Agricultura, pariul imposibil

RODICA CULCER

Agricultura, pariul imposibil

La 18 ani dupa ce Petre Roman, in calitate de pre­mier, facea - in deplina necunostinta de cauza - afir­ma­tia triumfalista potrivit careia agricultura ar fi "un pariu cas­tigat", iata ca Ministerul Agriculturii este pus in situa­tia jenanta de a fi prins cu temele nefacute de Comisia Eu­ropeana si demascat de presa pentru ca si-a ascuns caietul sub banca. De fapt, ca orice sector de activitate gu­vernamentala, agricultura este departe de a fi "un pa­riu castigat"; mai mult, risca sa devina un pariu pierdut din cauza perpetuarii practicilor politice si administrative pa­guboase. Meditand asupra palmei usturatoare ad­mi­nis­trate de Bruxelles, prin suspendarea rambursarii fon­du­rilor Sapard, ne dam seama ca nimeni niciodata nu ne-a facut atata rau cat ne putem face noi insine. Cum ar zice englezii, inapoierea din domeniul agriculturii si al dez­voltarii rurale este 100% man-made si tine de po­li­ti­za­rea aberanta a administratiei si de perpetuarea prac­ti­ci­lor corupte si abuzive, de lipsa de transparenta, pre­cum si de metodele de recrutare a personalului care ba­rea­za accesul persoanelor capabile la conducerea insti­tu­tiilor de stat.

Sa privim, asadar, declaratiile ministrului Dacian Cio­los, din 21 august, in lumina a tot ceea ce stim despre po­litica romaneasca din ultimii 19 ani: nu va fi nevoie de ana­lize sofisticate pentru a conchide ca gestionarea de­fec­tuoasa a evenimentelor legate de scrisoarea direc­to­ra­tului agriculturii, din 9 iulie, se datoreaza tuturor me­tehnelor cunoscute ale practicii politice si administrative romanesti. Astfel, autoritatile au dat dovada de o ca­rac­teristica lipsa de transparenta, ascunzand nu numai opi­niei publice, ci si beneficiarilor de fonduri Sapard suspen­darea rambursarilor de catre forul european. Or, daca teama de un scandal de presa mai poate fi inteleasa, neinformarea beneficiarilor este o dovada de inco­rec­ti­tu­di­ne si, in cele din urma, de lipsa de inteligenta, caci era logic ca unii dintre beneficiari sa puna intrebari mai de­vre­me sau mai tarziu. Deducem, din informatiile vehicu­late prin presa cu privire la intentiile ministrului Ciolos de a demisiona inca de acum o luna si mai ales din de­cla­ra­tiile ministrului dupa izbucnirea scandalului, ca ideea as­cunderii intregii afaceri a venit de sus, poate chiar de la premier, care are nevoie de succese si realizari pentru a-si construi o imagine pozitiva, luminoasa, de sef de gu­vern competent, in vederea alegerilor. Se zvoneste chiar ca domnul Tariceanu se viseaza prim-ministru al unui guvern alcatuit exclusiv din ministri pesedisti, asa ca trebuie sa convinga opinia publica si masele pese­diste ca este un manager capabil al economiei. Asa s-ar putea explica insistenta asupra mentinerii in functie a lui Da­cian Ciolos si poate chiar asupra musamalizarii scan­da­lului Sapard, caci nu "da bine la electorat" sa arati ca ai ratat obiectivul obtinerii finantarii europene. De altfel, frustrarile ministrului Ciolos au izbucnit la scena des­chi­sa, atunci cand a afirmat ca intr-adevar isi reproseaza ca nu s-a ocupat mai mult de fondurile Sapard: "M-am concentrat, din punctul de vedere al fondurilor eu­ro­pene, pe APIA, pe problemele de la Bruxelles, pe ceea ce tine de un ministru. Atata timp cat in mi­nister avem secretari de stat si directori ai unei autoritati, fiecare are responsabilitati". Evident, minis­trul a spus mai mult decat a intentionat, acuzand implicit aparatul Ministerului Agriculturii ca nu-si face treaba. Tehnocratul capabil si scolit temeinic in Franta s-a revoltat pret de un moment pe politrucii ce i-au fost im­pusi si de care, iata, nu poate sa scape. Poate ca si dorinta sa de a demisiona a fost generata tocmai de exasperarea pe care i-a provocat-o incapacitatea apara­tu­lui din subordine de a performa la standarde euro­pe­ne. In mod logic, ne intrebam de ce nu i-a demis Dacian Ciolos pe incapabili nici inainte sa provoace dezastre si nici macar dupa izbucnirea scandalului. La conferinta de presa, ministrul a vorbit despre vini si responsabilitati ale unor "persoane din conducerea APDRP" (care ad­mi­nistreaza programul Sapard) "printr-o insuficienta implicare si printr-o cadere in rutina", a reprosat Direc­tiei de Control Antifrauda si Directiei de Audit ale Agentiei ca nu au sesizat din vreme neregulile consta­tate de CE si nu le-au prevenit si a promis ca unii dintre cei vinovati vor fi inlocuiti, dar numai dupa rezolvarea problemei si reluarea platilor. Desigur, ministrul are dreptate, pana la un punct, pentru ca este presat de timp, iar o schimbare de amploare a personalului APDRP ar genera perturbari pe termen lung si ar intar­zia reluarea decontarilor. Singura solutie pe care o are la dispozitie este un "hei-rup" de proportii sub presiunea opiniei publice si a Federatiei Sindicatelor din Agri­cultura "Agrostar" pentru a determina rezolvarea proble­mei. In al doilea rand, ministrul stie, probabil, ca nici nu ar putea numi in functiile-cheie persoanele potrivite din punct de vedere profesional, pentru ca aceste functii, ca orice functie legata de distributia banilor europeni, vor trebui negociate politic. Avem puternice suspiciuni ca si nu­mirea lui László Klarik in fruntea APDRP a fost re­zultatul unei astfel de nefericite negocieri: in septembrie 2006, domnul Klarik castiga concursul pentru functia de director al Agentiei care administreaza programul Sapard fara sa fi avut niciun contracandidat! Experienta ne invata ca aceasta este situatia tipica pentru un con­curs aranjat, cu castigator dinainte stabilit la masa nego­cierilor. Putem presupune, probabil fara a gresi, ca si-a dorit si UDMR o agentie banoasa. De altfel, ascensiunea lui László Klarik in administratia centrala este legata de intrarea UDMR in coalitia de guvernamant in 2004, caci, inainte de a conduce APDRP, a condus o directie in Ministerul Administratiei si Internelor (devenit ulterior MIRA). Geologul din Covasna s-a specializat, e drept, in probleme de management al administratiei fondurilor europene, dar se pare ca, pe parcursul ascensiunii sale profesionale, a uitat tot ce a invatat. Altfel cum ar fi putut afirma cu aroganta incompetentului: "ceea ce-mi re­pro­sez este ca nu am incercat sa fiu mai destept de­cat toti conducatorii agentiei care au fost inaintea mea". Pai nu tocmai asta i se cerea, sa fie mai bun decat cei care l-au precedat si care au atras doar critici si pe­na­lizari din partea Comisiei? De altfel, cu o candoare aproape induiosatoare, domnul Klarik recunoaste ca "ceea ce ne-a solicitat Comisia in acest moment este sa reconstruim toate procedurile din momentul 0. (...) deci poate ca ar fi trebuit sa fiu mai destept de­cat toti cei care au luat decizii inaintea mea, sa pun la indoiala toate deciziile luate anterior, sa nu am incredere in sistem". Intr-adevar, exact acest lucru i se cerea: sa creeze un sistem performant la standarde eu­ropene in locul vechiului sistem, in care marturisteste ca a avut incredere. Nu aceasta a fost tema concursului pentru ocuparea postului de conducere? Nu are rost, de­sigur, sa punem intrebari retorice al caror raspuns il cu­noas­tem dinainte. Cum sa dezavueze László Klarik un sistem care l-a facut directorul uneia dintre cele mai im­por­tante agentii din administratia publica romaneasca fara sa merite? O fi el sistemul care face ca agricultura sa devina un pariu imposibil, chiar si in conditiile acce­su­lui la fonduri UE, dar este sistemul care pune o paine alba pe masa tuturor mediocritatilor cu proptele politice din aceasta tara, caci se bazeaza pe clientelism politic, si nu pe competenta. Toate guvernele de pana acum au muncit la constituirea lui si nu este guvernul Tariceanu acela care va avea vointa politica sa-l demonteze tocmai in prag de alegeri.

Comisia Europeana suspenda platile Sapard

Comisia Europeana a suspendat platile prin programul Sapard pentru anul 2008 si cere Romaniei sa alcatuiasca un plan de masuri pana la sfarsitul lunii august. In urma unei misiuni de audit a Comisiei, care a avut loc in luna iunie, au fost semnalate mai multe deficiente ale sistemului de management si control. Romaniei i se recomanda reevaluarea unor proiecte, conformarea stricta la criteriile de acreditare si protejarea intereselor financiare ale UE.

Potrivit secretarului de stat Alice Batu, din Ministerul Economiei si Finantelor, citata de Mediafax, "Este vorba de numai câteva saptamâni si nu se poate vorbi de o cuantificare a unor sume. Toate platile vor fi reluate dupa ce vor fi îmbunatatite procedurile tehnice semnalate de Comisia Europeana".

Conform reprezentantilor Ministerului Agriculturii, au fost facute deja controale pe proiectele de risc si a inceput punerea in aplicare a planului de masuri pentru remedierea deficientelor.

La randul sau, ministrul Dacian Ciolos a vorbit despre schimbarile de personal si organizare, pe care intentioneaza sa le aduca Agentiei de Plati pentru Dezvoltare Rurala si Pescuit (APDRP), care administreaza programul Sapard. (A.S.)

VLAD TARKO*

Psihoza agricola comunitara

Istoria Politicii Agricole Comunitare (PAC) europene este o poveste care ara­ta poate mai bine decat oricare alta din ce cauza statul nu are ce sa caute sa in­tervina pe piata libera. Povestea PAC este atat de elocventa tocmai din cauza ca intentiile au fost intotdeauna bune. Efec­tele secundare au fost insa tot timpul aberante, in prezent ajungandu-se ca ele sa afecteze, fara nicio exagerare, intrea­ga piata mondiala a alimentelor, cu efecte dezastruoase in special asupra oamenilor din lumea a treia. Povestea PAC este eloc­venta si din cauza ca ea arata cum o po­litica, ce initial favoriza puternic un sec­tor al populatiei (fermierii) in defavoarea celorlalti (cumparatorii), a ajuns, in cele din urma, sa-i dezavantajeze si pe primii, cu statul venind peste ei, agresandu-i prin amenzi aberante, incalcandu-le dreptul de a face ce vor cu proprietatea lor, dan­du-le ordine despre ce si cum sa produca si obligandu-i sa nu produca pe o parte a te­renului lor. In prezent, PAC este o re­lic­va economica postbelica ce trebuie eli­mi­nata cu totul. Din pacate, europarla­men­tarii romani nu colaboreaza in acest sens cu cei suedezi, englezi, germani, olan­dezi si danezi si deci Romania con­tri­buie la perpetuarea psihozei agricole eu­ro­pene. Dupa toate aparentele, Romania nu s-a dumirit inca asupra rolului si res­pon­sabilitatilor sale europene, UE fiind in­­­ca perceputa drept o entitate externa, si nu un club din care facem parte cu drep­turi si responsabilitati depline.

Dupa al doilea razboi mondial, tarile europene s-au gandit ca au nevoie de o populatie cat mai bine hranita, asa ca i-au subventionat pe fermieri. Conform docu­men­tului Comisiei Europene pentru Agri­cultura si Dezvoltare Rurala (CEADR), PAC pe intelesul tuturor ¹: "Datorita PAC, agricultorii beneficiau de sub­ven­tii si sisteme care le garantau preturi ri­dicate ce ii stimulau sa produca mai mult". Se pare ca autorii acestui do­cu­ment nu vad nicio contradictie intre aceas­ta propozitie si cea imediat an­te­rioa­ra: "PAC a pus accentul pe incu­rajarea cresterii productivitatii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o apro­vizionare constanta cu produse ali­mentare la preturi accesibile". Cu alte cu­vinte, pe de o parte, PAC asigura fer­mierilor preturi crescute artificial si, pe de alta parte, se lauda ca asigura preturi ac­cesibile cumparatorilor! Ni se cere sa credem ca acelasi produs costa diferit in functie de ce parte a tejghelei te afli. In realitate, PAC a presupus subventionarea produselor agricole, combinata cu con­trolul preturilor, in asa fel incat preturile sa nu poata scadea odata cu cresterea ofertei, asa cum s-ar fi intamplat in mod na­tural. Intr-o economie libera, atunci cand productivitatea creste si se produc mai multe lucruri, preturile scad multumita beneficiilor economiei de scala (dupa cum se intampla, de pilda, de 30 de ani in industria calculatoarelor). Insa eminentele din spatele PAC credeau ca, pentru a nu ne trezi fara mancare, fermierilor trebuie sa li se asigure preturi cat mai mari.

Dupa cum era de asteptat, daca sub­ventionezi ceva si tii pretul fixat mare, obtii cantitati excesive din acel ceva, "ex­cesiv" insemnand mai mult decat se vinde. "UE a ajuns sa se confrunte din­tr-o data cu excedente aproape per­ma­nente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu aju­torul subventiilor), in timp ce altele a trebuit sa fie depozitate sau disper­sa­te in interiorul UE". Cu alte cuvinte, guvernele europene iau prin taxe banii din buzunarele nonfermierilor pentru a le asi­gura fermierilor preturi crescute arti­ficial. Fermierii se bucura si produc o gra­ma­da. Dar consumatorii nu mai au banii sa cumpere toate aceste produse. Si ce fac guvernele europene? Iau si mai multi bani, prin taxe, de la nonfermieri, pentru a-i ajuta pe fermieri sa exporte produsele in afara UE. Dar nici asta nu-i suficient pen­tru ca nici cei din afara UE nu vor produsele europene scumpe, iar atunci te trezesti cu depozite tot mai mari de pro­duse pe care nu le vrea nimeni. Si ce fac atunci guvernele europene? Iau inca si mai multi bani, prin taxe, de la nonfermieri pentru a plati pentru spatiile de de­po­zitare: "Excedentele au fost retrase de pe piata prin subventionarea depozitarii produselor (sistemul de interventie pu­bli­ca) sau prin exportarea subventio­na­ta a produselor in terte tari pentru a evita o cadere a preturilor la poarta fer­mei". Oricine crede in mitul ca su­pra­productia ar fi o consecinta naturala a capitalismului ar trebui sa fie mai atent la rolul interventiei statului in aceasta po­veste!

"Pentru a evita o cadere a pre­tu­rilor la poarta fermei" - pana acum totul e bine pentru fermieri. Lor le convine. In ra­port, la sectiunea Un rezultat cu care ne mandrim(!), CEADR scrie: "Imbuna­ta­tirea eficientei fermelor si stimulentele oferite de PAC au condus la o cres­tere majora a productiei alimentare din anii ’60 incoace. S-au inregistrat cres­teri spectaculoase ale nivelurilor de pro­ductie si autoaprovizionare. In ace­lasi timp, au crescut veniturile fermelor, in multe cazuri prin cresterea dimen­siu­nii acestora pe masura ce unii agri­cultori paraseau sectorul agricol, iar fermele se uneau". Cu alte cuvinte, in po­fida subventiilor si ajutoarelor, fermierii tot plecau de la tara la oras! De fapt, industrializarea din tarile europene, rea­li­zata in mare masura datorita eco­nomiei de piata (job-urile din orase sunt mai atrac­tive decat cele de la tara), a fost cu mult mai puternica decat industrializarea fortata (organizata de stat) din statele co­muniste. Dupa decenii de agresiune im­­potriva taranilor (li s-au furat terenurile, nationalizarea fiind incheiata cu chiu cu vai de-abia in 1965) si dupa decenii de mu­tare fortata a taranilor la oras, Ro­ma­nia tot are jumatate din populatie in me­diul rural. Industrializarea occidentala, re­la­tiv guvernata de economia de piata, a fost si ceva mai cu cap decat cea din ta­rile comuniste, ei avand mai putini mon­stri industriali alde Tractorul Brasov, cu care de 15 ani tot nu stim ce sa facem, din cauza ca inchiderea unor uzine atat de mari afecteaza atat de multi oameni.

Insa situatia nu a ramas roza nici pentru acesti tot mai putini fermieri oc­ci­dentali tinuti in carca de restul populatiei. Motivul a fost ca statele europene nu mai stiau ce sa faca cu muntii de alimente inu­tile si au sfarsit pana la urma prin a-i bla­ma pe fermieri. Dar inainte de a ajunge la asta, primul pas a fost sa denumeasca acesti munti de alimente inutile "stocuri de interventie", sugerandu-se ca au nu stiu ce rol strategic, daca ramanem vreo­da­ta, Doamne fereste, fara mancare. O alta strategie este zgandarirea mandriei nationaliste a autosuficientei - "Producem aproape totul" se lauda si astazi CEADR -, in pofida faptului ca beneficiile auto­su­fi­cientei reprezinta un mit economic cunos­cut de peste 150 de ani, de la respingerea Corn Laws din Marea Britanie (care erau sustinute prin acelasi argument absurd al presupusului interes strategic al auto­su­ficientei agricole).

Ultima oara cand Europa Occidentala a ramas fara mancare a fost in 1845-1850, cand au murit 100.000 de oameni in Europa Continentala si un milion doar in Irlanda, iar cauzele acestui dezastru au fost, pe de o parte, absenta tehnologiei (a pes­ticidelor si a ingineriei genetice) fara de care a fost posibila distrugerea recol­telor de cartofi de catre un parazit, si, pe de alta parte, tocmai legile protectioniste care impiedicau importurile de cereale. (Unii istorici considera ca acest dezastru umanitar a fost ceea ce a declansat re­vo­lu­tiile de la 1848²). Ultima oara cand Ro­ma­nia a trecut printr-o asemenea criza a fost in 1947³, cand, intr-un singur an, au murit de foame intre 20.000 si 40.000 de per­soane; cauza a fost seceta si controlul preturilor (tinute artificial mici). Incepand din 1945, productia agricola a Romaniei a scazut brusc la 38%. Jumatate de milion de oameni au fost salvati de ajutorul pri­mit de la Statele Unite, gestionat de Cru­cea Rosie si de armata americana. Daca in Europa de Vest politica statului a fost de a controla preturile la mancare in asa fel incat sa fie cat mai mari, in Europa de Est statul a facut exact opusul, proprietarii de pamant fiind considerati "exploatatori". Agricultura romana a fost distrusa de sistemul comunist prin controlul preturilor, exproprieri si asociatii fortate (CAP-uri) si nu si-a revenit nici pana astazi.

 In ceea ce priveste Europa Occi­den­tala, situatia a devenit tot mai absurda in sens invers, in 1993 atingandu-se apo­geul: peste o suta de milioane de tone de cereale pe care nu voia nimeni sa le cumpere!⁴ Dupa cum ne asigura Comisia, au fost luate anumite "masuri" si in 1996 muntii de alimente inutile aproape au dis­parut (cel putin temporar). Nu va faceti in­­­sa iluzii, atunci cand vine vorba de "Psi­hoza Agricola Comunitara" ratiunea n-are trecere; principiul este de a opune ab­surdului un absurd si mai mare. Masura care a fost luata la nivel european a fost razboiul impotriva agricultorilor care pro­duc prea mult: "In perioada anilor ’80-’90, UE a introdus in politica agricola unele masuri ce incercau sa limiteze productia de produse excedentare. S-au utilizat diverse masuri: cote fixe la pro­ductia de lapte, cu penalizari in caz de depasire; limitarea suprafetelor culti­va­te/numarului de animale pentru care un agricultor putea cere subventii; scoa­­terea terenurilor din circuitul agricol, ini­tial voluntara, apoi obligatorie, pentru a le impune agricultorilor sa lase o par­­te din terenuri necultivate. Treptat, aces­te politici au dat rezultate, iar ex­cedentele s-au redus". Cu alte cuvinte, in loc sa actioneze impotriva cauzelor, si anume sa elimine interventia statului pe piata agricola si sa permita preturilor sa scada la nivelul lor natural determinat de cerere si oferta (asa cum au facut, de pilda, Australia si Noua Zeelanda), statele europene au actionat asupra efectelor (cu exceptia notabila a Suediei). Acest lucru are drept consecinta o crestere si mai mare a irosirii banilor contribuabililor. Doar ca acum nu mai castiga nimeni. Daca, inainte, fermierii castigau si consu­ma­torii pierdeau, acum toata lumea pier­de. Numai "tehnocratii" europeni au un sen­timent caldut de implinire - ei, chi­purile, si-au facut treaba. Efectul dorit a fost atins, mijloacele nu conteaza.

Odata ce statul si-a asumat rolul de a le dicta fermierilor cum sa-si faca treaba, a fost deschisa poarta catre un nou tip de restrictii extinse cu pretexte ecologiste si/sau de protectia consumatorului. "Consu­ma­torii europeni doresc alimente sigu­re si sanatoase", declara CEADR. "UE do­reste sa se asigure ca toti cetatenii sai consuma alimente cu standarde ri­di­cate de calitate." Insa preferintele con­su­matorilor se manifesta intr-un singur fel: prin ceea ce cumpara sau nu cum­pa­ra. Daca UE restrictioneaza piata ali­mentelor, interzicand unor produse sa mai ajunga pe piata, nu face decat sa restrictioneze dreptul consumatorilor de a dori sau nu ceva. "Europenii" la modul co­lec­tiv-unitar nu exista, poate ca unii eu­ropeni prefera alimente produse in ferme high-tech ultra-sigure, in timp ce altii pre­fera alimente produse prin metode tradi­tionale cu un gust mult mai bun, in timp ce altii prefera alimente produse din plan­te modificate genetic mult mai ieftine. Toate formele de productie au avantaje si dezavantaje si nu este treaba UE sa faca aceste judecati de valoare in locul pro­du­ca­torilor si consumatorilor. Altfel spus, nu este treaba politicienilor sa se bage in seama ca intermediari inutili si ultracos­ti­sitori intre producatori si consumatori. "UE doreste sa se asigure ca toti ceta­tenii sai consuma alimente cu standar­de ridicate de calitate." Cine este acest UE care "doreste" chestii?! Si eu fac parte din UE, chiar daca doresc sa con­sum nu­mai junk-food, E-uri si alimente in­fes­tate cu pesticide (daca nu gasesc din cele mo­dificate genetic).

In ultimii ani, exista si o reactie im­­potriva macar a unora dintre aceste ab­sur­ditati, cum ar fi propunerea Suediei de a elimina toate subventiile agricole⁵, susti­nuta de Germania, Olanda, Danemarca si Marea Britanie - din pacate, nu si de Ro­mania. Ceea ce a deschis ochii mul­to­ra este tocmai efectul pe care PAC l-a avut si il are asupra Africii si a tarilor in curs de dezvoltare. Oferind fermierilor eu­ro­peni subventii pentru a putea intra pe piete straine, PAC distorsioneaza aceste piete, efectul fiind de multe ori de a-i adu­ce la faliment pe fermierii locali; iar dez­vol­­tarea economica urbana sau indus­tria­la din aceste tari, adeseori, nu este su­fi­cient de mare pentru a putea prelua (su­ficient de rapid) tot acest surplus de forta de munca potentiala. Pe de alta parte, UE in­terzice importurile de produse din aceste tari pe o serie intreaga de criterii ar­bitrare, pretextul fiind protectia consu­ma­torului eu­ropean. Insa consumatorul european nu este un copil de doi ani care sa aiba ne­voie de asemenea protectie, ci este unul dintre cei mai bine informati si grijulii con­sumatori din lume. Aceste inter­ziceri sunt ipocrite, adevaratul motiv pen­tru care sunt interzise nefiind protectia con­su­ma­torului, ci perpetuarea "protejarii" fer­mierilor europeni - chiar daca acest lucru este in defavoarea intereselor res­tului popu­latiei europene (care ar putea avea acces la alimente si mai ieftine, si nu doar la cele produse de cateva mari cor­poratii). Am mentionat deja pretul pe care fermierii europeni au trebuit sa-l pla­teasca pentru aceasta "protectie": pier­derea dreptului de a decide ce sa faca cu propria lor pro­prie­tate, de a fi suverani pe fermele lor.

Toata lumea recunoaste in prezent ca e ceva in neregula cu PAC, inclusiv Co­misia Europeana. Insa politica oficiala de reforma a PAC este mult mai insignifianta decat propunerea suedeza: "In trecut, cu cat agricultorii produceau mai mult, cu atat primeau mai multe subventii", ne povesteste CEADR. "In viitor, marea ma­joritate a ajutoarelor destinate fer­mie­­rilor vor fi platite independent de can­­titatile produse. In cadrul noului sis­tem, agricultorii vor continua sa pri­meas­ca plati directe cu scopul de a mentine stabilitatea veniturilor, dar le­ga­tura cu productia a fost eliminata. In afara de aceasta, agricultorii trebuie sa respecte standarde de protectie a me­­diului, de siguranta a alimentelor si de protectie a plantelor si animalelor. In cazul nerespectarii acestor standar­de, vor risca reduceri ale platilor direc­te de care beneficiaza."

Aceasta reforma poate ca suna bine pentru oricine cunoaste efectele se­cun­da­re ale PAC din trecut (muntii de alimente inutile si falimentarea agriculorilor din lu­mea a treia), insa are de fapt in vedere permanentizarea starii de servitute a fer­mierilor europeni fata de stat. Chiar daca la nivel declarativ se spune: "Eliminarea le­gaturii dintre subventii si productie (de­numita de obicei «decuplare») ii va face pe agricultorii UE mai competitivi si mai orientati catre piata. Acestia vor fi liberi sa produca ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurandu-se toto­data de dorita stabilitate a venitului". In realitate, este vorba doar de wishful-thinking. Interventia pe piata, prin sub­ven­tii masive date dupa orice criteriu, oricat de bine intentionate, ii decupleaza pe pro­ducatori de consumatori. Daca banii cei mai multi vin nu multumita satisfacerii cererii pe piata, ci multumita satisfacerii ce­rerilor birocratilor europeni, atunci pro­du­­ca­torii nu se vor interesa de piata, ci de dorintele birocratilor. Este exact ceea ce s-a intamplat si pana acum. Lupul isi schimba parul, dar naravul ba!

Exista un oarecare model de reforma agricola pentru Europa: reforma din Aus­tra­lia si Noua Zeelanda. In prezent, Aus­tra­lia si Noua Zeelanda au unele dintre cele mai putin reglementate agriculturi din lume si nu au deloc subventii pentru agricultura. Cu toate acestea, fermierii lor nu au probleme in a concura pe piata internationala cu produsele subventionate din Europa si din Statele Unite; dim­po­triva, starea agriculturii lor este mult mai buna, tocmai pentru ca, pentru a putea face fata concurentei, au fost nevoiti sa inoveze si sa dezvolte tehnologia agricola mai bine decat oricine altcineva. Nu e in­­tamplator ca cea mai buna vaca din lume⁶ e din Australia. Tocmai de aceea, efectul pe termen lung al PAC, fie el si reformat, nu este deloc favorabil fermierilor euro­peni, pentru ca le asigura ramanerea in urma. Desigur, UE nu doreste acest lu­cru, insa asta este ceea ce se obtine mul­tumita struc­turii de stimulente pe care o creeaza cadrul sau institutional. Ceea ce trebuie sa faca UE este sa usureze tran­zitia fer­mie­rilor catre economia de piata, si nu sa continue traditia de distorsiune a pietei, cu efecte negative imprevizibile la nivel glo­bal. Iar cea mai buna cale de a-i ajuta pe fermieri este sa ii lase liberi sa faca ce vor cu proprietatile lor. Acestia, si nu biro­cra­tii care n-au vazut in viata lor o vaca de­cat la Discovery Channel, sunt cei ca­re stiu cel mai bine cum sa fie agri­cul­tori.

1) Accesibil pe site-ul Comisiei Europene.

2) Helge Berger & Mark Spoerer, Economic Crises and the European Revolutions of 1848, The Journal of Economic History (2001), 61: 293-326, Cambridge University Press.

3) http://www.cadi.ro/texte_general_arhiva/An_American_Chronicle_of_Romanian_Communism.pdf.

4) Comisia Europeana pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala, Politica Agricola Comuna pe

intelesul tuturor, graficul de la pagina 7.

5) The Local, Sweden: Abolish EU farm subsidie.

6) Vlad Tarko, The Best Cow in the World: The new frontline of the most efficient agriculture, Softpedia.com, 28 aprilie 2006.