Invatamantul superior in impas?

Joi, 21 iulie, la sediul GDS a avut loc dezbaterea cu tema Invatamantul superior in impas?, moderata de Andrei Cornea. Au participat ministrul Educatiei si Cercetarii, Mircea Miclea, cadre universitare, reprezentanti ai mass-media. Publicam in continuare fragmente din aceasta dezbatere.

ANDREI CORNEA

Menirea universitatii

Exista patru actori principali implicati in procesul de invatamant: ministerul, administratia universitatilor, corpul didactic si studentii. Chestiunea principala mi se pare a fi aceea a responsabilitatii fiecarei categorii in domeniul sau de competenta, dar si a tuturor laolalta in cooperare. Responsabilitatea cere insa sa se puna o intrebare capitala: Care mai este menirea universitatii? Continuare a liceului, scoala profesionala avansata, formare a unei personalitati intelectuale, inceput de formare stiintifica (artistica)?
Marile probleme de subfinantare a invatamantului universitar de stat nu ar trebui sa fie trecute cu vederea de catre minister si de catre cei care alcatuiesc bugetul. Se observa o lipsa cronica de mijloace, investitii reduse, dar exista si probleme serioase de salarizare. Salariile unora dintre universitari, de pilda la Universitatea din Bucuresti, sunt mizerabile (inferioare celor ale unor colegi din tara), daca ei nu sunt profesori plini. Mai mult, ele vor fi reduse si mai mult in acest an, deoarece Universitatea sustine ca nu are fonduri ca sa aplice legi de salarizare existente. De partea sa, statul nu are voie sa evite sa ia pozitie, invocand autonomia universitara si aruncand asupra universitatilor un mod nefericit de alocare a bugetului. Inechitatea de salarizare duce si la dificultati tot mai mari in a atrage tineri capabili in sistemul universitar, ceea ce pe termen destul de scurt se va dovedi dezastruos. Bugetarea „pe cap de student“ s-a dovedit a fi o eroare: facultatile vor sa aiba cat mai multi studenti, facand rabat la calitate. De asemenea, perceperea de taxe in invatamantul de stat este un raspuns inadecvat la subfinantare. Noul sistem adoptat de Romania (bazat pe Carta de la Bologna) presupune mai multi bani; deocamdata ceea ce se vede este riscul, deja asumat la nivel european, al transformarii invatamantului superior de 3 ani in invatamant postliceal, de masa. Noua lege a doctoratului are intentii bune, dorind sa curme impostura in materie, dar exista in ea si unele deficiente, de pilda legate de varsta maxima a conducatorului de doctorat, de domeniul de studiu etc. In fine, nu se poate avea un invatamant superior onorabil fara un invatamant preuniversitar bun. Or, acesta pare a se degrada continuu. Corpul profesoral, si in general universitatile beneficiaza de autonomie, ceea ce este foarte bine, dar ele trebuie sa se dovedeasca si responsabile in limitele acestei autonomii. Exista destule neasumari de responsabilitate pe care unele studii sau cazuri de presa le-au relevat si despre care vom vorbi: practicarea plagiatului, absenteism frecvent, notare arbitrara, ba chiar cazuri de coruptie sau favoritism, pentru a nu mai vorbi despre incompetenta sau chiar impostura in cazul dobandirii unor titluri academice. O carta etica a universitatilor — asa cum a propus ministerul — ar fi utila, dar ramane de vazut cum va fi aplicata.
Studentii, la randul lor, tind adesea sa-si reduca la minimum eforturile. Copiatul a devenit aproape o regula, lectura in biblioteci se reduce tot mai mult, iar interesul pentru o autentica formare ca specialist intr-un anumit domeniu se diminueaza in favoarea obsesiei de a gasi un serviciu bine platit sau a pleca in strainatate in orice conditii. Modelul universitarului tinde sa aiba tot mai putin prestigiu sub raport financiar, etic si social. Se poate deci sustine ca, la modul general, invatamantul superior romanesc se afla intr-un impas?

Mircea Miclea (ministrul Educatiei si Cercetarii): In momentul de fata universitatile trebuie sa-si asume identitati multiple si modul in care vor avea capacitatea de a-si asuma aceste identitati multiple va fi determinant pentru succesul lor in viitor. Universitatile nu mai au o misiune clara, limpede si unica, asa cum este modelul humboldtian. De aceea, cred ca universitatile nu sunt in criza sau in impas, ci sunt intr-un moment in care trebuie sa-si asume cu curaj atat identitatea de a produce cunostinte, cat si identitatea de a exploata cunostinte, atat pregatirea pentru nivelul de licenta, cat si pregatirea pentru nivelul de masterat etc. Finantarea per student echivalent este o finantare care se justifica din multe puncte de vedere, pentru ca statul este interesat in a finanta educatia tinerilor, nu normele didactice ale profesorilor. Este insa foarte adevarat ca, in actuala situatie, trebuie cat mai repede trecut la o finantare multianuala, respectiv acordarea unor granturi pe durata a minimum 3 ani, deci pe durata unui ciclu de licenta, pentru universitati, o suma garantata, astfel incat, indiferent de numarul de studenti care termina acest ciclu, universitatea sa beneficieze de suma respectiva de bani.
In al treilea rand, sunt absolut de acord ca trebuie redusa diferenta dintre salarizarea profesorilor si salarizarea celor care intra in sistemul de invatamantul superior, respectiv preparatorii, asistentii, in sensul cresterii salariilor pentru cei din urma.

Integritate academica

Mihaela Miroiu (decan al Facultatii de Stiinte Politice, SNSPA): Deciziile legate de salariile profesorilor universitari si nedreptatea in sensul raportului de salarizare intre nivele ale universitatii au un motiv foarte clar: Parlamentul a votat ca profesorii universitari sa aiba salarii mari pentru ca multi parlamentari erau profesori universitari. Niste oameni au mai vrut sa-si creeze niste privilegii, au vrut s-o faca legal, si asta ne afecteaza pozitiv pe cei care suntem deja profesori universitari. Explicatia e extrem de simpla. Nedreptatea este flagranta, pe de alta parte, in sensul discrepantei.
Pentru ca, pana la urma, este important ce-ti produce un om, indiferent cine este el, nu neaparat ce rang are. Legat de studenti, eu cred ca si aici e o confuzie politica. In primul rand, e clar ca anul asta numarul de locuri de la universitati e mai mare decat numarul de absolventi de liceu. Cred ca, cel putin in privinta bugetarii studentilor, exista doua criterii normale de bugetare: cel meritocratic si politicile de egalitate de sanse. Deci tu bugetezi meritul si faptul ca ai o politica de egalitate de sanse pentru cei care apartin grupurilor defavorizate. Categoria de mijloc nu se finanteaza. Trebuie sa fie clar la admitere ca se bugeteaza locurile, si nu studentii, respectiv cine se pastreaza in ierarhia de primii 50, daca am avut 50 de locuri, indiferent de an, ramane acolo, dar in fiecare an se renegociaza pe merit.
As vrea sa ma opresc acum la etica academica. Am cercetat relatiile care intra in sfera eticii in universitati. Ierarhia pe care o dau laolalta conducerile, studentii, profesorii, secretariatele, doctoranzii este: pe locul intai — favoritismul (de la favoritismul la examene la favoritismul la posturi, la salarii etc.); pe locul doi — hartuirea sexuala; pe trei — relatiile ierarhice erotice; pe patru — politizarea invatamantului. Dar problema grava este ca, in realitate, ierarhia nu e asta. 67% dintre studenti recunosc personal ca au copiat si ca asta-i strategia lor de trecut examene. 57% din cadrele de conducere cunosc cazuri de plagiat intre profesori si 42% dintre profesori afirma ca ei cunosc cazuri de plagiat si autoplagiat intre colegi. Dar problema lor e favoritismul si hartuirea sexuala. Ei cred ca moralitatea nu tine de integritate profesionala, ci de conduita sexuala. Si atunci, ei infiereaza cu manie morala conduita sexuala, dar n-au nici o problema cu furtul intelectual, cu dezintegrarea institutionala. Pe scurt, integritatea academica este o valoare pe care o au cativa „Don Quijote“. Restul se pare ca nu au o problema cu chestia asta.
Anormal e chiar sistemul nostru de referinta. Pentru ca, atata vreme cat conducerile universitatilor iti raspund „noi suntem multumiti de felul in care rezolvam problemele“, atata vreme cat secretariatele zic „da, sa traiti“ si aparatul administrativ este foarte obedient, atata vreme cat profesorii sunt „habarnamisti“ in legatura cu institutia in care traiesc si studentii sunt nemultumiti, atunci avem o anomie totala. Raportul ar trebui sa fie exact invers: conducerile nemultumite, perfectioniste si dinamice, profesorii critici, multumiti si implicati, secretariatele si administratia critice, si studentii relativ multumiti. Or, la noi piramida e total rasturnata. Cred ca traim in continuare in raportari pozitive, de unde si concluzia, fireste, a celor care au denigrat proiectul asta si care au spus ca, daca se afla in strainatate asemenea rezultate, nu ne mai integram in Europa. Noi traim in continuare o farsa a raportarilor false, a lipsei de luciditate.

Lipsa de predictibilitate a finantarii

Liviu Papadima (decanul Facultatii de Filologie, Universitatea din Bucuresti): Toate facultatile filologice din universitatile importante din Romania sunt in mare criza financiara, de 3 ani. Mergand pe asocierea a doua limbi, filologia are inevitabil un plan de invatamant mai incarcat — 25, 26 de ore saptamanal —, si asta inseamna costuri salariale mai mari. Exista posibilitati de a diminua costurile. Una, folosita pe scara larga, e de a mari efectivele, o posibilitate pe care vrem s-o evitam pe cat posibil, pentru ca este impotriva calitatii: cand faci un seminar cu 80 de studenti costa mai putin, e drept, dar ce iese din seminarul ala nu se mai cheama invatamant academic. Dureros nu este numai fenomenul subfinantarii, ci si lipsa de predictibilitate a finantarii in mediul academic. O facultate ca a noastra nu are nici o sansa de a-si construi un plan de asanare a bugetului pe macar 2 ani intr-un mediu nepredictibil financiar, pentru ca nu stii care va fi alocatia pe cap de student in anul viitor.
Se vorbeste de perspectiva de a ajunge la o finantare de 5 ori mai mare pentru masterat, dar concretizarea ei in anul academic care s-a incheiat a fost urmatoarea: a crescut numarul de locuri la masterat cu 30%, ceea ce a insemnat practic revenirea la anul 2003, dupa scaderea cu 30% din 2004. Ce dinamica institutionala sa mai faci pe masterate in termenii astia? Deci intre dezideratele astea si modul in care ele se articuleaza in diverse etape exista o discrepanta neta, care pe noi ne face sa adoptam tot soiul de strategii de supravietuire, de a ne orienta panzele dupa cum bate vantul intr-o imprejurare sau alta. M. Miclea: In momentul de fata, ca universitate, trebuie sa satisfaci cerinte contradictorii — pe de o parte, autonomia, anumite resurse care vin pe baza studentilor, pe de alta parte, ti se spune ca norma didactica trebuie sa fie inevitabil 8 ore sau 6 ore la profesor, 10 ore la conferentiar s.a., si salariul trebuie sa fie neaparat acesta. De aceea cred ca solutia este radicala: o noua lege a invatamantului superior, care sa dea posibilitatea universitatii care are finantare pe 3 ani de zile minimum sa aiba o anumita predictibilitate in gestionarea resurselor si sa negocieze posturile si salariile.
Universitatea poate sa vina si sa spuna: cu aceste resurse am un asistent de cercetare foarte bun, ii dau mai putine ore de predare, pentru ca-i foarte bun, face mai degraba cercetare si-i dau un salariu care sa fie mai mare decat al unui conferentiar, de pilda, pentru ca-i un asistent foarte valoros. Cred ca trebuie sa incetam sa mai dictam universitatii cate ore si ce anume sa fie in norma, trebuie sa-i dam bani pe o perioada mai lunga de timp si trebuie s-o lasam sa gestioneze resursele cum socoteste de cuviinta, si s-o incurajam in acest sens.
Ecaterina Andronescu (rectorul Universitatii Politehnice Bucuresti): Eu cred ca in aceasta perioada universitatea de oriunde din Europa se afla in fata unor provocari, iar universitatea din Romania se afla intr-un moment de mare framantare pe asezarea a ceea ce se cheama procesul Bologna. Romania avea in ’89 mai putin de 150.000 de studenti, iar in 2005 are 650.000. Iata o crestere care ne-ar fi obligat sa crestem si corpul profesoral numericeste intr-o proportionalitate corespunzatoare, ceea ce nu s-a intamplat. De aici, evident, suntem intr-un deficit de calitate. Pe de alta parte, spunem ca invatamantul preuniversitar nu mai produce absolventul de liceu cu care eram obisnuiti pana in ’89. O promotie de absolventi de liceu avea aproximativ 300—350.000 de absolventi, din care 25.000 intrau in universitati. Asta insemna 8, maximum 10%, intrau cei mai buni. Acum intra toti, si in multe din facultatile noastre invatate cu un esantion de varf acum trebuie sa ne obisnuim cu esantionul mai slab. De aici aceasta tentatie sa spunem ca invatamantul preuniversitar produce absolventi mai slabi decat pana in ’89.
Mi-e greu sa cred. Ceea ce este cat se poate de adevarat si pentru invatamantul preuniversitar, si pentru invatamantul superior este eterogenitatea. Vorbim in preuniversitar de scoli exceptionale care pot intra in competitie cu orice scoala buna din lumea buna, si vorbim si de scoli in care sunt atat de multe lucruri de facut. La universitati lucrurile nu sunt departe de aceasta stare de eterogenitate. Sunt universitati foarte bune, de traditie, care au incercat, chiar gafaind, sa-si mentina pozitia academica, si, evident, universitati care se chinuie sa fie universitati. Traim intr-un moment in care constatam o din ce in ce mai mare internationalizare a invatamantului superior. Am fost la Conferinta Asociatiei Universitatilor Europene si foarte multi rectori se plangeau, ca si noi, de faptul ca multi studenti foarte buni din Europa Occidentala pleaca spre America. Si la noi situatia e la fel. Care ar fi solutia aici? Poate deschiderea noastra in mai mare masura spre aceasta constructie transnationala, la inceput a masteratelor, a doctoratelor. Asta probabil ca s-ar putea sa ne aduca intr-o situatie care sa amelioreze putin fluxul acesta care nu ne place. Din ce in ce mai mult se constata ca universitatea nu mai este singurul loc in care se produc cunostinte. Acest lucru ne arunca intr-o competitie, careia nu stiu daca suntem pregatiti sa-i facem fata. Daca ne intoarcem in sistemul romanesc de invatamant superior, a fost anul celor mai mari framantari, am incercat sa ne asezam pe ceea ce se cheama procesul Bologna.
Fiecare a incercat demersurile dupa modul in care a gandit ca este cel mai potrivit. De exemplu, universitatea in care eu sunt a pornit de la elaborarea competentelor, pe fiecare domeniu, pe fiecare specializare, incercand sa nu reducem ciclul de licenta de la 5 la 4 ani prin comprimare, ci pur si simplu sa-i gasim o alta filosofie. Apoi, dupa ce am stabilit competentele, au fost disciplinele pe care le-am asezat in curriculum si care trebuiau sa raspunda acestor competente. Si acum suntem la perioada cea mai dificila: reorganizarea programei fiecarei discipline, care tine de titularul disciplinei, de facultatea respectiva si, la urma urmei, de capacitatea si de intelepciunea noastra de a arunca ceea ce nu mai este potrivit si de a incerca sa modernizam si, in acelasi timp, sa nu sufocam studentul cu nivelul exagerat de cunostinte pe care-l dam.
Exista o asteptare formidabila de la universitatile europene si din partea reprezentantilor si a autoritatilor Comisiei Europene. De aceea, poate ca si noi ar trebui sa ne uitam mai atent la ce se intampla si sa ne asumam o mai mare responsabilitate, ca institutie a societatii si prin societate. As mai vrea, de asemenea, sa adaug ca si la Glasgow toti rectorii s-au vaitat de fonduri, ca subfinantarea este intr-adevar resimtita si de alte universitati, nu numai la noi, ceea ce nu inseamna ca noi nu trebuie sa ne batem pentru o finantare mai buna.
Razvan Bobulescu (presedinte al Federatiei Nationale Sindicale Alma Mater): Salariul cadrului didactic universitar nu este batut in cuie. Noi, cei de la Alma Mater, am facut marea prostie in 2002 sa stabilim o salarizare in invatamantul superior intre un minim si un maxim. Si acum exista profesori universitari care au 70 de milioane in mana, datorita initiativei Alma Mater. Credeam ca prin asta o sa fortam o ierarhizare a universitatilor. Aceasta initiativa s-a intors impotriva noastra.
Avem 26.000 de cadre didactice universitare cu carte de munca la ora actuala in sistemul de invatamant superior romanesc. Mai sunt, pe langa acestea, vreo 19.000 de posturi vacante. Grosul acestor posturi vacante, peste 12.000, sunt in zona asistent, preparator, lector, sef de lucrari. La ora actuala avem mai multi profesori universitari decat conferentiari.
Se bate la usi deschise in ceea ce priveste deontologia profesionala. Alma Mater spune treaba asta de 6 ani de zile, de cand vrem sa impunem noi un cod deontologic universitar. Il gasiti pe site-ul Alma Mater, e afisat, deja l-am trecut la arhiva.
Vizavi de cheltuielile per student: e curios cum tari care au acelasi PIB pe cap de locuitor ca si Romania, Turcia si Mexicul, platesc pe student 4.000 de dolari pe an, nu 500, ca noi.

Vlad Nistor (decanul Facultatii de Istorie, Universitatea din Bucuresti): Incep prin a-l felicita pe d-l ministru pentru un lucru care mie mi se pare foarte important, poate chiar mai important decat subventionarea limitata sau subfinantarea invatamantului; e vorba de hotararea de guvern privind reorganizarea doctoratelor. Ea a creat in momentul acesta un haos. Insa din acest haos am convingerea ca se va naste ceva mult mai eficient si mult mai util decat sistemul de doctorat de pana acum. Simplu, se sparge un sistem feudal, care functiona in mod absolut aberant si impotriva intereselor invatamantului. Deci eu cred ca scopul e atins. Cum va functiona el practic e greu de inteles acum, dar cred ca se vor gasi solutii. In cazul concret al facultatii mele, unde in clipa aceasta avem 28 de conducatori de doctorat, au ramas 20 dupa o atenta analiza si am constatat ca, aplicand legea, in 3 ani vom fi 4, pentru ca restul persoanelor sunt la varsta de pensionare. Asa incat, observatia d-lui Bobulescu privind cresterea brusca de profesori cred ca se datoreaza unui echilibru de moment, datorat faptului ca cea mai mare parte a profesorilor din tara asta au varste in jur de 60 de ani.
O functionare corecta a sistemului pensionarii ne aduce in situatia in care, la un orizont foarte apropiat, vom avea nevoie de conducatori de doctorat, mai ales ca sistemul doctoral, asa construit, va functiona altfel, cu un efort mult mai mare. Am avut o discutie particulara cu d-l ministru in legatura cu Comisia Superioara de Atestare a Titlurilor. Blocajul acela e inadmisibil. Am in fata un profesor care s-a impiedicat de acea comisie intr-un domeniu in care, stiu sigur, e nevoie de foarte multi conducatori de doctorat. Intorcandu-ne la subfinantare, suntem mai multi aici care am participat la decizia luata la limita legii privind salariile din Universitatea din Bucuresti. Acolo e o inadvertenta fundamentala, pentru ca cele 53 de miliarde pe care Universitatea le primeste lunar nu includ sumele care ar fi fost cuvenite prin cresterile salariale pe care guvernul le-a adoptat. Deci inconsecventa nu-i a noastra.
M. Miclea: Noi am facut la nivel de guvern o crestere cu 12%, la nivel de Parlament s-a aprobat 13,5% cu dezinvoltura, probabil si cu cele mai bune intentii, numai ca Parlamentul nu raspunde de exercitiul bugetar. Acest 1,5% in plus a insemnat 780 de miliarde, pe care ar trebui sa le scoatem de undeva, mai ales pentru preuniversitari.

Cunoasterea mediului educational

Cristian Preda (decanul Facultatii de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti): Daca cineva ar asista la aceasta intalnire fara sa stie ca aici sunt profesori universitari, ministrul Educatiei, n-ar banui ca e vorba, de fapt, despre universitate. Ideea naturala care-ti vine in minte atunci cand e vorba de universitate nu e in primul rand banul, ci cred ca adevarul sau cercetarea sunt legate de universitate.
As vrea sa vorbesc despre doua lucruri care au fost amintite aici si care mi se par destul de importante. Primul dintre aceste lucruri este plagiatul; eu cred ca este o problema mult mai serioasa decat apare in public, o problema de educatie scolara, care vine din parcursul scolar. Eu, ca elev, licean, student al acestei tari, n-am aflat niciodata explicit ca plagiatul este un delict intelectual. Acest lucru trebuie spus, cred ca trebuie sa faca parte din educatie, din instructia propriu-zisa.
In ceea ce ne priveste, la nivelul facultatii am reactionat: am facut un sistem de supraveghere pornind chiar de la tezele de licenta, pentru ca acum sursa principala este Internetul. 20% din cei care trebuiau sa sustina licenta anul trecut au fost eliminati din examen, anul asta procentul a scazut la 10%. Am organizat un sistem de supraveghere pornind de la solicitarea simpla ca, alaturi de copia scrisa a lucrarii, sa fie si o copie electronica, si am avut o echipa care a lucrat 10 zile de dimineata pana seara pe aceasta tema. Bineinteles ca nu le-a convenit si unii dintre ei au ajuns pana la minister sa reclame faptul ca au fost eliminati. Dincolo de faptul ca nu accepta asta, nu inteleg ca e foarte grav, asta e problema.
Al doilea lucru pe care as vrea sa-l amintesc este problema unei atitudini care s-a dezvoltat, in opinia mea, de la inceputul anilor ’90 incoace in universitatile romanesti si pe care as numi-o convertirea oricarei nemultumiri legate de evaluarea pe care profesorii o fac studentilor intr-o baza de revendicare, de contestare. S-a ajuns la limita in momentul in care unul dintre studentii facultatii noastre, cand a inmanat o lucrare de semestru pe care trebuia s-o faca in biblioteca unui coleg profesor, i-a spus: „d-le profesor, spuneti-mi cand si cum pot sa contest nota“. Cred ca un sistem de evaluare care sa fie calificat de la bun inceput, din clipa in care profesorul intra efectiv in contact cu studentul, insotit de proceduri de verificare a acestor evaluari, trebuie pus in opera. Propunerea pe care as vrea s-o fac este urmatoarea: in acest peisaj foarte complicat, foarte eterogen, cu foarte multe dificultati, trebuie scoasa in evidenta vocea elevilor, liceenilor, studentilor. Mie mi se pare, si imi permit sa-i sugerez asta d-lui ministru, ca ceea ce inteleg elevii, studentii, liceenii prin scoala trebuie ascultat cu mare atentie. Cred ca a intelege foarte bine ce se asteapta in acest moment de la sistemul educational, dar pornind nu de la un esantion, ci vazand scoala de scoala, liceu de liceu, facultate cu facultate, ar reprezenta un suport pentru a dezvolta realmente politici, pentru a gandi un sistem si pentru salarizarea profesorilor, si pentru organizarea studiilor.
Cred ca o asemenea cunoastere a mediului educational, cu toate vocile lui, si nu pornind de la selectii, este extrem de importanta si cred ca poate fi suportul unor concluzii foarte bune.

Invatamantul superior fara cercetare e nul

Ion M. Popescu (Departamentul de Fizica, Universitatea Politehnica Bucuresti): Noi vrem sa facem un invatamant superior performant, comparabil cu cel din Apus, pastrand organizarea din etapa socialista, „multilateral dezvoltata“. Un invatamant superior fara cercetare e nul, iar la noi legatura dintre invatamantul superior si cercetare e despartita de un zid al Berlinului, care are anumite brese. Va dau un exemplu: de ce sa fie un Institut de Cercetari de Istorie la Academie si sa nu fie in cadrul Universitatii din Bucuresti, la Facultatea de Istorie?
Academia nu trebuie sa-si pregateasca oamenii care sa fie consacrati stiintei, pe acestia ii pregateste invatamantul. Iar tinerii sunt mai usor descoperiti daca cei care fac cercetarea lucreaza impreuna cu cei din invatamant. M-am uitat la realizarile diferitelor universitati. La ASE profesorii au salarii mari pentru ca au studenti multi. Dar dupa asta trebuie sa-i platiti, ca au studenti multi? Sunt unele facultati care au salarii mari, dar nu se vad la lista de lucrari, sa fie evidentiate in lume, sa contribuie la ridicarea prestigiului Romaniei. Sunt facultati care contribuie, dar au salarii mici, pentru ca n-au studenti multi. V-as mai da un exemplu unde cheltuim bani degeaba: in 1968, ca sa fie mare comunitatea de cercetare, Elena Ceausescu a scos laboratoarele uzinale si le-a facut institute de cercetari, care produc foarte mult, dar produc rebuturi, pentru ca tehnologiile si aparatele construite de ei nu sunt cumparate de nimeni, dar ei le raporteaza. Si culmea e ca se mentin si cheltuiesc cei mai multi bani. Deci bani exista, dar e vorba de organizare. Academia ia pentru cele 58 sau 60 de institute 27% din cercetare. De ce? Am vazut un institut al Academiei si m-am mirat si eu: avea 6 lucrari si acelasi numar de cercetatori cu numarul de cadre didactice dintr-o catedra care avea 34 de lucrari.

Pentru o noua filosofie a educatiei

Ioan Panzaru (rectorul Universitatii din Bucuresti): In acesti 15 ani s-au schimbat foarte multe in Romania, dar n-am schimbat filosofia educatiei. Am ramas pe filosofia educatiei marxiste, prin care noi luam un copilas salbatic si il facem un membru al societatii care este dresat sa serveasca aceasta societate. Cu asemenea filosofie intram in contradictie cu principiul competitiei, cu ideea de societate civila, de stat de drept si de piata libera.
Trebuie sa schimbam aceasta filosofie in formarea cadrelor didactice, pentru ca sa reusim s-ajungem sa schimbam reprezentarile acestea gregare. Avem profesori care sunt mituri, legende prin facultati. Profesorii astia formeaza tineri pentru olimpiade, pentru concursuri internationale, pentru doctorate in strainatate. Tinerii pot fi adusi la o stare de nevroza, din spirit de competitie. Inainte era ceva foarte obisnuit ca varfurile sa intre intr-o competitie de tip japonez. Acum fenomenul nu se mai intampla, pentru ca profesorii care faceau aceste pregatiri in afara orelor sunt descurajati, li se spune ca, managerial, nu sunt capabili. Aceasta dogma a manageriatului incepe sa fie folosita pentru a crea un anumit strat de ceata, o anumita confuzie. Ar trebui sa iesi la suprafata numai prin niste metode care sa rupa regulile si sa sparga normele acceptate. Deci trebuie sa avem o filosofie care sa porneasca de la dezvoltarea individului, de la dezvoltarea fiintei umane.
Fiecare individ are o colectie unica de aptitudini. Meseria profesorului este sa-l ajute pe copil sa-si dezvolte aceste aptitudini. Invatamantul trebuie sa fie amuzant. Invatamantul de masa, sigur, este inevitabil in conditiile actuale. El trebuie sa coexiste cu niste filiere de excelenta prin care oamenii care sunt in stare sa faca performanta sa fie finantati. Trebuie numai sa se transmita acest mesaj in sistem prin Agentia de Calitate, care nu trebuie sa fie politizata, pentru ca altfel am pierdut o carte fundamentala in acest joc. Echipa de evaluatori trebuie sa aiba timp la dispozitie, trebuie sa fie evaluata ea insasi dupa cati oameni intalneste, dupa cate opinii culege si trebuie sa fie o echipa capabila sa scoata din aceasta diversitate de opinii ceva cu sens. M. Miroiu: Regula e foarte simpla si scrisa in proiectul de cod: niciodata nu ai dreptul sa-ti evaluezi nici un fel de ruda sau de persoana cu care ai relatii de afaceri. L. Papadima: Avem sisteme de promovare absolut anacronice din preuniversitar pana in universitar. Cariera universitara la ora actuala nu mai este atractiva, aducerea de asistenti buni e o problema serioasa, marea majoritate a absolventilor nu vor sa vina in universitate, pentru ca este prost remunerata, sunt sanse de promovare foarte mici si devine si nesigur.

Politizarea mediului universitar

Bogdan Draghici (director general adjunct al Institutului National de Administratie): Cred ca mediul universitar, comunitatea academica are doua probleme: una atinsa tangential anterior — este vorba de politizarea mediului universitar, care a permis, din pacate, ca o serie de universitati sau o serie de catedre sa se transforme, cred eu, in adevarate Jurassic Park-uri. Si nu ma refer la un Jurassic Park biologic, ci la unul de mentalitate. O mentalitate si niste practici care tin de epoca de trista amintire. Se spune ca, din punct de vedere legal, politicul este oprit la poarta universitatii. Din pacate, in practica stim bine ca nu se intampla acest lucru. Numai daca as da ca exemple universitati cum ar fi Spiru Haret sau cea Romano-Americana, unde sedintele de senat sunt copii ale unor sedinte ale PCR-ului dinainte de ’89. Asta ca sa ma refer la invatamantul privat, desi si in invatamantul public sunt destule exemple. Din pacate, studentii nu au modele, acele mult laudate chestionare de evaluare pe care le fac studentii la adresa celor care le predau in fiecare an sunt de cele mai multe ori niste actiuni pur formale.
Ele n-au nici o finalitate in ceea ce inseamna sanctionarea unor profesori care nu performeaza. Mi-aduc aminte de un studiu la ASE cu niste ani in urma, asemanator celui facut de d-na Miroiu, care a scos in evidenta o lista de profesori cu niste carente teribile, unele frizand penalul, si care, daca verificati ce s-a intamplat cu ei in ultimii ani, veti vedea ca au fost promovati, nu au disparut din sistem. Or, studentii isi pierd orice speranta ca pot sa schimbe ceva, atata timp cat chestionarele pe care ei le completeaza nu au nici un efect.
M. Miclea: Multe dintre lucrurile pe care le-ati spus sunt in intentia mea de a le realiza si vreau sa va multumesc ca-mi dati curaj sa le fac. Sunt chestiuni legate de finantare, care trebuie sa fie multianuala, si am vazut ca a fost bine primita aceasta idee si o sa am mai mult curaj ca sa o sustin. Sunt chestiuni legate de a da mult mai multa independenta universitatilor si de a nu le impune tot felul de constrangeri contradictorii, astfel incat sa le forteze intruna sa negocieze intre ele sau sa respecte unele legi in dauna celorlalte, sunt chestiuni legate de institutele Academiei si de performanta lor.
Si imi pare bine ca gandim acelasi lucru, si anume ca institutele si universitatile trebuie sa inceapa sa se apropie. Vedeti cata rezistenta a generat numai ideea ca Academia sa faca consortiu cu universitatile, in loc sa ramana etern independenta. Si eu sper sa fie si un pic de sustinere din partea dvs., pentru ca la un moment dat o sa fie nevoie.