Pe aceeași temă
Cum vedeţi rolul Alianţei la 60 de ani de la fondarea sa?
NATO în forma sa actuală are cel puţin trei roluri: pentru Washington este o cutie cu unelte pentru misiunile expediţionare din afara Europei; pentru statele din Europa Centrală şi de Est este un mecanism de îndiguire a Rusiei; iar pentru marea majoritate a statelor din Vestul Europei este o alianţă tradiţională de apărare colectivă (dar fără o nevoie predictibilă de apărare colectivă pe termen lung). Problema de fond rezidă în faptul că niciuna dintre perspective nu se bucură de sprijinul tuturor statelor membre.
Tensiunea dintre cele trei concepţii strategice nu poate, însă, continua la nesfârşit: la un moment dat, NATO va fi forţată să opteze. În realitate, prima opţiune nu mai poate fi valabilă – indiferent dacă germanii şi ceilalţi aliaţi europeni decid să-şi suplimenteze asistenţa militară oferită Afganistanului. Este foarte puţin probabil ca NATO să mai fie folosită în viitor în operaţiuni de anvergură în afara Europei.
În acest context, rămân opţiunile 2 şi 3, care sunt mult mai reconciliabile decât par la prima vedere: „Vechea Europă“ poate continua într-o interpretare minimală a Articolului 5 atâta timp cât Rusia rămâne calmă din punct de vedere geopolitic. Războiul din Georgia a fost suficient de îndepărtat pentru a nu forţa o astfel de reinterpretare. Totuşi, viitoarea criză, cea a Ucrainei, ar putea avea un impact mult mai profund. O eventuală intervenţie masivă (de natură politică sau militară) a Rusiei în Ucraina ar putea forţa mâna statelor Europei de Vest: acestea ar putea fie să acţioneze preventiv pentru a tempera îngrijorările sporite ale aliaţilor din Est, fie vor fi pur şi simplu nevoite să privească Polonia şi Statele Baltice acumulând dileme de securitate profunde şi chiar o orientare politico-militară pe măsură. Iar acest lucru nu este în interesul nimănui.
De ce mai avem nevoie astăzi de NATO?
Avem în continuare nevoie de NATO din două motive: pe termen lung, ar putea funcţiona ca un for politic capabil să coaguleze formule flexibile de cooperare între statele Occidentului, pe fondul unei lumi multipolare şi în absenţa unui actor european coerent din punct de vedere geopolitic; pe termen scurt, NATO este esenţial în reasigurarea strategică a celor mai expuse state membre, prevenind astfel dezvoltarea unor potenţiale dileme de securitate de-a lungul frontierei de Est.
O instituţie-umbrelă
Derulând 10–15 ani de acum înainte, care ar putea să fie rolul NATO într-o lume cu o structură multipolară?
Răspunsul depinde de potenţialul UE de a se transforma într-un actor strategic serios capabil să asigure securitatea noilor state membre din Est. Dacă reuşeşte acest lucru, atunci NATO poate evolua gradual într-o instituţie umbrelă – un fel de OECD geopolitic (Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare).
Nu este atât de rău pe cât sună. Chiar şi o alianţă care nu se mai preocupă de rolul său tradiţional – agregarea capabilităţilor militare – poate servi un important rol politic. O astfel de organizaţie ar putea funcţiona foarte bine ca un mecanism de legătură între cei doi poli transatlantici – Europa şi Statele Unite.
O astfel de alianţă ar fi configurată mai puţin pentru a respinge un atac iminent, precum în bipolaritate, sau de a furniza un stoc de capacităţi militare pentru misiuni globale, ca în unipolaritate. Dimpotrivă, o astfel de alianţă ar deveni un excelent for de articulare şi coordonare a unor politici transatlantice bazate pe cel mai mic numitor comun, un mecanism de reasigurare care să cupleze Statele Unite de Europa, consolidând totodată garanţiile de securitate oferite statelor de pe flancul de Est.
O reprezentare plastică a rolului parteneriatului transatlantic într-o lume multipolară ar fi aceasta: o „ganteră“ unde „greutăţile“ sunt Europa şi Statele Unite, iar NATO – axa de susţinere a celor doi poli ai relaţiei transatlantice.
Toate aceste evoluţii ar putea conferi Statelor Unite un instrument extrem de util într-o ordine multipolară: o legătură instituţională formală între singurele două puteri predispuse instinctiv spre menţinerea statu-quo-ului. Valoarea acestui mecanism, din perspectiva intereselor strategice americane pe termen lung, este de nepreţuit.
Contrabalansare vs. aliniere
Va reuşi Alianţa să creeze o balanţă funcţională între misiunea sa tradiţională şi cele din afara continentului?
Va fi foarte greu. Când vine vorba despre misiunea centrală a Alianţei, statele din „Vechea Europă“ sunt blocate în 1989, americanii în 1999, iar statele din Europa Centrală şi de Est în 1939. Tensiunile structurale din interiorul NATO sunt o consecinţă a ciocnirii celor trei viziuni strategice fundamental diferite. Pe fond, niciuna dintre acestea nu reflectă lumea anului 2009, cu atât mai puţin lumea anului 2020.
Nu cred că viziunea Statelor Unite faţă de Alianţă – o cutie flexibilă cu unelte pentru misiuni globale – este un model potrivit pentru lumea de astăzi. Chiar dacă ar fi existat un apetit mai mare pentru operaţiunile desfăşurate în afara Europei, o echilibrare între misiunile expediţionare şi cea de apărare teritorială ar fi foarte dificilă. Cele două tendinţe operează în registre strategice complet diferite. Apărarea teritorială presupune o alianţă defensivă (similară celei care a existat în lumea bipolară) şi care funcţionează într-o logică a contrabalansării.
Dimpotrivă, o alianţă orientată spre misiuni expediţionare este una ofensivă (precum cea dorită de Statele Unite în unipolaritate) şi care funcţionează în logica alinierii (asocierea cu un actor geopolitic dominant în schimbul obţinerii unor avantaje tangibile). Într-un act de contrabalansare, statele trebuie să se încăpăţâneze să-şi păstreze poziţia şi să strângă rândurile: nu există un nivel ridicat de asumare a riscului şi, pentru a rămâne în club, niciunul nu caută câştiguri politice evidente (situaţii de qui pro quo) de la celălalt; singura recompensă este acea grilă de interpretare comună pe care o permite solidaritatea politică.
În schimb, un act de aliniere presupune ca statele să-şi unească forţele, de obicei pentru o perioadă determinată de timp, în urmărirea unui anumit scop. Siguranţa teritorială elementară este subînţeleasă. Dintr-o perspectivă istorică, ţările care participă în alianţe cu caracter ofensiv, formate din state aliniate, sunt pregătite să-şi asume riscuri şi aşteaptă o recompensă pentru riscul asumat.
Aceasta explică pe de o parte şi de ce dialogul dintre SUA şi Polonia a devenit confuz după intervenţia din Irak: Varşovia se considera într-o relaţie de aliniere şi dorea o recompensă, în timp ce America opera în logica tradiţională (de contrabalansare), care modelase interacţiunile sale cu aliaţii din NATO de zeci de ani, şi nu dorea să se angajeze într-un tip de diplomaţie tranzacţională.
Securizarea flancului estic
Se poate NATO transforma într-un bun public global autentic, o capacitate de intervenţie globală reală, aşa cum au pledat anumiţi reprezentanţi ai administraţiei Obama?
Nu cred că NATO va avea un apetit crescut pentru operaţiuni similare odată încheiată experienţa din Afganistan. În Europa Occidentală, nu a existat practic niciodată voinţa politică necesară pentru susţinerea unor astfel de misiuni; în Europa Centrală şi de Est, a existat, dar s-a evaporat în mare parte, pe fondul experienţei din Irak, dar şi din cauza semnalelor de alarmă induse de efectele demonstrative ale războiului din Osetia de Sud.
Armata georgiană a fost pregătită, echipată şi în parte mobilizată pentru un război de contrainsurgenţă în zone din afara Europei. Ştia cum să cureţe o zonă controlată de insurgenţii irakieni, dar nu a avut nici cea mai mică idee cum să oprească tancurile ruseşti. După cum era de aşteptat, statele mai puţin protejate din punct de vedere geografic, plasate de-a lungul graniţei estice a NATO, au tras cele mai sobre concluzii din toate aceste evenimente.
Nu e de mirare că unii politicieni din Europa Centrală pledează pentru reîntoarcerea Alianţei la misiunea sa tradiţională, de apărare teritorială. Şi nu-i condamn pentru asta.
La nivel minim, Alianţa trebuie să dezvolte planuri prudente de apărare teritorială a noilor state membre, nu pentru că un atac ar fi iminent, ci din cauza semnalului politic pe care astfel de măsuri îl trimit – un semnal pe care Alianţa l-a neglijat timp de 19 ani de teama de a nu supăra Rusia.
Consider că a venit vremea unei reorientări spre Est a centrului de gravitaţie politic şi militar al Alianţei. Dacă nu ne putem convinge cei mai expuşi membri că Alianţa este dispusă şi totodată capabilă să le asigure securitatea teritorială, atunci nu are sens să mai vorbim despre operaţiuni în afara continentului.
Cum evaluaţi politicile administraţiei Obama faţă de Rusia? Şi în general faţă de statele plasate în zone geopolitice sensibile pentru Moscova?
Cred că este suficient de clar că ne aflăm într-o etapă incipientă de redefinire a strategiei Statelor Unite în ceea ce priveşte Europa de Est. Unii pretind că noua administraţie urmează o strategie clasică, orientată spre realizarea unui compromis strategic cu celelalte mari puteri: negocierea sistemului de apărare antirachetă în schimbul sprijinului Rusiei în dosarul iranian, abandonarea proiectului de extindere a NATO spre Est în schimbul culoarelor aeriene ruseşti în Afganistan etc.
Nu văd dovezi în acest sens. Până în acest moment, cele mai multe reacţii ale administraţiei au fost răspunsuri ad-hoc. Nu văd niciun indiciu care să conducă la ideea că ar exista o strategie coerentă faţă de Moscova. Administraţia Obama încearcă în mod simultan să convingă Rusia să coopereze decisiv în dosarul iranian şi, de asemenea, să convingă statele din Europa Centrală şi de Est că nu face tranzacţii sau încheie acorduri peste capul lor. Îi va lua ceva timp lui Obama să accepte schimbările care au avut loc în Europa de Est începând cu 1990 şi să îşi dea seama în ce fel ar trebui să răspundă noilor realităţi.
Ca şi în anii ‘50, trebuie să trecem dincolo de gândirea tactică pe termen scurt impusă de ciclul alegerilor, spre gândirea şi planificarea strategică pe termen lung. Această tranziţie nu este tocmai un punct forte al americanilor, fiind ceva ce ne-am permis să ignorăm în ultimii douăzeci de ani. Dar, în cele din urmă, va trebui să ne îndreptăm atenţia asupra acestui fapt.
* Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un think-tank dedicat studiului Europei entrale.
Interviu realizat de Octavian Manea
