Pe aceeași temă
La 4 iunie 2009, Barack Obama ţinea, la Cairo, un discurs catalogat imediat drept istoric. Se dorea momentul unui nou început în relaţia dintre SUA şi lumea arabă.
Cu o biografie în care regăsim origini musulmane, Obama părea omul cel mai potrivit să conducă această ofensivă de PR ce îşi propunea „recucerirea sufletului străzilor arabe“. În ansamblul său, discursul de la Cairo a fost gândit pentru mobilizarea segmentelor moderate ale societăţilor arabe, în sprijinul relansării procesului de pace dintre palestinieni şi statul Israel.
Înţelegând că adevărata sursă a resentimentului şi a frustrării în regiune era nedreptatea din teritoriile palestiniene, retorica preşedintelui a proiectat imaginea unui mediator onest şi echidistant al păcii.
Pe de o parte, a promis sprijinul ferm al Americii pentru crearea unui stat palestinian şi a cerut Hamas-ului să devină un actor responsabil. Pe de altă parte, Obama a produs consternare, electrizând masele arabe, în momentul în care a cerut Israelului să oprească extinderea coloniilor evreieşti în Cisiordania şi Ierusalimul de Est, declarându-le explicit un obstacol major în calea păcii. Nu a uitat însă să portretizeze Israelul drept un aliat fundamental al SUA în Orientul Mijlociu. Într-un fel, regăsim aceleaşi ingrediente folosite cu succes în timpul campaniei electorale, când Obama a evitat să se plaseze decisiv de partea electoratului de culoare sau de partea „albilor“, prezentându-se ca un promotor echidistant şi neutru al intereselor ambelor rase.
„Obama este acrobatul perfect. Este el însuşi, atunci când vorbeşte despre rasă din ambele perspective“, crede John Hulsman. Acelaşi lucru l-a încercat şi la Cairo. Obama a rezumat exemplar prejudecăţile palestinienilor faţă de Israel şi invers, recomandând celor două tabere paşii de urmat în viitorul imediat. Şi totuşi, în niciun moment, noua Administraţie nu a clarificat cât de departe este dispusă să meargă, în cazul în care una dintre părţi refuză să accepte concesiile cerute de Casa Albă. Fără un leadearship credibil, care să reflecte o voinţă politică explicită de a aplica măsuri punitive, capacitatea de a modela decisiv procesul de pace rămâne minimă. La începutul anilor ’90, guvernul Shamir a acceptat presiunile secretarului de stat James Baker numai în clipa în care acesta din urmă a ameninţat cu revizuirea întregii relaţii dintre Washington şi Tel Aviv. În relaţiile internaţionale, presiunile credibile reprezintă moneda curentă, sunt cele ce produc consecinţe şi rezultate decisive.
„Motivul pentru care discursul lui Reagan a avut rezonanţă a fost acela că ceea ce a spus că se va întâmpla s-a întâmplat. Zidul a fost dărâmat“, crede John Hulsman. Dar poate chiar aceasta este problema de fond a Administraţiei Obama. În cele din urmă, „acrobaţiile diplomatice“ tactice nu pot înlocui la nesfârşit o strategie coerentă fundamentată pe un capital de presiune credibil. Este ceea ce lipseşte Americii în relaţia cu Israelul.
Unde ne aflăm astăzi? La mai bine de jumătate de an de la momentul Cairo, Israelul nu numai că nu şi-a îngheţat programul de extindere a aşezărilor sale din teritoriile palestiniene, ba, dimpotrivă, chiar l-a accelerat. În septembrie 2009, guvernul Netanyahu anunţa aprobarea finalizării a sute de case în coloniile situate pe malul de Vest. Anunţul a fost urmat de promisiunea că valul de construcţii va fi urmat de o îngheţare a lucrărilor timp de 6 până la 9 luni, pentru relansarea negocierilor cu palestinienii. Paradoxal, Hillary Clinton a calificat poziţia guvernului de la Tel Aviv ca fiind „concesii fără precedent“. Ulterior, ministrul de Externe al Israelului, Avigdor Lieberman, a nuanţat poziţia Tel Avivului, declarând: „Ca în fotbal, uneori eşti obligat să faci mişcări tactice. Este clar pentru toată lumea că peste 10 luni vom construi din nou la turaţie maximă; cei care înţeleg câte ceva ştiu asta“. Mai mult, în noiembrie, Israelul anunţa oficial începerea construcţiilor pentru încă 900 de case în Ierusalimul de Est.
Pe fond, incapacitatea Washingtonului de a determina Israelul să adopte concesii semnificative pentru relansarea procesului de pace conturează poate cea mai amplă înfrângere de politică externă a Administraţiei Obama. Obiectivele articulate la Cairo par astăzi lipsite de orice credibilitate, mai ales la nivelul publicului ţintă – al străzilor arabe şi al elitelor palestiniene.
Finalul primului an de mandat îl găseşte pe preşedintele Obama în defensivă retorică: „Ambele părţi, israelieni şi palestinieni deopotrivă, au constatat că mediul politic, natura coaliţiilor şi diviziunile din societăţile lor au făcut imposibilă declanşarea unor negocieri substanţiale. Totodată, am supraestimat capacitatea mea de a le convinge să facă acest lucru, atunci când evoluţiile lor politice interne mergeau într-o direcţie contrară“, recunoştea Obama la 21 ianuarie. //
Cuvinte cheie: Hulsman, Marc Lynch, Orientul Mijlociu, Cairo, Casa Alba
