Afganistan: mize geopolitice - În umbra marilor imperii

Armand Gosu | 21.04.2009

Pe aceeași temă

Între Rusia şi Marea Britanie

Primul care a apreciat valoarea strategică a Afganistanului a fost Napoleon Bonaparte. Printre planurile lui militare s-a numărat şi acela al atacării principalului său adversar, Marea Britanie, în India, „perla coroanei“ britanice. Afganistanul era vecinul nordic, poarta de intrare în India dinspre continent. Mai multe misiuni diplomatico-militare au plecat de la Paris spre Teheran. Franţa urmărea crearea unei alianţe cu conducătorii triburilor afgane şi cu şahul Persiei. Coaliţia astfel formată ar fi trebuit să atace India britanică. Proiectele napoleoniene au fost zădărnicite de agenţii britanici trimişi la Teheran. Şahul şi principalii lui miniştri au fost cumpăraţi cu promisiuni şi mai ales cu cadouri scumpe. Aşa s-a ales praful de proiectele orientale ale lui Napoloen.

Proiectul lui Napoleon de a ţine în şah Londra, prin presiuni militare asupra Indiei, a făcut carieră la Sankt Petersburg. Atunci când se tensionau relaţiile ruso-britanice, o misiune militară rusească pleca spre Kabul. Disensiunile apăreau mai cu seamă în timpul războaielor ruso-otomane, pentru că Londra era neliniştită de perspectivele extinderii dominaţiei ţarului în Balcani şi de pericolul ca strâmtorile Bosfor şi Dardanele să încapă pe mâna ruşilor. Misiunile trimise la Kabul erau un as în mâneca diplomaţiei ruse. Afganii erau „sperietoarea“ pe care ruşii o arătau din când în când britanicilor: aşa, Petersburgul atrăgea atenţia Londrei că India, „perla coroanei“, este vulnerabilă. Acest şantaj neliniştea guvernul britanic. De aceea s-a decis ocuparea provinciei.

Instalarea britanicilor în Afganistan a stârnit câteva răscoale locale. Lucrurile păreau să intre în normal, când, în toamna anului 1841, Şudya şah, ale cărui relaţii cu britanicii se răciseră, i-a instigat pe şefii triburilor afgane la răscoală. Totul pornea de la banii pe care noul emir i-a promis liderilor afgani. Când aceştia au mers la Şudya şah să-i ceară banii pentru serviciile militare aduse, el a răspuns că britanicii refuzau să-i mai plătească. În consecinţă, triburile s-au răsculat şi au ocupat trecătorile care făceau legătura cu India. Înconjuraţi, fără alimente şi fără perspectiva de a primi ajutor militar, britanicii au fost nevoiţi să încheie o înţelegere umilitoare cu afganii. Le-au predat artileria, o parte a armelor şi le-au plătit 1.400.000 de rupii în schimbul promisiunii ferme că vor fi lăsaţi să plece din Afganistan. La 6 ianuarie 1842, o coloană de 16.000 de oameni, dintre care 4.000 de soldaţi indo-britanici şi ofiţeri, s-a îndreptat spre graniţă. După ce s-a pus în mişcare, coloana a şi fost atacată.

Puţini au reuşit să scape. Femeile şi copiii, care constituiau cea mai mare parte a coloanei, au fost măcelăriţi fără milă. Abia în septembrie 1842, englezii au izbutit să ajungă la Kabul. Au mai găsit în oraş doar 95 de britanici prizonieri. O lună mai târziu, trupele indo-britanice părăseau înspăimântate Afganistanul. Trei ani de campanie au costat Anglia 15 milioane de lire sterline şi vieţile a 18.000 de britanici.

Războiul ruso-turc din 1877–1878 a tensionat din nou relaţiile dintre Londra şi Petersburg. Ţarul Alexandru II a trimis în Turkestan mai multe unităţi militare care ameninţau India. La Kabul, stăpânea un nou emir, Şir Ali han. Pentru a întări ameninţarea, din Samarkand a plecat spre Kabul generalul Stoletov. Spre a contracara această misiune, englezii l-au trimis şi ei la Kabul pe Chamberlain. Numai că afganii l-au primit pe generalul rus, iar viitorului ministru pentru colonii al Marii Britanii i-au interzis să intre în Afganistan. La 9 noiembrie 1878, Marea Britanie a declarat război Afganistanului. În faţa înaintării trupelor britanice, Şir Ali han a fugit spre nord, iar fiul său, Iakub han, a preluat conducerea Afganistanului. Dar a fost înfrânt şi obligat să semneze un tratat cu Marea Britanie, la 26 mai 1879, prin care politica externă a Afganistanului intra sub controlul Londrei. Afganistanul devenea protectorat britanic. La Kabul se stabilea o misiune britanică, iar armata indo-britanică va ocupa câteva trecători şi zone strategice.

Au urmat câteva decenii de pace şi prosperitate pentru afgani, până în 1919, când a izbucnit al treilea şi ultimul război între Marea Britanie şi Afganistan. E mult spus război: de fapt, au avut loc doar câteva lupte de mică anvergură. După nici trei luni, Londra, care tocmai ieşise victorioasă din primul război mondial, a renunţat la protectoratul asupra Afganistanului. Iar Kabulul şi-a recăpătat dreptul de a avea o politică externă proprie.

Balet între Washington şi Moscova

Noul stăpân de la Kabul, Amanullah, care s-a şi proclamat rege, a fost nevoit să constate că pretenţia lui de a avea o politică externă proprie nu i-a adus mari beneficii. A trimis emisari în marile capitale ale lumii pentru recunoaşterea independenţei Afganistanului. Doar cei trimişi la Petrograd, la bolşevici, au fost bine primiţi. Rusia bolşevică a fost prima ţară care a recunoscut independenţa Afganistanului şi într-un singur deceniu s-au semnat nu mai puţin de trei tratate politice (1921, 1926, 1931). Amanullah devenise un aliat de nădejde al Kremlinului. În capitala afgană, Cominternul pregătea grupuri de revoluţionari indieni pe care-i infiltra în zonele de frontieră pentru a organiza rezistenţa armată împotriva britanicilor. O puternică răscoală, de care britanicii nu erau străini, l-a alungat pe Amanullah de pe tron în 1929. Noul rege Nadir şah a redus influenţa sovietică în Afganistan şi a făcut eforturi pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Marea Britanie. După asasinarea lui Nadir şah, în 1933, fraţii lui au condus ţara în calitate de prim-miniştri până în 1953, menţinând o linie politică prooccidentală.

Relaţiile cu Statele Unite ale Americii au debutat sub auspicii mai mult decât nefavorabile. Emisarii trimişi de Amanullah au fost primiţi cu răceală la Washington. Preşedintele Warren Harding le-a replicat că nu e o prioritate pentru politica americană renunoaşterea independenţei Afganistanului şi, oricum, în această problemă trebuie să se consulte cu Londra. Chiar dacă în cele din urmă (1934) a fost recunoscută independenţa Afganistanului, Statele Unite au amânat deschiderea unei misiuni diplomatice la Kabul până în 1942, când, în vremea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema tranzitului armelor şi muniţiei prin Afganistan către Uniunea Sovietică.

După război, Afganistanul şi-a manifestat dorinţa dezvoltării relaţiilor cu SUA. A invitat companii americane, a oferit facilităţi în exploatările petroliere, aviaţie, a cheltuit resursele bugetare modeste pe care le avea pentru a aduce profesori americani în cele mai bune şcoli din Kabul. Dar oficialii americani au rămas indiferenţi la gesturile de curtoazie ale Kabulului. În 1949, ministrul Economiei, Abdul Madjid Zabuli, a plecat la Washington spre a obţine un împrumut modest în vederea unui plan de dezvoltare economică conceput împreună cu specialişti americani. Statele Unite au respins categoric ideea de a juca vreun rol în economia afgană. Şi mai dezamăgiţi au fost afganii, atunci când SUA au refuzat să le acorde orice ajutor militar.

Dezinteresul american este explicat, pentru perioada de după 1948, prin faptul că Pakistanul a devenit principalul aliat al Washingtonului în regiune. Or, între Pakistan, care tocmai se formase ca stat, după retragerea Marii Britanii din subcontinentul indian, şi Afganistan există un diferend teritorial. În 1895, când s-a trasat graniţa de est a Afganistanului, aşa-numita Linie Durand, nu s-a luat în considerare aspectul etnic. Astfel că, o parte, cea mai mare, a triburilor paştune a rămas în Afganistan, iar o alta, în Pakistan. Teama, prezentă şi astăzi, faţă de posibilitatea fondării Paştunistanului, le dă fiori liderilor pakistanezi.

După două decenii de politică prooccidentală, Afganistanul se găsea singur, fără aliaţi, izolat pe scena internaţională şi cu marele proiect de modernizare abandonat. Se dorea o schimbare politică majoră. Şi ea a venit în 1953. Vărul regelui Mohammed Zahir şah, generalul de 44 de ani Mohammed Daud a preluat puterea în urma unei lovituri de palat. A mai făcut o ultimă încercare de a obţine sprijin american în octombrie 1954. Şi-a trimis fratele, care era ministru de Externe, la secretarul de stat Dulles, căruia i-a cerut ajutor militar american pentru Afganistan. În decembrie 1954, Dulles a comunicat refuzul Washingtonului. O copie a răspunsului adresată Kabulului a fost trimisă guvernului pakistanez. Afganii au fost şocaţi de gestul prea puţin diplomatic al lui Dulles. O lună mai târziu, Daud a acceptat generoasa ofertă sovietică de ajutor militar, pe care anterior Afganistanul o refuzase. Astfel, americanii au deschis cu mâna lor uşa sovieticilor în Afganistan. Iar Moscova n-a stat pe gânduri.

Mai mulţi factori au asigurat succesul diplomaţiei sovietice. După moartea lui Stalin, Hruşciov, noul lider de la Kremlin, a transformat ajutorul economic şi militar pentru ţările lumii a treia în politică de stat. Un rol important l-a jucat conflictul diplomatic cu Pakistanul. În 1947, Afganistanul votase împotriva admiterii Pakistanului în ONU. Drept represalii, Pakistanul a blocat tranzitul mărfurilor spre Afganistan. Pentru Daud, naţionalist paştun, era vital să găsească urgent un aliat militar pentru conflictul ce părea că stă să izbucnească.

Sovieticii au investit până în 1978 peste 3 miliarde de dolari în Afganistan, din care 1.265 de milioane în ajutor economic. În acest timp, SUA au investit doar 524 de milioane de dolari. Până în 1978, în instituţiile de învăţământ superior sovietice s-au pregătit 5.000 de studenţi afgani şi alţi 1.600 în şcolile tehnice. În academiile şi şcolile militare au fost pregătiţi 3.725 de tineri afgani. Mulţi au fost recrutaţi de KGB. Încă din anii 50, sovieticii şi-au creat o masivă infrastructură subversivă în interiorul Afganistanului. Guvernul Muhammed Daud a făcut posibilă această penetraţie sovietică, pe fondul unei politici naive a americanilor.

Democraţia afgană – un experiment ratat

În 1963, un conclav al familiei regale a decis înlăturarea generalului Daud din fruntea guvernului. Un comitet de intelectuali condus de avocatul Mohammed Mussa Şahiq a redactat o Constituţie, prin care sistemul politic oligarhic a fost transformat într-o monarhie constituţională. A fost introdus votul universal, s-a garantat respectarea drepturilor fundamentale ale omului (inclusiv ale femeilor), iar membrilor Casei Regale şi rudelor lor directe li s-a interzis să ocupe funcţii publice (măsura îl avea în vedere pe Daud, vărul regelui). Însă Afganistanul nu era pregătit pentru o experienţă parlamentară. Două legislaturi le-au fost suficiente deputaţilor comunişti pentru a compromite cele mai importante instituţii ale democraţiei.

Dacă experimentul democratic ar fi reuşit, URSS ar fi pierdut influenţa asupra Afganistanului. Principalul instrument al Moscovei pe scena politică de la Kabul a fost Partidul Popular Democrat din Afganistan (PPDA), a cărui bază ideologică era marxism-leninismul. Congresul de înfiinţare al PPDA s-a desfăşurat la 1 ianuarie 1965, în casa lui Nur Mohammed Taraki, care a şi fost ales secretar general. Curând, în partid s-au format două grupări, care au funcţionat ca partide distincte: Khalq (poporul), grupare condusă de Taraki, dogmatică, foarte disciplinată, cu o mare aderenţă printre militari, propunea metode radicale de construire a socialismului; Parcham (drapelul), facţiune condusă de Babrak Karmal, formată mai ales din intelectuali, care opta pentru metode moderate de acţiune politică (în comparaţie cu cele propuse de Taraki).

Oficialii de la Kabul aveau suficiente informaţii despre relaţiile PPDA cu Moscova. Miniştrii afgani, care au discutat această problemă cu autorităţile americane, au afirmat categoric că din dosarele de supraveghere ale liderilor PPDA rezultă că aceaştia erau plătiţi, controlaţi, coordonaţi de ofiţerii KGB din ambasada sovietică de la Kabul.

Experimentul democratic dezamăgise populaţia. Dar el a atras şi atenţia sovieticilor că reţelele lor subversive sunt vulnerabile. Şi cum cel mai important obstacol în calea influenţei sovietice din Afganistan rămăsese regele Zahir şah, Kremlinul a pregătit o coaliţie pentru debarcarea monarhului. În iulie 1973, pe când regele era plecat în Italia, mai mulţi ofiţeri afgani, şcoliţi în URSS, au dat o lovitură de stat, proclamându-l preşedinte pe generalul Mohammed Daud.

După lovitura de stat din 1973, sovieticii se aşteptau ca Daud să fie doar un instrument în mâinile comuniştilor de la Kabul. Treptat, Daud se desprinde din îmbrăţişarea sovietică şi se orientează spre Iran. Şahul a răspuns cu generozitate gesturilor de curtoazie făcute de general şi a oferit ajutor economic şi sprijin politic regimului Daud. Mai mult, Teheranul a mediat, cu oarecare succes, în disputa dintre Afganistan şi Pakistan. Dar Moscova nu era dispusă să tolereze defecţiunea de la Kabul. Sub presiunea consilierilor sovietici, Taraki şi Karmal au semnat o declaraţie prin care s-a refăcut unitatea PPDA.

Lovitura de stat comunistă

Misterioasa asasinare a unuia dintre liderii grupării Khalq a declanşat violente demonstraţii de stradă. Speriat de amploarea manifestaţiilor, Daud a ordonat arestarea unor figuri importante ale grupării Khalq. A doua zi, la 27 aprilie 1978, comandouri formate din ofiţeri afgani, simpatizanţi ai comuniştilor, au ocupat sediile principalelor instituţii din capitală şi i-au luat prizonieri pe Daud, pe membrii familiei sale şi pe miniştrii guvernului afgan. După care i-au împuşcat. Sovieticii neagă că s-ar fi aflat în spatele acestei lovituri de stat. Însă, dată fiind simbioza dintre PPDA şi KGB, este probabil că puciul a fost proiectat tot la Moscova.

La Kabul, puterea a fost preluată de PPDA, mai precis de gruparea Khalq din PPDA. Preşedinte s-a proclamat Taraki, iar fotoliul de prim-ministru a fost ocupat de Hafizullah Amin. Afganistanul s-a intitulat „republică democratică“. Pentru a fi îndepărtaţi din Kabul, după vechea reţetă sovietică, liderii facţiunii Parcham au fost numiţi ambasadori: Karmal la Praga, Ratebzad la Belgrad, iar Najibullah la Teheran. În vara lui 1978, relaţiile dintre Khalq şi Parcham s-au tensionat şi mai mult. Babrak, Najibullah, practic toţi politicienii importanţi din Parcham au fost excluşi din partid. Cei trimişi ambasadori au refuzat să se întoarcă în Afganistan, preferând să rămână în emigraţie (Cehoslovacia, Iugoslavia) sub protecţia Moscovei.

Dar comuniştii afgani controlau doar capitala şi marile oraşe. În ţară au izbucnit răscoale anticomuniste. Au urmat valuri succesive de arestări. Mii de oameni au fost ucişi. Până şi sovieticii s-au speriat de amploarea represiunii. Moscova dorea acum linişte în Afganistan. Conducerea PCUS s-a adresat în mai multe rânduri PPDA, cerându-i să-şi refacă unitatea şi să nu meargă prea departe pe panta violenţei. Îngrijorarea Kremlinului era sporită de evoluţiile din Iran, unde în februarie 1979 fundamentaliştii l-au alungat pe şah şi au preluat puterea la Teheran.

În primăvara 1979, lupta pentru putere la Kabul a luat o nouă turnură. Primul ministru, Hafizullah Amin, a preluat practic controlul asupra întregii ţări. Preşedintele Taraki era supravegheat de spionii primului ministru. Sovieticii pretind că deţineau informaţii din care rezulta că Amin a pregătit îndepărtarea lui Taraki. S-au decis să acţioneze. La sfârşitul lunii august, Taraki a plecat la Havana unde a participat la întâlnirea şefilor statelor „nealiniate“. La întoarcere, el a trecut prin Moscova. Acolo se afla Karmal, adus de KGB de la Praga spre a negocia cu Taraki o coaliţie între Khalq şi Parcham pentru îndepărtarea lui Amin. Sub patronajul lui Leonid Brejnev, Taraki şi Karmal au bătut palma. Numai că planul pus la punct la Moscova a eşuat din cauză că adjutantul preşedintelui afgan era omul de încredere al primului ministru Amin. La 14 septembrie, Amin a fost chemat de urgenţă la reşedinţa preşedintelui, unde îl aşteptau Taraki, ambasadorul sovietic A.M. Puzanov şi un reprezentant al KGB. El a bănuit că i se pregăteşte asasinarea. După o scurtă luptă la reşedinţa preşedintelui, Amin s-a refugiat la Ministerul Apărării. Cu sprijinul armatei, a întors situaţia în favoarea sa. Taraki a fost arestat. La 8 octombrie, preşedintele afgan a fost asasinat de ofiţerii din gardă.

Evoluţia politică din Afganistan a stârnit îngrijorare la Moscova. Regimul comunist, instaurat în urma loviturii de stat din aprilie 1978, se îndrepta spre colaps. Doar o intervenţie directă sovietică părea că l-ar mai putea salva. Intervenţia era fundamentată de doctrina Brejnev, potrivit căreia dacă un partid frăţesc cerea ajutor el trebuia acordat. În cazul Afganistanului, atât fracţiunea Khalq, condusă de Amin, cât şi gruparea de opoziţie Parcham, în frunte cu Karmal au cerut intervenţia sovietică. Dar Moscova nici nu se gândea să-l sprijine pe Amin.

O mână de ajutor sovietică

Decizia politică a invadării Afganistanului a fost luată în seara zilei de 24 decembrie 1979, într-o şedinţă secretă şi restrânsă a Biroului Politic de la Moscova (au participat doar Brejnev, Gromîko, Ustinov şi Andropov). S-a decis trimiterea unui contingent de 30.000 de soldaţi sovietici în Afganistan. A doua zi, 25 decembrie, detaşamentele speciale aterizau pe aeroportul Bagram, la 70 km de Kabul. Se pregătise în mare secret o acţiune de îndepărtare a lui Amin de la putere. Încă din primăvară, Biroul Politic ceruse KGB-ului şi serviciului secret al armatei, GRU, să pregătească un plan de ocupare prin forţă a reşedinţei preşedintelui afgan şi a principalelor instituţii din Kabul.

Batalionul „musulman“, recrutat de GRU dintre tadjici şi uzbeci, vorbitori de dari şi paştună, intrase în Afganistan încă din 11 noiembrie. Acesta a pregătit atacurile din 27 decembrie. Mai ales că reşedinţa lui Amin, pe o colină de la marginea Kabulului, era uşor de apărat. Şi luptele au fost neaşteptat de grele. 18 militari sovietici din trupele de asalt KGB şi GRU au fost ucişi. În şase ore, detaşamentele sovietice au ocupat toate punctele strategice din oraş.

Înainte de declanşarea atacurilor, pe aeroportul din Bagram a aterizat avionul personal al şefului KGB, Iuri Andropov. Din avion a coborât viitorul preşedinte al Afganistanului, Babrak Karmal. Hafizullah Amin va fi ucis peste doar câteva ore de trupele de asalt sovietice. Pe 28 decembrie a început o nouă epurare în rândul funcţionarilor de stat şi ofiţerilor din armată şi miliţie. La Plenara CC al PPDA, Karmal l-a acuzat pe Amin că ar fi fost agent CIA şi a ameninţat cu moartea „clica fascistă“ a fostului lider al Afganistanului (gruparea Khalq din PPDA).

În doar câteva săptămâni, răscoala s-a extins în mai multe regiuni din Afganistan. Contingetul trupelor sovietice (Ogranicennîi Kontingent Sovetskih Voisk – OKSV), care număra iniţial 30.000 de soldaţi, s-a dovedit prea mic. Curând, numărul militarilor a sporit la 120.000 de oameni, astfel că, în 10 ani de război, au trecut prin Afganistan aproape un milion de soldaţi şi ofiţeri sovietici.

Una dintre priorităţile Moscovei a fost organizarea unei armate afgane capabile să îndeplinească cu succes misiunile de luptă de pe teritoriul muntos şi extrem de accidentat al acestei ţări. Armata afgană număra 200.000 de oameni. A fost dotată cu armament sovietic modern, avioane, tancuri, artilerie, maşini blindate. Fiecare unitate era supravegheată de un consilier militar sovietic. Cel mai adesea el era cel care conducea operaţiunile militare. Însă cea mai mare problemă a armatei afgane a fost mobilitatea extrem de scăzută. În operaţiunile militare împotriva grupărilor de partizani era cu totul contraindicat să foloseşti armata afgană. De fapt, până în 1986, greul războiului a fost dus de trupele sovietice.

O altă prioritate a Moscovei a fost organizarea Serviciului de Securitate după modelul sovietic. Un grup de ofiţeri KGB a lucrat în serviciile afgane imediat după lovitura de stat din aprilie 1978. După invazia sovietică, în ianuarie 1980, s-a înfiinţat Serviciul de Securitate al Afganistanului (HAD – abrevierea în limba dari a serviciului de informaţii), în fruntea căruia a fost numit Mohammed Najibullah, revenit şi el în Afganistan din emigraţie. KGB s-a ocupat îndeaproape de pregătirea personalului HAD. Într-un deceniu au fost şcolarizaţi în URSS 30.000 de afgani pentru HAD. În primii ani, toate anchetele se desfăşurau sub supravegherea ofiţerilor KGB. Represiunea politică, pe fondul războiului de partizani, care din primăvară până în toamnă lua forme extrem de violente pentru a se stinge iarna, când opozanţii se retrăgeau fie în Pakistan, fie în masivele muntoase la peste 3.000 de metri, a contribuit la consolidarea poziţiei lui Najibullah. El devenise cel mai important om de la Kabul: conducea de fapt Afganistanul. Beneficia de enorme sume de bani şi de sprijinul liderului de la Kremlin.

După venirea lui Gorbaciov la putere, URSS a început să caute o rezolvare a crizei afgane care dura de cinci ani şi pentru care nu se întrevedeau niciun fel de soluţii militare. Gorbaciov trebuia să se grăbească. Încă de la prima întâlnire, preşedintele Reagan i-a spus foarte clar că relaţiile dintre SUA şi URSS nu se vor normaliza câtă vreme trupele sovietice rămân în Afganistan. Primul obstacol în calea noului curs de politică externă a Kremlinului era Babrak Karmal. El trebuia înlăturat. Biroul Politic al CC al PCUS a discutat problema afgană în şedinţa din 27 aprilie 1986. A doua zi, Gorbaciov l-a vizitat pe Karmal la spitalul din Kunţevo, lângă Moscova, unde se afla la tratament. I-a sugerat liderului afgan să se retragă de la putere.

Karmal a exclus această variantă cu vehemenţă. KGB a fost însărcinat să rezolve delicata problemă a schimbării conducerii afgane. Şeful spionajului sovietic, Kriucikov, a fost trimis la Kabul. Karmal a întrerupt tratamentul şi, de teama unui complot pus la cale de KGB, s-a întors imediat în Afganistan. După nu mai puţin de şase întâlniri cu Karmal, Kriucikov l-a convins să se retragă de la conducere. Locul său a fost ocupat de Najibullah, care beneficia de sprijinul politic al Kremlinului şi de încrederea KGB-ului.

Najibullah, „ales“ secretar general al CC al PPDA, la mijlocul lunii mai 1986, a inaugurat politica de conciliere naţională. În curând, la Geneva au început negocierile în problema Afganistanului. Ele se vor încheia cu acordul prin care Moscova s-a angajat să retragă trupele sovietice până la 15 februarie 1989 şi să întrerupă livrările de armament şi muniţie pentru regimul de la Kabul. În lupta cu opoziţia, Najibullah era avantajat de faptul că nu avea în faţă un front unit politico-militar. Şefii mujahedinilor aveau influenţă doar în regiunea pe care o controlau direct. Niciunul nu se bucura de sprijinul întregii ţări.

Doar presiunile din străinătate i-au determinat să-şi unească forţele. S-a format astfel Alianţa celor Şapte cu sediul la Peshawar, aflată sub influenţa serviciilor secrete pakistaneze, şi Alianţa celor Opt, din Mesheda, sprijinită de Iran. Cel mai important centru al opoziţiei a fost, pe toată durata războiului, oraşul pakistanez Peshawar. Acolo s-a desfăşurat, la 7–11 noiembrie 1987, prima întâlnire a liderilor opoziţiei mujahedine, la care au participat Hekmatiar (liderul Partidului Islamic Afgan, cea mai influentă organizaţie de opoziţie, cu filiale în mai multe ţări) şi Rabbani (liderul Uniunii Islamiste Afgane). Organizaţiile politice din opoziţie erau unite într-o Uniune Islamică pentru eliberarea Afganistanului, înfiinţată încă din iulie 1978, la nici trei luni de la puciul comunist de la Kabul, şi reorganizată în martie 1982.

La Moscova, nimeni nu credea că Najibullah o să se poată menţine la putere mai mult de şase luni după retragerea sovietică. Preşedintele afgan dispunea totuşi de o armată de 150.000 de oameni. În afară de asta, Najibullah a înfiinţat o Gardă Naţională, unitate de elită din cadrul Ministerului Securităţii Statului (fostul HAD), loială lui personal, foarte bine antrenată şi înarmată. O altă unitate de elită era divizia 53 de infanterie condusă de uzbekul Abdul Raşid Dostum.

La 15 februarie 1989, generalul Boris Gromov a ordonat ultimelor unităţi din OKSV trecerea graniţei în URSS. Deşi oficial s-a retras, Moscova mai avea în Afganistan sute de consilieri militari care luptau de partea lui Najibullah. Pentru că Ahmad şah Masud, unul dintre cei mai importanţi comandanţi mujahedini, a preluat controlul asupra tunelului Salang, care lega Kabulul de URSS, sovieticii au fost nevoiţi să livreze muniţia, armele şi alimentele destinate regimului Najibullah cu avioanele. Zilnic, pe aeroportul din Kabul aterizau până la zece avioane de transport. Era o încălcare a hotărârii adoptate la Geneva de a opri aprovizionarea cu materiale de război a guvernului marionetă creat de Kremlin la Kabul. Datorită sprijinului sovietic, pe fondul scăderii susţinerii americane şi pakistaneze pentru mujahedini, Najibullah a înregistrat unele succese militare. Nu numai că nu a fost alungat de la putere în primele şase luni, ci el a izbutit să respingă o mare ofensivă a opoziţiei asupra Kabulului, iar apoi să ocupe zone strategice în apropierea capitalei, zone pe care armata sovietică n-a reuşit să le controleze niciodată timp de zece ani.

Regimul comunist de la Kabul a dispărut în acelaşi fel în care apăruse, adică tot în urma unei lovituri de stat. La 27 aprilie 1992, în urma unei înţelegeri secrete între generalul Dostum şi mujahedini, Najibullah a fost alungat de la putere. Când Najibullah a vrut să fugă, oamenii lui Dostum l-au oprit la aeroport şi l-au întors la Kabul. Fostul preşedinte al Afganistanului s-a refugiat la sediul misiunii ONU din capitală. Moscova a refuzat să-i acorde statutul de refugiat politic lui şi foştilor funcţionari din administraţia comunistă care sprijiniseră invazia sovietică. Ministrul de Externe Kozîrev a spus că Rusia nu doreşte să aibă de a face cu rămăşiţele fostului regim prosovietic afgan. Patru ani mai târziu, talibanii au ocupat Kabulul, tot în urma unei trădări. Un grup de talibani a pătruns în sediul misiunii ONU şi l-a arestat pe Najibullah. A fost dus într-o locuinţă conspirativă a spionajului pakistanez (iniţial fusese folosită de KGB), unde a fost anchetat de generalul Aslam Beq, din serviciul de informaţii al armatei pakistaneze. După care a fost dat pe mâna talibanilor, care l-au schingiuit şi apoi spânzurat în faţa fostului Palat Regal din Kabul.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22