22 decembrie 1989: ziua în care Securitatea a ars dosare

Madalin Hodor | 22.12.2015

Pe 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu se pregătea să lupte cu ruşii. Trebuie că a transmis şi celor din jurul său această psihoză, pentru că la ora 10.00 unităţile de Securitate din teritoriu au primit ordin telefonic să distrugă dosarele aflate în fişete, în eventualitatea în care sediile ar fi atacate. Acum ştim că la ora 10.00 în ziua de 22 decembrie 1989 trupele sovietice nu au invadat teritoriul României şi nu au făcut-o nici în zilele următoare. Atunci de ce au fost arse dosarele?

Pe aceeași temă

 

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, devenise clar că supravieţuirea regimului era imposibilă. Izolat în clădirea CC, pe care intenţiona să o transforme în reduta unei rezistenţe disperate, Nicolae Ceau­şes­cu făcea un ultim tur de forţă în faţa cer­cului său de sicofanţi. La ora 9.45, are loc ultima şedinţă a CPEx1. Este anunţată si­nu­ciderea „trădătorului Milea“ şi instituirea stării de necesitate pe tot teritoriul RSR. Ceauşescu reafirmă intenţia sa de a lupta până la capăt. Ceilalţi sunt chemaţi să i se alăture. Toţi îl asigură de loialitate. În rea­li­tate, se gândeau deja la propria supra­vieţuire.

 

Ora 10 a sosit, omu’ negru n-a venit!

 

Până la sfârşitul vieţii sale, care se măsura deja în zile, Nicolae Ceauşescu a fost con­vins că este victima unei lovituri de stat coor­donată de „agenturili’ (sic!) străine“. Era absolut imposibil să privească eve­ni­mentele care se desfăşurau în altă cheie şi este sigur că nu simula.

 

Crescut la şcoala ilegalismului militant, Ceau­şescu a rămas toată viaţa sa un ado­ra­tor al conspiraţiilor, culiselor şi loviturilor de palat, a căror artă a admirat-o la mai vârstnicii lui mentori. Tot de la ei, în prin­cipal de la Gheorghiu-Dej, a aflat că tre­buie să se teamă de ruşi. Pericolul unei lo­vituri „frăţeşti“ a devenit, mai ales după exemplarele corecţii încasate de maghiari şi cehi, spaima tuturor spaimelor liderului de la Bucureşti.

 

De fapt, Nicolae Ceauşescu era în de­cem­brie 1989 un anacronism. Pentru demo­cra­ţiile occidentale era un tiran nebun, care transformase propria ţară într-un lagăr uriaş, un amestec de stalinism şi naţio­na­lism megalomanic, specific mai curând re­gimurilor extremiste din Asia. Erau stân­jeniţi de amintirea epocii în care, din cal­cul, îl cultivaseră şi încurajau acum orice formă de opoziţie, oricât de timidă.

 

Pentru sovietici devenise o frână în calea efortului titanic pe care îl făceau să sal­ve­ze ce se mai putea salva din imperiul co­munist. Ceauşescu, blocat mental în epoca sa de glorie, nu a reuşit să înţeleagă că realităţile se schimbaseră radical. În anul 1989, liderul de la Kremlin nu mai putea susţine uriaşul bluf propagandistic al triumfului socialismului mondial. Mihail Gorbaciov, care venise în fruntea PCUS cu misiunea de a reforma sistemul, eşuase în ingratul rol de lichidator al unei firme fa­limentare şi, în acest rol, se străduia să minimalizeze pierderile. A încercat să-l fa­că pe Nicolae Ceauşescu să înţeleagă că pentru el nu mai există niciun rol şi că ar fi mai potrivit să se retragă, pentru a asi­gura o tranziţie salvatoare Partidului Co­mu­nist Român. Răspunsul ţâfnos al aces­tuia că introdusese de mult reforme în RSR şi că se afla mult înaintea lui pe „dru­mul făuririi socialismului“, precum şi reluarea răsuflatei teme a „neamestecului în treburile interne“ l-au determinat pe li­derul sovietic să-l lase să se descurce sin­gur. Avea, oricum, probleme mult mai gra­ve pe cap decât să-i explice unui autist că erau în anul 1989, nu în anul 1968.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-3.jpg

Din evenimentele care se succedau cu re­pe­ziciune în jurul său, Nicolae Ceauşescu a înţeles exact ce putea el înţelege. „Im­perialiştii“ îşi dăduseră mâna cu „tră­dă­torii socialismului“ ca să învingă ultima re­dută a purităţii comuniste: pe el. De ace­ea a intrat aproape automat în rolul tână­rului ilegalist, rememorând în şedinţele CPEx-ului curajul cu care înfruntase gloan­ţele în 1945 „alături de Doncea şi Pă­trăş­canu“2 şi încercând să-i mobilizeze la o luptă inutilă pe anemicii săi susţinători.

 

Cu sublimă ironie, istoria i-a făcut cadou acestui impostor o ieşire din scenă demnă de rolul asumat. A murit asemenea eroilor fictivi ai propagandei comuniste: cântând Internaţionala în faţa plutonului de exe­cuţie. Un ultim motiv de adoraţie pentru cre­duli, la fel de fals şi mincinos ca în­treaga epocă.

 

Deşi era evident că oamenii care se în­drep­tau spre clădirea CC în dimineaţa zilei de 22 decembrie nu fuseseră scoşi în stradă de KGB, ci veneau din fabricile Bucu­reş­tiu­lui, Nicolae Ceauşescu se pregătea să lupte cu ruşii. Trebuie că a transmis şi celor din jurul său această psihoză, pentru că la ora 10.00 unităţile de Securitate din teritoriu au primit ordin telefonic să distrugă do­sa­rele aflate în fişete, în eventualitatea în ca­re sediile ar fi atacate. Acum ştim că la ora 10.00 în ziua de 22 decembrie 1989 tru­pele sovietice nu au invadat teritoriul României şi nu au făcut-o nici în zilele următoare.

 

Atunci de ce au fost arse dosarele?

 

Vlad contra Vladu

 

Pentru a găsi o explicaţie, trebuie să tre­cem peste sângeroasele momente ce au ur­mat fugii lui Nicolae Ceauşescu şi să ajun­gem în mult mai calma zi de 30 decembrie 1989. În acea zi, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, a semnat Decretul 33, care avea un articol unic: „Pe data prezentului decret De­par­tamentul Securităţii Statului se des­fiin­ţează“. Scurt, la obiect şi fără detalii. De­cretul va fi publicat a doua zi în Monitorul Oficial nr. 8.

 

În realitate, Securitatea, în ambele sale variante, cea internă şi cea externă, fusese deja pusă la adăpost în spatele zidurilor protectoare ale Ministerului Apărării. Cu un truc de magie ieftină, executat în faţa unei audienţe încremenite, care încă pri­vea ecranele televizoarelor aşteptând să-i vadă pe „terorişti“, cea mai odioasă ins­tituţie a României, cu tot cu angajaţii săi, a dispărut ca un fum.

 

Chiar în ziua în care Ion Iliescu „des­fiin­ţa“ Securitatea, ultimul ei şef, generalul-co­lonel Iulian Vlad, transmitea Ordinul nr. 1843. La ora 9.30, în 30 decembrie 1989, „din însărcinarea Ministrului Apărării Na­ţionale“, el se adresa „unităţilor cen­trale şi teritoriale de informaţii ale Mi­nisterului Apărării Naţionale“. Even­tua­lele confuzii, ridicate de întrebarea ce uni­tăţi de informaţii ar fi putut avea Armata, în afară de cele aparţinând DIA, sunt ri­si­pite de precizarea din primul paragraf: „fos­te de Securitate, actualmente în struc­tura Ministerului Apărării Naţio­na­le“.

 

Pentru că este important, vom reda in­tegral primul punct al documentului care poartă antetul MApN: „Potrivit ordinelor repetate transmise anterior verbal şefilor unităţilor centrale şi telefonic şefilor uni­tăţilor teritoriale, se interzice cu desă­vârşire distrugerea oricărui document privind activitatea informativ-operativă, precum şi a întregului fond de arhivă“.

 

Curios că Iulian Vlad a găsit de cuviinţă să emi­tă un ordin scris, care să interzică dis­trugerea dosarelor, abia pe 30 decembrie 1989, în ziua în care Securitatea era des­fiinţată, iar el nu mai comanda, practic, pe nimeni. Să se fi temut că „şefii unită­ţilor teritoriale şi centrale“ vor începe să ardă dosarele, aflând că nu mai au loc de muncă? Sau era informat că invocatele or­dine verbale şi telefonice „repetate“ şi „an­terioare“ nu au fost înţelese? For­mu­larea pare să inducă ideea că, anterior da­tei de 30 decembrie 1989, şeful Secu­rităţii a înroşit telefoanele ca să-şi oprească subalternii mai slabi de înger să dea foc „documentelor informativ-operative“.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-1.jpg

Generalul Iulian Vlad

 

O versiune total diferită apare în docu­men­tele anchetei desfăşurate în 1990 de că­tre proaspăt înfiinţatul SRI. Pentru a sta­bili exact ce s-a întâmplat în zilele din de­cembrie 1989 la sediile Securităţii şi pen­tru a inventaria pagubele produse în ar­hi­ve, directorul SRI a emis Ordinul 00138 din 7 mai 1990. Urmare a acestuia, ofiţerii de Securitate care au participat direct la dis­trugerea dosarelor în decembrie 1989 au întocmit rapoarte individuale, în care au indicat ce dosare au distrus şi de ce au procedat astfel.

 

Doi ofiţeri de la Secţia de Informaţii Argeş a SRI, maiorul Dan Stănciulescu şi că­pi­tanul Spiridon Oltei, menţionează în ra­poartele lor că: „La data de 22.12.1989, în jurul orei 10.00, urmare a ordinului tele­fo­nic al fostului general-maior Ţencu, care răspundea de Securitatea jud. Argeş şi transmis verbal de col. Diţă Gheorghe s-a ordonat distrugerea totală a do­cu­mentelor ce le aveam în fişete“4.

 

O rectificare: în respectiva dată, gene­ra­lul-maior Adrian Ţencu nu răspundea doar de Securitatea Argeş, ci, în calitatea pe care o avea de ofiţer de serviciu pe DSS, era responsabil cu transmiterea or­di­nelor pentru întregul aparat de Securitate, fiind în acelaşi timp şi şeful Unităţii Spe­ciale „T“ (din Comandamentul pentru Teh­nică Operativă şi Transmisiuni al DSS). Detaliul era probabil necunoscut celor doi ofiţeri de la Argeş. Cel care le transmisese ver­bal ordinul era şeful lor direct, colo­ne­lul Gheorghe Diţă, însă, în mod evident, el le-a transmis că l-a primit telefonic de la Bucureşti, de la generalul-maior Ţencu.

 

Rămâne indubitabil faptul că acest ordin telefonic a existat, dovadă fiind că şi ce­le­lalte rapoarte ale foştilor ofiţeri de Se­curitate din teritoriu menţionează ca dată de începere a operaţiunii de ardere a do­sa­relor tot ziua de 22 decembrie 1989. Dis­trugerea arhivei unui inspectorat de Se­cu­ritate nu putea fi decisă de şeful acestuia, chiar în eventualitatea în care sediul ar fi fost atacat de forţe ostile, fără un ordin pre­alabil şi fără măcar să îşi înştiinţeze şefii ierarhici. Or, nu există niciun docu­ment sau mărturie că vreun şef de ins­pec­torat a sunat la Bucureşti şi a cerut apro­barea să distrugă arhiva pentru că este ata­cat. Excludem, de asemenea, o comuniune mentală între toţi şefii de inspectorate care au procedat simultan, în aceeaşi zi, la distrugerea dosarelor. În plus, la ora 10, Nicolae Ceauşescu încă se afla în clădirea CC, încă în deplin control, în aşteptarea tan­curilor care să-i permită continuarea represiunii. În teritoriu, nu existau la acea oră acţiuni care să pună în pericol iminent sediile Securităţii.

 

Putea generalul-maior Ţencu să emită un astfel de ordin, din proprie iniţiativă? Im­probabil. Ce l-ar fi putut mâna să-şi asu­me responsabilitatea unei asemenea ope­raţiuni radicale? Nici pe linie de comandă nu ar fi putut: era şeful Unităţii Speciale „T“, nu avea nicio autoritate asupra şe­fi­lor de inspectorate. Ca ofiţer de serviciu, nu putea decât să transmită ce i se or­do­nase să transmită. De către singurul om ca­re era abilitat să dea un astfel de ordin, de către cel care tocmai ieşise de la şe­din­ţa CPEx, unde jurase să lupte până la ca­păt, şeful DSS, Iulian Vlad. Pe numele său real Iulian Vladu.

 

Omul, opera şi statuia

 

Înainte de a se declara susţinătorii ne­con­diţionaţi ai lui Iulian Vladu, autorii teo­rii­lor privind „atitudinea anticeauşistă“ a şefului Securităţii în decembrie 1989, precum şi fanii „dezvăluirilor în pre­mie­ră“5 ar putea studia biografia acestuia. Ar afla, de exemplu, că activitatea lui Iulian Vladu se confundă cu activitatea instituţiei pe care a sfârşit prin a o conduce şi că nu a fost numit în fruntea ei pentru că era un opozant al regimului comunist.

 

În anul 1952, un tânăr elev îşi impresiona profesorii de la Şcoala MAI de la Botoşani cu o lucrare intitulată Lupta Uniunii So­vietice pentru apărarea păcii şi secu­ri­tăţii popoarelor6. A scris atât de bine des­pre modul în care „oamenii sovietici paş­nici“ luptă împotriva sabotajelor „spio­ni­lor şi agenţilor plătiţi ai imperialismului, slugi şi lepădături“, despre „mârşavele provocări urzite la graniţele sovietice“ şi despre „genialitate tov. Stalin “, încât a luat nota maximă, deşi nu a apucat să fi­nalizeze tema. I-au scuzat până şi greşelile evidente de plasare cronologică a luptelor cu „imperialiştii japonezi“ în aceeaşi pe­rioadă cu „provocările panilor polonezi“ (?!). În fine, elevul a înţeles esenţialul: ru­şii sunt buni, toţi ceilalţi sunt răi. Avea şi cele mai bune recomandări: fusese trimis la Securitate de la CC al UTM.

 

De aceea, proaspătul locotenent nu a fost trimis să fugărească „bandiţii“ prin munţi, nici să lupte cu provocările „lepădă­tu­rilor“, ci la Direcţia de Propagandă a Direcţiei General Politice a MAI.

 

Un tur obligatoriu de „perfecţionare“ în URSS, între 1956-1957, şi, în 1960, era de­ja locţiitor al şefului Direcţiei Cadre. Un in­ci­dent era cât pe ce să tulbure pro­mi­ţă­toarea ascendenţă a căpitanului Vladu. Un „bine­voitor“ raportase că în biserica din satul na­tal se afla o icoană a Sfântului Ni­colae ca­re purta inscripţia: „Donată de fa­milia Ni­colae Vlad“. Chemat la ordine de su­­pe­ri­ori, tânărul ofiţer a întocmit un Raport7 în care a lămurit situaţia: bunica sa, „care este o ţărancă de peste 75 de ani, anal­fa­betă şi credincioasă“, îm­preu­nă cu mama sa dăduseră cereale pentru construirea bi­se­ricii din sat şi din banii re­zultaţi fusese cumpărată respectiva icoa­nă. El însă avea concepţii determinate „de educaţia de par­tid, cu totul străine de con­cepţiile mis­tico-religioase“ şi, dacă ar fi ştiut, „aş fi raportat, dar în primul rând m-aş fi străduit să previn în­făp­tuirea lor“.

 

Loialităţile tânărului au fost clarificate, iar „prevenţia“ va deveni crezul său în viaţă. O vor trăi pe pielea lor toţi dizidenţii ro­mânii din anii ’80. Tot din spirit de pre­ven­ţie a scăpat şi de deranjantul „U“ de la sfârşitul numelui.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Raportul-capitanului-Oltei.jpg

În iunie 1967 devine şeful Direcţiei În­vă­ţământ şi, în 1968, era din nou la locul po­trivit pentru a profita de „victoria Par­tidului asupra Securităţii“. Când CSS a fost reunit cu Ministerul de Interne, a de­venit „profesorul-şef“ al tuturor cadrelor din minister. „Neabătuta“ sa docilitate şi ce­nuşiul personalităţii l-au făcut can­di­da­tul ideal la ascensiune într-o epocă în care aceste două „calităţi“ erau esenţiale. A fost unul dintre loialiştii puşi de Nicolae Ceauşescu să strângă „mizeria“ după fuga lui Pacepa. A condus celebra anchetă, ală­turi de Emil Macri şi Gheorghe Vasile, cu magistralul rezultat că nu a tras nicio con­cluzie. A fost răsplătit cu o nouă avansare în sistem: secretar de stat la MI, „cu atri­buţii specifice în coordonarea struc­tu­ri­lor de contraspionaj“8.

 

Din postura de şef al Securităţii, Iulian Vlad a aplicat integral în decembrie 1989 prevederile celebrului Ordin 2600/1988. Con­ceput special pentru a înlătura „de­fi­cienţele organizatorice“ care făcuseră po­si­bilă revolta muncitorilor de la Braşov din 1987, ordinul preciza explicit atribu­ţiile represive ale Securităţii în cazul unor revolte interne. Semnat de ministrul de In­terne Postelnicu şi însuşit de subordonaţii săi pe cale ierarhică, printre care la loc de cinste era şi şeful Securităţii, ordinul este cea mai clară dovadă că regimul nu s-a gândit niciun moment la altă soluţie în faţa nemulţumirilor populare în afara ri­postei militare. Iulian Vlad a omis poate să menţioneze, atunci când afirmă că nu a fost de acord cu înarmarea ofiţerilor de Se­curitate şi angrenarea lor în operaţiuni de represiune, că aceste lucruri erau pre­vă­zute în detaliu încă din 1988. Preferă să se prefacă că, în decembrie 1989, a aflat şo­cat că treaba Securităţii era să tragă în oa­meni în cazul în care aceştia ar ieşi în stra­dă. Cum ar fi putut acest om, care l-a ur­mat până la ultima consecinţă pe Nicolae Ceauşescu şi care, în noaptea de 21 decem­brie, coordona arestarea manifestanţilor din centrul Bucureştilor, să pună la cale înlăturarea acestuia?

 

O întrebare retorică pentru cei care se pregătesc să-i ridice o statuie, în semn de mulţumire pentru că a salvat Revoluţia şi a împiedicat divizarea României. De fapt, toţi foştii reprezentanţi ai sistemului şi simpatizanţii săi au multe alte motive să-i mulţumească.

 

În caz de pericol, arde!

 

După 1990, au existat numeroase ex­pli­ca­ţii, oficiale şi neoficiale, referitoare la ar­de­rea unor dosare în timpul eveni­men­telor din decembrie 1989. O bună peri­oa­dă de timp, s-a susţinut că aceste dis­tru­geri au fost exclusiv opera revoluţionarilor care au pătruns în sediile locale ale Se­cu­rităţii şi le-au devastat. Ulterior, discursul a de­ve­nit mai nuanţat şi a indus ideea că şi uni­tăţile Armatei, care au preluat paza se­dii­lor, din lipsă de organizare şi din cauza „psi­hozei teroriştilor“, au provocat dis­tru­geri ale arhivelor. De fapt, exemplul Si­bi­u­lui a fost extrapolat, pentru a se crea im­pre­sia că peste tot în ţară s-a procedat la fel.

 

În realitate, cei care au distrus prin ardere dosarele au fost chiar ofiţerii de Securitate şi asta înainte ca orice picior de ma­ni­fes­tant să pătrundă în sedii. Rapoartele care descriu distrugerea unor documente pe 22 decembrie 1989 menţionează, fă­ră excep­ţie, că operaţiunea s-a desfăşurat cu un sin­gur scop: acela de a „preveni intrarea documentelor în posesia unor per­soane ne­autorizate“ şi pentru „a pro­teja sur­se­le şi acţiunile aflate în des­fă­şurare“9.

 

Când a emis respectivul ordin, Iulian Vlad nu era îngrijorat de perspectiva ca „tru­pele de turişti sovietici itineranţi“ să pu­nă mâna pe, de exemplu, reţeaua infor­ma­tivă a judeţului Călăraşi. Se temea doar că cei care urmează să preia puterea ar putea proveni din rândul oamenilor pe care, „din spirit de prevenţie“, îi cam tero­ri­za­se. Şi pe care îi cam arestase şi împuşcase.

 

Or, nu era indicat ca aceştia să-şi citească dosarele chiar atunci. Puteau afla cine i-a turnat şi cine i-a ţinut ani în şir în genunchi şi, cine ştie, Securitatea chiar ar fi fost desfiinţată, iar cadrele ei, în frunte cu el, judecate pentru abuzurile săvârşite.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Raportul-maiorului-Stanculescu.jpg

Dacă pe 22 decembrie Iulian Vlad era te­mător, pe 30 decembrie 1989 era clar mai relaxat. După ce a distrus dosare operative ale Securităţii, asigurându-i salvarea, Iu­lian Vlad a primit de la noul regim un fru­mos cadou: posibilitatea de a se acoperi prin­tr-un act post-factum. Un cadou folo­sitor primit la timp, pentru că a doua zi, pe 31 decembrie 1989, Iulian Vlad a fost arestat. A fost anchetat, judecat pentru par­ticiparea la represiune şi trimis la în­chi­soare pentru 25 de ani.

 

După patru ani de „penitenţă“, sistemul l-a graţiat pe umilul său servitor Vlad. I-a dat pensia cuvenită şi gradul militar îna­poi. L-a invitat în tribuna oficială şi i-a per­mis, fără jenă, să se afişeze cu sim­bo­lurile unor instituţii ale statului român, membru NATO şi UE. Probabil astăzi zâm­beşte vă­zând înverşunarea cu care ziariştii îl fu­gă­resc pe Alexandru Vişinescu, în vre­me ce îl curtează pe el, vânându-i decla­ra­ţiile şi transcriindu-le cu sârguinţa unor elevi as­cultători. Ca în vremurile bune, când educa generaţiile de „securişti pa­trioţi“.

 

Nu l-a întrebat nimeni cum justifică dis­tru­gerea unor documente care ar fi putut schim­ba istoria postdecembristă a Româ­niei.

 

* Direcția de Investigații a CNSAS

 

Note

 

1. Alesandru Duţu, Revoluţia din 1989. Cronologie, Ed. IRRD, Bucureşti, 2006, p. 186.

2. Evocarea apare în stenograma Şedinţei CPEx din 22 decembrie 1989.

3. ACNSAS, Fond SIE, Dosar nr. 257, f. 1

4. ACNSAS, Dosar I 160185, vol. 7, f. 16, 24.

5. Ultima „dezvăluire“ a lui Iulian Vlad a fost făcută la Universitatea „Constantin Brâncoveanu“ din Târgu-Jiu, la 29 octombrie 2015, în cadrul unei conferinţe cu tema 1989 - Adevăr şi manipulare şi a fost preluată de un corespondent mult prea entuziast al ziarului Adevărul. Fostul şef al Securităţii menţionează că grupul din jurul lui Ion Iliescu (CFSN-ul) ar fi fost cunoscut de el şi că ar fi purtat numele de cod „Cupola“. E posibil ca memoria să îi joace feste şi să mai încurce foştii inamici între ei. În telegramele cifrate ale DIE dinainte de 1989, „Cupola“ era termenul codificat care desemna NATO. Credem că Ion Iliescu poate fi acuzat de multe lucruri, apartenenţa la o conspiraţie a NATO înainte de 1989 nefiind unul dintre ele. Este adevărat şi că Iulian Vlad nu a precizat la care dintre cele două teme enunţate de titlul conferinţei se referă intervenţia sa.

6. ACNSAS, Fond Cadre, Dosar nr. 27753, f. 203-204.

7. ACNSAS, Fond Cadre, Dosar nr. 27753, f. 165-166.

8. Membri CC al PCR, 1945-1989, coord. Florica Dobre, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, f. 621-622.

9. ACNSAS, Fond SIE, Dosar nr. 51903, vol. 1-2.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22