vorbea prost englezeste, dar scria ca un zeu. Nu te poti desparti de limba ta. S-a vazut la Kundera, care a continuat sa scrie in ceha, apoi a scris o carte sau doua in franceza si a revenit la ceha. Cand am aflat ca a plecat Norman Manea si mai ales cand am auzit ca el continua sa scrie si sa publice in romaneste, mi s-a parut ceva absolut miraculos, incredibil. Cred ca Norman este un caz foarte improbabil, asa cum si viata este ceva foarte improbabil intr-un univers care tinde spre dezordine si spre entropie. Faptul de a progresa, ca exilat absolut, intr-o ruptura absoluta cu tara, cum a fost el in momentul in care a parasit Romania sub comunism, este un mare merit si, in acelasi timp, o mare sansa. In ceea ce ma priveste, am inceput sa scriu mai mult dupa ce m-am intors in Roma, cred ca aceasta legatura cu sursa m-aalimentat.

 

Leon Volovici: As duce mai departe discutia despre scriitorul Norman Manea si exilul, privind situatia lui in exil nu din perspectiva pierderii limbii sau a "limbii taiate", cum spunea Canetti si cum spune si Norman, ci din perspectiva mediului. Am urmarit evolutia si framantarile lui prin corespondenta si prin foarte rarele noastre intalniri. Trauma pierderii limbii e urmata de o alta trauma - trauma negasirii mediului favorabil. Adica nici macar in exilul romanesc. Solidaritatea scriitorilor dintr-o tara e o fictiune, solidaritatea scriitorilor romani din exil e o si mai mare fictiune. Norman Manea s-a trezit intr-un mediu in multe privinte ostil, o forma de exil in exil. Adica, in mediul literar romanesc din afara - s-ar putea ca fenomenul sa se petreaca si in exilul polonez sau maghiar etc. - te trezesti dintr-o data izolat, atacat cu nu mai putina violenta decat ai fost atacat de presa ceausista. Se poate face paralela cu alt exilat pe care l-am urmarit si care mi-era foarte aproape sufleteste prin lecturi, Ioan Petru Culianu. Era si el intr-un exil al exilului, izolat, atacat, amenintat. Deci, pleci dintr-o lume pe care nu o mai suporti si te trezesti intr-un mediu aparent al tau, cu alte amenintari, cu alte traume, cu alte socuri. Norman Manea a fost amenintat cu moartea in exilul romanesc, din cate stiu. Nu e putin lucru.

 

Nu stiu in ce masura termenul de exilse mai potriveste astazi. Exilul este produsul unei situatii anormale in tara scriitorului: te sufoci si vrei sa pleci. In conditii normale, un scriitor ceh care traieste la Paris nu e in exil. El vrea sa traiasca la Paris, poate tot atat de bine sa traiasca la Praga sau intr-un sat din Cehia si sa-si scrie literatura. Deci, exilul e o anormalitate, o trauma, un fel de autopedepsire. Literatura lui Norman Manea e si un produs al acestor traume peste traume, din tara si din Statele Unite. Razbunarea scriitorului Norman Manea e literatura lui, o literatura tensionata, de o rara introspectie psihologica. Este un scriitor cu bataie lunga, cu mare receptare in multe tari, unele dintre cele mai exotice. Aceasta este intr-un fel razbunarea oricarui artist. Suferinta si traumele devin literatura de cea mai buna calitate.

 

 

Cand mi s-a dat pasaportul, am simtit ca in schimb mi s-a taiat limba

 

 

G. Adamesteanu: As vrea sa revenim, dupa termenul de exil, la termenul de trauma. Ce inseamna trauma exilului pentru Norman Manea? Pe urma, sa revenim si la expresia "trauma privilegiata". Cu ce l-a imbogatit exilul? Am citit fraze extraordinare scrise despre literatura lui Norman Manea de scriitori foarte importanti care l-au apreciat si l-au citit in traduceri: Heinrich Böhl, Philip Roth, Antonio Tabucchi. Acestea sunt sansele pe care i le-a dat exilul, odata cu trauma. Poate, ca ultim punct, as vrea sa discutam despre momentul cand se termina exilul. S-a terminat exilul lui Norman Manea duminica, aprilie 2008? Sau mai de mult? Sau inmai asteptam ca sa se termine?

 

N. Manea: Exilul meu nu s-a terminat si nu se va termina. Conditia scriitorului este a unui exilat. Proust era un exilat fara sa plece din camera lui cu pereti de pluta. Dar nu la acest tip de exil vreau sa ma refer. Exilul, de obicei, este fortat. Cand un scriitor olandez traieste in Belgia, n-as zice ca e chiar exil. Exilul devine o situatie extrema cand nu te poti intoarce. Nu as vrea sa ma erijez in erou sau in martir. Victimizarea a devenit foarte la moda, toata lumea ravneste la statutul de victima.

 

Exilul incepe, daca vreti, cu izgonirea lui Adam si Eva din rai. Eu n-am parasit chiar raiul, dar am parasit locul meu. Iesirea din paradisul plicticos, anost si perfect inseamna castigarea existentei cu sudoarea fruntii - asta este pedeapsa divina. Incepe si procesul intens si profund al cunoasterii. Adam si Eva mancasera din marul interzis, marul cunoasterii. Daca ar fi ramas in paradis, cunoasterea le-ar fi fost inaccesibila. Procesul lung si greu al cunoasterii este unul dintre marile privilegii ale traumei.

 

Pe aeroport la Otopeni, cand mi s-a dat pasaportul mult visat, am simtit ca in schimb mi s-a taiat limba. Ai dobandit libertatea si tocmai aveai atatea de spus pe care nu le-ai putut spune anterior, dar nu mai poti vorbi. Doctorul Vianu poate ar clasa mai bine teribila trauma psihica a unei astfel de amutiri: nu amutirea care este impusa de un sistem, ci amutirea dintr-o conditie aproape "naturala", prin absenta limbii. A fost trauma cea mai puternica. Printre acuzatiile care mi s-au adus in Romania socialista era si ca sunt cosmopolit. Nu eram destul de cosmopolit. Stiam niste limbi, dar aici era limba interioritatii mele si a scrisului meu. Nu o pierdusem, o aveam cu mine, dar ce sa fac cu ea?

 

Exilul este o dislocare grava, puternica, o rupere de biografie, de prieteni, de carti, mediul familiar, de limba si cultura eului. Faptul ca existenta aceea nu a fost dintre cele mai fericite nu o face mai usor de uitat. Suferinta, dupa parerea mea, e una dintre cele mai intense trairi omenesti, poate mai intensa decat bucuria. Pierdusem, intr-un fel, toate acestea. Aceasta a fost trauma. Pentru mine, privilegiile au venit treptat, prin pedagogia exilului, scrutarea inevitabil critica a existentei tale, a trairilor pe care le-ai avut, a prejudecatilor cu care ai trait, confruntarea cu mediul strain. Saltul peste Ocean nu a fost doar un salt in spatiu, a fost si un salt in timp, spre un alt nivel al civilizatiei. Mi-aduc aminte cand am fost trimis la banca la Washington de catre Fundatia Fulbright  mi ridic bursa. Habarn-aveam ce sa fac, cum se deschide un cont, ce este un cont. Lucrasem multi ani aici ca inginer, salariile le primeam totdeauna in plic, cu bancnotele alea murdare pe care vi le aduceti, probabil, aminte. Aceasta experienta de "reinvatare" obliga exilatul la o revenire intr-o varsta depasita deja, a devenirii, a regenerarii. Este umilitor, stanjenitor, adesea opresiv, dar este si extraordinar. Aceasta experienta extrema o consider una dintre cele mai imbogatitoare. Nu pentru ca ar fi fost ferita de suferinta, ci pentru ca o continea. Unele succese in exil sigur ca alina intr-o oarecare masura aceasta trauma, poate ca o si justifica intr-un anume fel, dar sunt parte dintr-o experienta umana esentiala, traumatica si privilegiata.

 

 

Suferinta trecutului

 

 

Radu F. Alexandru: Nu stiu catora dintre dumneavoastra le este cunoscut numele celei care a fost Máritza Földes. Este o scriitoare originara din Ardeal, scria poezie si teatru, era o persoana agreabila, foarte tonica. Am fost extrem de surprins sa aflu ca Máritza era o supravietuitoare a Auschwitzului. A plecat in Israel si, dupa un timp, am aflat ca s-a sinucis. Mi-a fost extrem de greu sa inteleg cum un om care a supravietuit Auschwitzului, care a trecut prin tot ce a insemnat acea cumplita incercare, care apoi s-a , care ajunsese un scriitor jucat inRomania si care a plecat in Israel, poate sa clacheze intr-un mod ireversibil. Evoc numele Máritzei pentru experienta prin care au trecut familia Manea si copilul Norman Manea. Poate domnul profesor Vianu ar putea sa spuna in ce masura o asemenea experienta se poate considera asumata, pana la a spune ca e vindecata. Eu am avut privilegiul sa am o relatie cotidiana cu Norman Manea. Pot sa spun ca a fost un om care si-a purtat o suferinta in care trecutul era in permanenta intretinut si amplificat de prezent.

 

Revine ca un laitmotiv acest episod al aeroportului in care scriitorul si-a simtit, realmente, limba taiata, a fost decuplat de la existenta in care traise pana atunci, la o varsta care nu mai era potrivita pentru asa ceva. Eu cred ca orice scriitor, in momentul in care s-a urcat in avion, nu s-aindoit ca, atunci cand va avea un scaun si o masa, se va aseza din nou sa scrie. Acel moment al discutiei cu varul de la Paris, in care posibilitatea unei existente in Israel parea conditionata doar de transformarea intr-o persoana religioasa, era o varianta. O alta varianta, mult mai comoda, era a scrie in limba romana intr-o presa foarte vie in Israel, unde exista literatura, carti in limba romana. Am convingerea ca a existat in Norman Manea un lucru care l-a particularizat, intr-un fel, fata de toti cei care erau in aceasta breasla si traiau aceleasi sentimente: o forta si o incredere extraordinara in ceea ce reprezinta. Din punctul meu de vedere, cred ca ceea ce merita discutat este aceasta forta extraordinara prin care a supravietuit si a transmis-o. Un om marcat de o experienta cumplita a avut resursele sa o transforme. Nu este vorba de trufie, nu este vorba de orgoliu, nu este vorba de privilegiu, este vorba de dreptul la existenta in demnitate si cu recunoasterea a ceea ce reprezinti.

 

 

Un amestec particular de timiditate si tenacitate

 

 

N. Manea: Cazul Máritzei Földes poate ca nu e atat de senzational. Imre Kertész spune in cartile sale cat de recunoscator ii este comunismului fiindca a contiun fel de Auschwitz pentru el si nu l-apus in contact cu libertatea. El aminteste cativa importanti scriitori supravietuitori de la Auschwitz care s-au sinucis in Occident. Socul libertatii nu este mic. Eu sunt un supravietuitor, ca sa spun asa, involuntar. Am avut 4-5 ani cand am fost deportat si 9 ani cand m-am intors. Supravietuirea mea se datoreaza parintilor mei si unei situatii favorabile a razboiului, dupa Stalingrad. Am traumele respective, penca, la un copil, ele sunt adanci, dar n-amniciun merit pentru supravietuire.

 

De obicei, nu m-am considerat puternic. Nici nu cred ca sunt. Virgil Nemoianu spunea ca sunt un amestec particular de timiditate si tenacitate. Poate ca este asa. Nu sunt, ca multi alti scriitori, care pot sa scrie in orice fel de conditii, in tren, in avion, in toaleta, in sala de gimnastica. In primul an la Washington, nu m-am putut acomoda cu camera in care eram si nu puteam face absolut nimic. Am gasit o planseta pe care mi-am instalat-o si am insa scriu. M-am simtit bine acolo, desi eram intr-o situatie dificila. Trebuia sa ne mutam la New York, pentru ca acolo Cella gasise serviciu. Am vrut sa raman acolo, in sfarsit mi se parea ca ma simt bine in camera aceea si pot scrie.

 

Scriu destul de greu. Scrisul ma tine, este adevarat. Paul Georgescu imi spunea: "Domnu’ Norman, sigur ca dumneata ai toate motivele sa pleci, ai fost jignit de mic. Dar ai mai dovedit-o o data, cu ingineria aia pe care ai incercat-o, ca fara scris ai sa te prabusesti. Acolo n-ai nicio sansa. Esti dintr-o data in jungla libertatii". N-am plecat cu mari sperante. Dar este adevarat ca nu ma puteam lasa de scris, nu as fi putut renunta. Eu nu as fi putut, cum au facut multi altii, sa devin sofer de taxi. Nu conduc masina. Daca as fi devenit vanzator intr-un magazin, ar fi dat faliment foarte repede. Nu am disponibilitati practice. Desi am facut studii de inginerie, chiar si o siguranta de electricitate la noi in casa o repara sotia.

 

Am avut o sansa, este adevarat. Mi s-a oferit, dupa acea bursa la Washington, dupa care eram complet in aer, o sansa la Bard College. Acolo exista pe vremea aceea o institutie care se chema International Academy for Scholarship and Arts.Invitau in primul rand scriitori din tari unde nu se puteau exprima pe deplin. Presedintele Colegiului, care este de origine elvetiana si citeste si vorbeste perfect germana, dupa ce a citit o carte a mea aparuta in Germania atunci, mi-a o scrisoare foarte magulitoare si m-ainvitat la Bard. Cand am ajuns acolo, i-am spus ca am dificultati cu engleza si nu stiu cum as putea sa predau. Mi-a raspuns: "Te descurci, nici Einstein nu stia deloc engleza cand a venit". "Eu nu sunt Einstein, el preda matematica si fizica, eu trebuie sa predau literatura aici.""Ai sa te descurci. Acum trebuie sa te confrunti cu o comisie."Era o comisie de vreo 10 profesori. M-au supus la un tir de intrebari simple, dar nu foarte placute. In orice universitate si colegiu, exista profesori adversari ai presedintelui. Aveau tot interesul sa-l contrarieze. Ca la , a fost remiza si am mai trecut printr-oalta proba similara. Cu 10 profesori, dar individual, cate o jumatate de ora cu fiecare. Primul contact cu studentii a fost socant. Pentru cineva venit din Est, care si-a facut scoala intr-un oras habsburgic, intr-un liceu aproape teuton, cu profesori foarte severi, de scoala austriaca drastica, un liceu numai de baieti, dintr-o data sa confrunti o clasa cu jumatate din studenti cu picioarele goale pe masa, care ti se adreseaza din primul moment cu "Norman", e un soc. Dar a fost o sansa, un prim pas spre regenerare, nu neaparat productivitate, ci spre o oarecare echilibrare spirituala.

 

 

Ulise stia ca se poate întoarce în Ithaca

 

 

Andrei Oisteanu: Pentru români, exilatul emblematic este Ovidiu. Un strain exilat în spatiul carpato-dunarean, care îsi deplânge soarta la malul marii, inclusiv în poeziile sale. Daca e sa ne gândim la un (auto)exilat român, cred ca I.L. Caragiale s-ar încadra bine în aceasta postura. Mircea Eliade (el însusi un mare exilat), când a meditat pe aceasta tema, l-a numit pe Ulise ca fiind exilatul par excellence. I.P. Culianu (si el un exilat, deci foarte interesat de subiect) a reluat si el aceasta problema identitara si l-a considerat pe Elie Wiesel ca fiind exilatul emblematic. Sigur, pentru evrei exilul este o stare aproape naturala: exilul în Egipt, exilul babilonian, exilul post-roman, din secolul I e.n., diaspora, care continua si astazi, cu binecuvântata întemeiere a statului Israel în mai 1948, în urma cu exact 60 de ani.

 

Alegoria cu Adam si Eva ca fiind primii exilati ai omenirii este foarte buna. Ei au fost alungati din paradis cunoscând limba îngerilor, care a devenit graiul primordial al umanitatii (Ur-sprachesau lingua adamica). Foarte curând dupa pedeapsa exilului a fost aplicata si pedeapsa "limbii taiate" - "încurcarea limbilor" în episodul cu Turnul Babel. Cu alte cuvinte, alegoria pe care a propus-o domnul Manea se încadreaza si din acest punct de vedere în patternul exilului.

 

Revenind la Elie Wiesel, evident ca lagarul, închisoarea în general, cea politica în special, se aseamana cu exilul. Atât recluziunea (spatiul complet închis), cât si exilul (spatiul complet deschis) împing fiinta umana la experiente limita, care obliga la verificari profunde ale caracterului, inclusiv în ordine morala. În astfel de situatii ies la suprafata lucrurile cele mai bune din om, dar si cele mai rele. Stim ca în lagarele naziste unii au devenit "kapo", altii au reusit sa-si pastreze demnitatea. Era o situatie limita, fiind pusa în cauza supravietuirea. Deveneai las, te abrutizai sau chiar omorai pentru o bucata de pâine. Doar Imre Kertész a avut curajul sa spuna: "La Auschwitz, eu am fost fericit" - un soi de bravada, greu de înteles daca nu-i citesti cartea Fara speranta.

 

La fel se întâmpla si în exil. Nu numai marile virtuti ies la suprafata, dar si marile vicii. Oamenii se dovedesc a fi morali sau profund imorali. Lucru pe care, în conditii normale, nu l-ar fi aflat. Dar atunci când cauzele care au provocat exilul dispar, ar trebui sa dispara si starea de exil însasi. Ramâne eventual dorinta (legitima, desigur) de a locui în alta parte, din ratiuni culturale, economice sau de alta natura. Trauma des-tararii se manifesta si în acest caz, dar psihologic ea este mult mai mica. Ulise stia ca se poate întoarce în Ithaca.

 

 

Orice trauma colectiva devine pana la urma trauma individuala

 

 

Livius Ciocarlie: Daca e adevarat ca esti atat de exilat cat te simti de exilat, atunci as zice ca, la nivelul constiintei, Caragiale nu a fost exilat, ci anihilat, ca scriitor roman. Cazul lui devine tulburator, prin faptul ca nu a mai reusit sa fie scriitor.

 

Norman Manea s-a exilat ca sa evite un exil mai grav. Nu de mult, citind un jurnal al meu din 1983, am gasit o notatie: "Mi-a scris Norman Manea ca sa ma incurajeze". Era vorba de un articol rau despre mine scris in Saptamana, iar eu comentam: "Pe el l-au atacat mult mai rau si mie nu mi-a dat prin gand sa-i scriu". La mijloc nu era numai diferenta dintre nesimtirea mea si sensibilitatea lui in relatia dintre noi, ci intensitatea cu care el traia acele atacuri. Presupunerea mea era ca Norman Manea putea sa se astepte nu numai la un exil public interior, adica sa nu i se mai publice carti, dar ma gandeam ca Norman Manea putea sa nu mai aiba rezistenta nervoasa pentru a scrie. Plecand, isi lua cu el si limba si nervii pentru a putea continua.

 

Liviu Rotman: Eu nu am fost niciodata in exil - desi sunt in Israel, nu ma simt in exil. Nu inseamna ca e usor. E chiar foarte greu, dar nu m-am simtit in exil, ceva m-a facut sa ma simt acasa. Prima oara m-am simtit bine pe un stadion de fotbal. In momentul cand antrenorul striga foarte tare: "Moshe, paseaza...", am simtit ca exista un singur loc in lume unde aceste nume pot fi spuse fara sa cobori, automat, vocea. M-am simtit bine, chiar daca aveam limba taiata.

 

Exilul e foarte complicat. Cateodata te simti exilat si instrainat in acelasi oras. Cred ca prima mea forma de exil a fost cand am parasit Oborul natal, in care traisem vreo 20 de ani, si ma mutasem in Soseaua Giurgiului. Am fost socat, blocurile noi ma sufocau, toti se uitau la mine. Nu mai era cartierul meu, cu casele cunoscute, unde puteam sa spun o poveste despre fiecare dintre vecini. Nu cred ca exista o reteta a celui care pleaca. Cred ca reusita extraordinara a lui Norman Manea nu este datorata traumei exilului, ci este reusita sa personala.

 

N. Manea: Ceea ce spuneti dvs. despre faptul ca un evreu in Israel in sfarsit putea pronunta numele, care suna aici, este un fenomen care se incurent si in America. Mi-e mult mai usor decat inainte sa spun deschis ca sunt evreu, ceea ce nu am negat niciodata, dar nici n-am afisat cu ostentatie.

 

In legatura cu supravietuitorul, exista o vorba tot americana: "He is a survivor!".In limbajul american, el este un tip care a supravietuit si reuseste oriunde. Depinde de temperament, de individ. Orice trauma colectiva devine pana la urma trauma individuala si acesta e termenul in trebuie judecata, cand ne referim la opersoana, iar literatura in mod special este focalizata pe individ, pe individualitati.

 

 

Exilul este o situatie fortata

 

 

S. Tanase: Exilul nu inseamna doar a parasi o tara inchisa pentru o tara deschisa. Poate sa insemne o miscare pe orizontala, dintr-o tara democratica in alta tara democratica. Beckett a plecat din Irlanda, pe care o vedea ca pe un infern (nefiind deloc un infern), si a mers la Paris, unde a schimbat si limba in care scria.

 

N. Manea: Eu consider exilul ca pe o situatie fortata. Nu e vorba neaparat de a trece de la o societate inchisa la una deschisa. In cazul lui Ovidiu, de exemplu, el era expulzat din Roma civilizata intr-o zona salbatica. Nu era un schimb avantajos pentru el. Si Dante a fost exilat dintr-o provincie italiana in alta, nu era o schimbare de societate. Este vorba daca poti sa te intorci. Daca esti fortat sa te exilezi si sa nu te mai intorci.

 

S. Tanase: Cum este cazul lui Joyce, care a avut un discurs foarte negativ fata de tara din care a plecat, Irlanda?

 

N. Manea: In cazul lui Joyce, care avea toate motivele de furie contra Irlandei, Dublinul a devenit centrul operei lui. Cand un loc devine centrul operei tale, chiar daca ti-a facut rau sau il detesti, este vorba de o iubire invrajbita. O iubire care nu si-a implinit asteptarile, dar nu a murit cu totul. Cazul lui Beckett este diferit. El nu a plecat dintr-un resentiment puternic, ci s-a simtit mai bine in Franta si in mediul cultural francez. A scris in franceza, a fost foarte bine primit. I s-a parut un mediu cultural mai primitor, mai interesat de experiment, de gandirea lui artistica. Poate ca in cazul lui Beckett nici nu se poate vorbi de exil, dar daca el i-a sexil, a fost exil. Sa-l lasam pe el sa-sidenumeasca conditia si statutul.

 

I. Vianu: Joyce a simtit Irlanda ca pe un mediu extraordinar de opresiv. Acolo era o teocratie catolica pe care nu o suporta. Acum, in Irlanda se gasesc cartile lui si in aeroporturi si in gari, dar e ceva recent. Inainte, ca sa citesti Ulysses trebuia sa te duci in Institutul Francez din Dublin.

 

 

Trauma exilului este in primul rand a celui care s-a exilat si nu a izbutit

 

 

Adrian Niculescu: In exil, experienta mea personala nu poate fi comparata cu aceea a unui scriitor, a unui creator care s-a realizat intr-un domeniu strans legat de limba. Am cunoscut in exil drama unui important actor roman, Dumitru Furdui. Pentru actori, cred ca era si mai traumatic. Asta a facut, ca efect colateral, ca teatrul romanesc sa se pastreze pana in 1989 si dupa, iar marii actori sa nu fi parasit tara, pentru ca ei erau legati poate cel mai puternic de limba. Drama lui Furdui pe mine m-a impresionat. Muzicianul are un limbaj international si este, poate, cel mai fericit in exil, deoarece el nu are aceasta trauma.

 

Imi permit sa pledez pentru o acceptiune mai traditionala a termenului de exil. Exilul, in principiu, presupune un regim opresiv si o lipsa de libertate. Momentul 22 decembrie 1989 a facut caduc motivul pentru care multi dintre noi ne-am parasit tara. Eu consider acel moment sfarsitul exilului romanesc.

 

Dorel Dorian: Trauma desprinderii de tara, de familie, de ai tai, de locurile cu care ai fost obisnuit e doar un inceput. Pentru exilat exista, insa, traume aparte. Una este trauma nerealizarii dupa ce este exilat, spaima ca nu comunica, ca nu e inteles, ca nu e receptat, spaima nereusitei. Cand reusita se produce, trauma scade. Trauma exilului este in primul rand a celui care s-a exilat si nu a izbutit. Aceasta trauma nu i-a fost chiar straina lui Norman Manea, dar, in clipa unei realizari majore, a unei internationalizari a operei, devine o trauma privilegiata. Exilul lui Norman Manea nu s-a terminat si nu se va termina. Exilul pe care il traiesc majoritatea din aceasta sala scriind si neavand capacitatea sa treaca prin cuvantul lor peste hotare este groaznic. Cea mai cumplita spaima este a tacerii pe care o simtim ca incepe sa domneasca in jurul nostru. Spaima neantului, a mortii premature.

 

Aurel Vainer: Exista un exil al omului de rand si un exil al creatorului. Apoi, putem vorbi de stramutare si exil. Toti am fost stramutati in decursul vietii noastre, chiar in granitele Romaniei. Unii au plecat de la tara, au venit la oras, s-au dus in diverse locuri, au suferit din cauza stramutarii. Eu am venit la 10 ani in Bucuresti, vorbeam cu un accent moldovenesc teribil si radeau de mine toti colegii din clasa. A fost o trauma a stramutarii. Sunt oameni care pleaca sa lucreze in afara. Nu sunt creatori si nu traiesc aceleasi traume.

 

Mircea Anghelescu: Cred ca merita putina atentie problema limbii si a culturii în care traieste scriitorul, acasa sau în exil. Norman Manea aminteste - în dialogul cu Leon Volovici, recent aparut la Polirom - ca prima carte, citita în copilarie, în care a simtit pulsatia literaturii a fost Basmele lui Creanga. Scriitorii evrei din generatia mea au, în general, si ca limba materna, si ca limba de cultura, limba româna. Spre deosebire de toti ceilalti componenti ai multietnicitatii noastre, din acest punct de vedere ei sunt români. Lucrul acesta antreneaza o relatie foarte strânsa, dureros de strânsa, cu limba si cu celelalte realitati din care s-a exilat sau a fost exilat pentru ca el adauga dislocarii concrete si sentimentul nesigurantei: la originea exilului sau sta calitatea de scriitor, de vesnic opozant deci, sau si aceea de evreu, deci de vesnic "strain" dintr-o limba si o cultura care sunt si ale sale, în aceeasi masura în care sunt si ale mele? Exista în lume mai multi scriitori evrei care au ramas scriitori români importanti, între care Alexandru Sever, Virgil Duda si, desigur, fostul nostru coleg Otto Stark, care sta în Israel si traduce cu încapatânare poezie persana clasica în limba româna, publicându-si volumele pe banii lui. Pentru toti, cred, relatia cu limba în care traiesc si scriu e o relatie complicata, de iubire si de suferinta, de atractie si de respingere în acelasi timp, care include si relatia cu lumea din care au plecat.

 

Norman Manea este scriitorul care implica cel mai mult aceasta relatie în miezul incandescent al operei sale, care îsi nutreste din aceasta relatie nu numai opera, ci si situatia sa existentiala. Banuiesc ca exilul sau, care nu s-a încheiat înca dupa propria sa marturisire, se va ispravi când aceasta relatie îi va deveni indiferenta, ne-constienta, adica normala: o limba si o realitate din care face parte firesc, asa cum traieste.

 

 

Exilul multiplu

 

 

Denis Grebu: S-ar putea sa fiu cel mai experimentat in ale exilului de aici. Am parasit tara la inceputul anilor e60. Nu mai puteam sa respir, ma sufocam. M-am repatriat in 2001 si nu regret. Sunt un multiexilat. Am parasit Romania in unicul mod in care se putea parasi. Pe vremea aceea nici nu existau pasapoarte, erau niste certificate de calatorie, ca pentru animale. Eram deja un artist cunoscut, am fost cel mai tanar membru al UAP, dat afara din motive "indeobste cunoscute". Am parasit tara cu familia, pretextand ca plecam in Israel, unde nu aveam pe nimeni. Aveam legaturi in Italia, Franta, intentionam sa ramanem acolo. Am plecat cu o sotie, doi parinti si doi copii. Ajungand in Italia, am fost emotionat, fericit, am sarutat solul aeroportului din Napoli. Intentionam sa ne stabilim ori in Italia, ori la Paris. Am hotarat totusi sa mergem in Israel. Am fost primit foarte rau. Evreii din Romania nu se bucurau de o prea buna reputatie, nu stiu daca acum lucrurile s-au schimbat. Am realizat totusi o cariera rapida acolo. Din Israel, la inceputul anilor e70, am plecat in Franta. Nu era prea bine sa vii din Israel, era epoca embargoului. Din israelian foarte rau primit in Franta, am devenit cetatean francez repede. Am plecat dupa aceea in SUA, ca francez. In SUA "French" nu era prea bine. In e98 m-am reintors in Franta. Multiplu exilat, de fiecare data primit rau. Am fost primit in Israel ca roman rau, in Franta ca israelian rau, in Statele Unite ca francez rau, dupa aceea, iarasi in Franta, ca american rau. Din 2001 m-am intors in Romania. Nu pot sa spun ca intalnesc numai oameni simpatici dupa intoarcerea mea, dar ma descurc.

 

N. Manea: Daca ar fi sa inchei intr-un fel, va fac cadou un citat, fireste, pesimist si descurajant, dar pe care unii s-ar putea sa-l interpreteze ca pe o stenica stimulare. Este un citat care-mi place mult, dintr-un calugar saxon, Hugo of St. Victor, din sec. al XII-lea: "Cine-si considera patria dulce este doar un tandru incepator. Cel pentru care orice sol este ca si cel natal este deja puternic. Perfect este insa doar cel pentru care intreaga lume este un loc strain".

 

 

A consemnat Razvan Braileanu

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22