Pe aceeași temă
Imediat după preluarea oficială a mandatului, în ianuarie 2009, administraţia Obama a hotărât iniţierea unui amplu proces de reevaluare a campaniei din Afganistan. La sfârşitul lunii martie, preşedintele Obama şi-a prezentat noua strategie de stabilizare a Afganistanului, care împrumută numeroase elemente din „reţeta Petraeus“ folosită în Irak.
Consensul experţilor ne arată că majoritatea lecţiilor ce pot fi decupate din experienţa irakiană şi aplicate azi în Afganistan sunt în mare parte operaţionale şi tactice. Pe fond, însă, între cele două teatre de operaţiuni există şi diferenţe majore: în Irak, americanii s-au confruntat cu o insurgenţă urbană, în timp ce în Afganistan trebuie să înfrunte o gherilă rurală, localizată preponderent în centura paştună şi alimentată permanent din Pakistan.
Învăţămintele Irakului
Generic, Irakul a validat principiile modelului de contrainsurgenţă, axat prioritar pe securizarea populaţiei civile. Această doctrină considera că întregul efort trebuie orientat nu pe eliminarea inamicului (a talibanilor), ci în primul rând pe asigurarea protecţiei civililor. În ecuaţia conflictului, actorul principal este populaţia, iar elementul secundar este grupul insurgent, pentru simplul motiv că acesta din urmă, pentru a supravieţui, are nevoie de o comunitate gazdă.
Privat de sprijinul local, grupul insurgent ar deveni o ameninţare mult mai puţin periculoasă, controlabilă. Astfel, scopul unei operaţiuni de contrainsurgenţă se transformă în câştigarea loialităţii şi a sprijinului populaţiei locale. „Singura modalitate de a reduce insurgenţa la o simplă problemă de aplicare a legii este aceea de a-i limita bazinul în care înoată; ceea ce înseamnă practic sporirea numărului localnicilor care sprijină guvernul şi coaliţia“, spune John Nagl, unul dintre arhitecţii doctrinei de contrainsurgenţă a armatei americane. În cele din urmă însă, loializarea populaţiei depinde de capacitatea de a-i oferi o serie de servicii „guvernamentale“ care să-i asigure o minimă prosperitate economică şi socială.
Este exact ceea ce s-a întâmplat în provincia Al Anbar, unde rata şomajului se ridica la aproximativ 70% şi, pur şi simplu, o mare parte dintre cei care susţineau insurgenţa o făceau pentru că erau plătiţi. Să nu uităm niciun moment că natura acestui conflict presupune 20% acţiune militară şi 80% o dimensiune politico-economică, cea de a doua fiind esenţială pentru obţinerea loialităţii populaţiei locale. „Dacă eşuezi să înţelegi natura războiului pe care îl porţi, eşti condamnat încă înainte de a trage primul foc de armă. Insurgenţele sunt în mod esenţial competiţii pentru guvernare“, crede Andrew Exum (expert în contrainsurgenţă la Center for New American Security); iar asta implică desfăşurarea unor operaţiuni diferite de „arta războiului clasic“, specifice guvernării, precum consolidarea controlului centrului asupra periferiei, coordonarea asistenţei economice sau furnizarea unor servicii de bază civililor (electricitate, apă potabilă sau educaţie).
O lecţie fundamentală învăţată în Irak este aceea că numărul contează. Tehnic, contrainsurgenţa este o problemă de guvernare, de control eficient al populaţiei. După cum amintea un clasic teoretician al contrainsurgenţei, David Galula: populaţia este teritoriul pe care se dă lupta. Iar pentru a asigura un control eficient, proporţia ideală este de 20–25 de contrainsurgenţi la fiecare 1.000 de oameni. Pe fond, colaborarea şi loialitatea localnicilor depinde de instituirea unei balanţe a puterii în favoarea contrainsurgenţilor. „Colaborarea urmează controlului şi nu invers.
Nu poţi pur şi simplu să îţi cumperi inamicii şi să controlezi populaţia în schimb. Ceea ce am făcut în Irak şi trebuie să se întâmple şi în Afganistan, înainte de toate a fost să stabilim o nouă balanţă de putere la nivel local. Numai după ce ai controlul asupra populaţiei şi asupra securitătii sale, la acel moment vei obţine colaborarea oamenilor“, ne-a declarat Andrew Exum. Dacă aplicăm această proporţie la cazul Afganistanului, observăm că pentru securizarea întregului său teritoriu ar fi nevoie de o forţă de aproximativ 600.000 de oameni. Ceea ce este mult peste capacitatea economiei afgane de a susţine.
Totuşi, insurgenţa talibană nu ameninţă în mod egal toate regiunile Afganistanului, ci este localizată în zona triburilor paştune din sud şi est, ceea ce ar reduce la jumătate (în jur de 300.000 de oameni) forţa necesară securizării acestor regiuni. De remarcat că noua strategie pentru Afganistan, prezentată de preşedintele Barack Obama la sfârşitul lunii martie fixa, ca obiectiv, crearea, până în 2011, a unei armate naţionale de 134.000 de oameni şi a unei forţe de poliţie de 82.000 de oameni. Dacă mai adăugăm că pe parcursul lui 2009 trupele americane desfăşurate în părţile de sud şi est ale Afganistanului vor ajunge la aproximativ 70.000 de oameni, toate acestea ne indică faptul ca în următorii doi ani Washingtonul şi Kabulul se vor concentra pe modificarea raportului de forţe în regiunile controlate astăzi de insurgenţa talibană.
Schimbarea raportului de forţe presupune însă şi înfrângerea militară decisivă a unei părţi semnificative a insurgenţei talibane. În aceste condiţii, anumite părţi ale insurgenţei pot fi forţate de noua conjunctură strategică să negocieze. O balanţă a puterii în favoarea contrainsurgenţilor creează premisele reconcilierii cu o parte a insurgenţei. Dar o reconciliere autentică este puţin probabilă „până când forţele de securitate afgane şi cele occidentale nu vor reuşi schimbarea decisivă a balanţei militare.
Niciun insurgent nu va fi convins să treacă de partea cealaltă a baricadei, atâta timp cât eforturile guvernului central par să eşueze; conjunctura militară trebuie să se îmbunătăţească semnificativ înainte ca negocierile să producă rezultate“, ne-a declarat Stephen Biddle (expert în politici de apărare la Council on Foreign Relations).
Una dintre lecţiile principale învăţate în Irak de către armata americană a fost aceea că „insurgenţele se finalizează prin reconciliere politică, printr-o atentă angajare a structurilor tribale şi prin capacitatea de a oferi stimulente“, consideră John Nagl. Acelaşi lucru se încearcă acum în Afganistan. De-altfel, s-a vorbit mult în ultima vreme despre disponibilitatea de a se negocia cu talibanii. O serie de înalţi oficiali americani, precum Richard Holbrooke, generalul Petraeus şi chiar şi preşedintele Obama, sprijină o astfel de abordare. Ideea de fond porneşte de la un studiu atent al structurii insurgenţei. Mişcarea talibană este departe de a fi o organizaţie ce reflectă un grad de angajare şi loialitate ideologică omogenă.
David Kilcullen estimează că, la jumătatea anului 2008, în Afganistan operau în jur de 32.000–40.000 de insurgenţi, dintre care doar 25% (aproximativ 8.000–10.000) puteau fi consideraţi talibani „permanenţi“ (full time). Ceilalţi (între 22.000 şi 32.000) sunt susţinători de conjunctură, luptători în mişcări de gherilă locale, care acţionează temporar şi pe o bază ad-hoc. Se consideră că aceştia din urmă, la care mai adăugăm jumătate dintre talibanii „full time“, reprezintă componenta cooptabilă, reconciliabilă a insurgenţei. Însă, pe fond, rămâne nucleul dur al insurgenţei format din 3.000–4.000 de luptători fanatici cu care nu se poate negocia sub niciun aspect şi care trebuie eliminaţi.
„Insurgenţii variază în gradul de angajare ideologică faţă de cauza lor. Îmi place să gândesc structura unei mişcări de insurgenţă ca o ceapă, cu multiple foiţe. Ne-a luat mult timp în Irak să înţelegem că putem să decojim această «ceapă», îndepărtând gradual straturile superioare ale insurgenţei, care nu erau atât de dedicate cauzei lor, prin negocieri şi reconciliere. Avansând spre interior, ne-am dat seama că nu se poate negocia cu nucleul dur al insurgenţilor, care trebuiau capturaţi sau eliminaţi“, îşi aminteşte John Nagl.
Irakul ca avertisment
O campanie de contrainsurgenţă poate reuşi la nivel militar (tactic), dar eşua la nivel strategic (politic). Este cazul Irakului de astăzi. Până acum, Irakul a demonstrat că şi cea mai sofisticată strategie de contrainsurgenţă are limitele sale, pentru că succesul politic depinde, în ultimă instanţă, de performanţa guvernului local. Campania generalului Petraeus a fost un mijloc pentru atingerea unei finalităţi politice: crearea spaţiului necesar care ar fi permis actorilor locali să negocieze un aranjament de guvernare capabil să rezolve problemele de natură structurală ale Irakului (tensiunile centru–periferie, clivajele de natură etnică şi religioasă). Niciuna dintre provocările fundamentale, care ţin de structura Irakului, nu a fost rezolvată. „Succesul înregistrat în Irak a fost în mare parte tactic, de natură operaţională, dar nu a condus la o reconciliere, la un compromis politic care să stabilizeze ţara pe termen lung“, crede Andrew Exum.
O analiză atentă a strategiei administraţiei Obama pentru Afganistan şi Pakistan ne arată cât de mult depinde succesul militar al Occidentului în regiune de performanţa politică a guvernelor locale. Pilonul principal al strategiei de ieşire a SUA din Afganistan presupune crearea unor structuri de securitate centrale, suficient de puternice pentru a fi capabile să controleze evoluţiile din spaţiul frontierelor naţionale: „putem să plecăm în momentul în care afganii pot să-şi gestioneze singuri problemele de securitate“, declara Richard Holbrooke. Cu alte cuvinte, depinde de un guvern a cărui percepţie, la nivelul societăţii afgane, este aceea a unei structuri slabe, disfuncţionale, în mare parte coruptă.
În plus, capitalul de legitimitate şi credibilitate al guvernului Karzai la nivelul societăţii afgane pare de mult epuizat. Ideea de fond care se conturează este aceea că modelul state slabe vs. state consolidate pare să fie premisa operaţională de bază a politicilor Statelor Unite în ceea ce priveşte Afganistanul şi Pakistanul. Reţeta propusă de experţii în contrainsurgenţă pentru eliminarea bazelor operaţionale ale insurgenţei, plasate în afara controlului guvernelor centrale, este generic aceeaşi: consolidarea mecanismelor de exercitare a monopolului legitim asupra violenţei, deţinut de centru. Crearea unor instituţii centrale puternice (care au capacitatea de a-şi controla teritoriul naţional) pare să fie răspunsul mecanic, instinctiv al Occidentului, ori de câte ori se confruntă cu ameninţarea statelor mult prea slabe.
Dar a vorbi în cazul Afganistanului de crearea unui stat centralizat puternic nu este oare un pod mult prea îndepărtat? Pentru că, în definitiv, aici nu ne confruntăm cu o reconstrucţie a statului, ci cu o construcţie a sa din temelii. Şi cine îşi va asuma costurile financiare? Riscăm să transformăm Afganistanul în pacientul asistat pentru „eternitate“ al comunităţii internaţionale.
