Anul 1968, Estul si Vestul

La 20 august 1968, trupele sta­te­lor membre ale Pactului de la Var­so­via, cu exceptia Romaniei, au pa­truns in capitala Cehoslovaciei pen­tru a rasturna guvernul reformator condus de comunistul Alexander Dub­­cek. Actiunea in forta, coordonata de la Moscova, a pus capat Pri­ma­ve­rii de la Praga, o miscare inte­lec­tua­la si politica care propunea revi­zui­rea marxismului si reformarea re­gimului comunist. Intelectualii au cri­ti­cat practica regimului comunist de a subordona creatia culturala in­te­re­se­lor partidului, iar reformatorii po­li­tici si-au propus crearea unui "socia­lism cu fata umana", care sa demo­cra­tizeze sistemul comunist cu men­ti­nerea dogmelor marxist-leniniste. Singurul lider comunist din statele satelite ale URSS care a criticat interventia militara din Cehoslovacia a fost Nicolae Ceausescu. La 21 au­gust 1968, acesta a tinut, in balconul CC al PCR, un discurs prin care a ca­li­ficat actiunea Pactului de la Var­so­via drept "o mare greseala si o primejdie grava pentru pacea in Eu­ropa, pentru soarta socia­lis­mu­lui in lume". Continuand linia ini­tia­ta de Gheorghiu-Dej la 13 aprilie 1964, Ceausescu a sustinut ca "Pro­ble­ma alegerii cailor de construc­tie socialista este o problema a fie­carui partid, a fiecarui stat, a fie­carui popor", respingand astfel "doc­trina Brejnev", care afirma drep­tul URSS de a interveni in politica in­terna a celorlalte state comuniste.

Anul 1968 nu a adus contestarea politicilor doar in blocul comunist. In mai 1968, studentii francezi cu orien­tari politice de stanga au iesit pe strazile Parisului pentru a-si ma­ni­fes­ta nemultumirea fata de con­ser­va­to­rismul generalului Charles de Gaulle si pentru a-si apara dreptul de a "purta pantaloni roz si parul lung". Revolta studenteasca, care a inspirat aparitia protestelor mun­ci­to­resti, fata de care a ramas se­pa­ra­ta, a fost reprimata prin forta ar­ma­tei de Gaulle si a dus la dizolvarea Adu­na­rii Nationale si la convocarea de ale­geri anticipate.

VLADIMIR TISMANEANU

Primavara de la Praga si sfârsitul revizionismului Marxist

Pe 2 iulie 2008, Vladimir Tismaneanu, profesor de stiinte politice la University of Maryland si presedinte al Comisiei Prezidentiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, a sustinut la Institutul de Cercetari Politice o conferinta despre revizionismul marxist. La acest eveniment au participat Cristian Preda, decanul Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti, Ioan Stanomir, profesor la aceeasi institutie de invatamant, si Catalin Avramescu, lector universitar la Facultatea de Stiinte Politice. Vladimir Tismaneanu a prezentat atat propria viziune cu privire la revizionismul marxist, cat si abordarea lui Daniel Chirot cu privire la modul in care Nicolae Ceausescu s-a raportat la miscarea revizionista, aparuta in cadrul sistemului comunist. Mentionam ca intre cartile scrise de Vladimir Tismaneanu se numara Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste in Europa Rasariteana, aparuta in limba engleza la Editura Routledge, in 1988, si in traducere romaneasca la Polirom, 1997, o lucrare esentiala pentru intelegerea rolului marxismului critic in dezagregarea sistemelor comuniste.

Revizionismul marxist ca alternativa la inghetul totalitar

Punctul meu de vedere despre sem­ni­fi­catiile si implicatiile anului 1968 in Ro­ma­nia este identic cu pozitia asumata in pa­gi­nile Raportului Comisiei Preziden­tia­le de Analiza a Dictaturii Comuniste. In aceasta comunicare nu ma voi focaliza pe mai 1968, ci ma voi referi la probleme con­ceptuale legate de eforturile revi­zio­nis­ti­lor marxisti de a liberaliza sistemele co­mu­niste si de a readuce individul, fiinta uma­na in centrul reflectiei filosofice in­spi­ra­te de Karl Marx. A existat un suflu li­be­ral in 1968, un sentiment ca totul este po­si­bil, ca imaginarul social poate fi des­fe­re­cat. Se configura o noua viziune despre so­cialism, opusa dogmatismului cazon al so­vietismului oficial. Sigur, daca privim lu­cru­rile cu ochii nostri de azi, a fost vorba de o mare iluzie. Dar atunci, neomar­xis­mul revizionist era un factor ce contribuia la disolutia universului inghetat al biro­cr­a­tiei totalitare si posttotalitare.

Mascarada pseudoreformista de la Bucuresti

Prima teza pe care o avansez legata de 1968 este ca, oricat de greu ar fi de cre­zut, a fost o vreme in care multi oa­meni l-au privit pe Ceausescu drept un mar­xist open-minded (deschis la minte), un comunist nationalist sau chiar un sus­ti­na­tor al socialismului cu chip uman. Ceau­ses­cu insusi a cultivat acesta imagine, iar unii intelectuali si tehnocrati romani au cre­zut in acesta demagogie, in timp ce ob­servatorii din Occident il considerau aproa­pe in unanimitate un fel de David est-european care il infrunta pe inspai­man­tatorul Goliat sovietic. Aceasta era per­spectiva anului 1968. La o conferinta ti­nuta la Paris in 1987, organizata de Anex, Amber Bouzouglu, jurnalista la Le Monde, a formulat perfect modul in care s-a raportat presa occidentala (Le Monde, The New York Times, The Guardian) la Cea­u­sescu. Fraza ei spune tot: "Cher mon­sieur, nous nous sommes tous faits eus" (Stimate domn, ne-a fraierit pe toti).

A doua teza pe care o sustin este ca Ceau­sescu a utilizat in chip cinic zdro­bi­rea Primaverii de la Praga (invazia mili­ta­ra din 21 august 1968) ca pe o scuza pen­tru potentarea propriului cult al per­so­na­litatii. Ceausescu a creat o mitologie autoglorificanta in care el aparea drept eroul fara teama si prihana, simbolul lega­tu­rii dintre partid si popor. In 1968, s-a lan­sat pentru prima data ideea "PCR-Ceau­ses­cu-Romania". Deci, teza pe care o sus­tin este ca inceputurile cultului perso­na­litatii nu se produc in 1971, asa cum s-a sustinut multa vreme, ci in perioada cu­prin­sa intre sfarsitul lui 1967 si 1968. Aceas­ta este perioada in care apare acest mecanism al dictaturii lui Ceausescu, care nu a existat in timpul lui Gheorghiu-Dej, ca instrument propagandistic. A exis­tat cultul lui Stalin si un cult minor al lui Gheor­ghiu-Dej, care este incomparabil cu ceea ce s-a intamplat in timpul lui Ceau­sescu.

A treia teza pe care o sustin este ace­ea ca Ceausescu a fost un bolsevic inve­te­rat. El si camarazii lui nu au dorit nicio­da­ta liberalizarea sau democratizarea sis­te­mului politic din . Teza pe care o sustin memorialistii comunostalgici, gen Ni­culescu-Mizil, Manea Manescu si Du­mi­tru Popescu, este ca, in 1966, 1967 si 1968, in s-a petrecut un fe­no­men de reformare din interior si de sus in jos a sistemului. Eu contest aceasta teza. Chiar si in cea mai putin represiva faza a sa, sistemul a ramas structural opus sta­tu­lui de drept si economiei de piata. Chiar si in acea perioada, partidul comunist si-a conservat monopolul puterii, iar Secu­ri­ta­tea si-a continuat actiunile abuzive. Spre a cita o formula a disidentului Vasile Pa­ras­­chiv, faradelegea a fost esenta sis­te­mu­lui, de la inceput si pana la sfarsit. Aici se afla distinctia capitala intre eforturile reformistilor de la Praga si mascarada pseu­doreformista de la Bucuresti. Nicio­da­ta nu i-a trecut prin minte lui Ceau­ses­cu sa suprime realmente cenzura. A fa­cut-o formal, ca gest strict propagandistic, ceva mai tarziu. In fapt, au aparut cenzuri si mai insidioase decat Directia Presei.

Revolta impotriva leviathanului birocratic stalinist

Revizionismul marxist a fost o directie in­telectuala si politica intemeiata pe revolta impotriva leviathanului birocratic al stalinismului. Elementul central al re­vi­zio­nismului marxist a fost antistalinismul. Logica revizionismului avea sa duca la transcenderea strategiei initiale, deci la im­­bratisarea unei perspective opuse bolse­vis­mului.

Ca fenomen local si global, revizio­nis­mul marxist s-a dezvoltat dupa moartea lui Stalin si a fost diferit de reformismul de la sfarsitul secolului XIX si inceputul se­co­lu­lui XX. Tot revizionism a fost numit si acest reformism. Este vorba despre revi­zio­nismul asociat lucrarii Premisele So­cia­lismului a lui Eduard Bernstein, fostul se­cretar al lui Friedrich Engels, o per­soa­na cu legitimitate enorma in miscarea socialista. Pornind de la teza potrivit ca­re­ia miscarea este totul, scopul nu con­tea­za, Bernstein propune tranzitia parla­men­tara fara violenta apocaliptica, fara re­volutie proletara globala, spre un socia­lism democratic. Eu nu ma voi referi la acest reformism, ci la acel revizionism mar­­xist, care se naste in Europa de Rasarit si Centrala si care are congeneri si parteneri de dialog in Franta si SUA pe cei care se rup de iluzia leninista, mai ales dupa re­vo­lu­tia maghiara din 1956.

La baza revizionismului marxist a stat o iluzie neomarxista inspirata partial din exis­tentialismul sartrian, din scrierile lui Henri Lefebvre si cele ale lui Antonio Gram­sci. Primul element al acestei iluzii era ca sistemul putea fi reformat de sus in jos, ca oamenii isi puteau pune speran­te­le in venirea unui lider luminat (ca Imre Nagy, Alexander Dubcek sau Mihail Gor­ba­ciov). Al doilea element era ca o con­du­ce­re luminata ar putea intreprinde refor­me care sa duca, in prima faza, la libera­li­za­rea sistemului si, intr-o etapa secunda­­ra, la democratizare. Revizionismul mar­xist a mizat pe o unitate de discurs intre pro­priul demers si cel al oficialitatii.

Dupa 1956, a devenit clar faptul ca re­cu­perarea traditiei libertare a tanarului Marx nu se putea face decat impotriva, iar nu impreuna cu oligarhia profitocratica. Acest lucru a fost evident in cele 10 zile din timpul liberalizarii initiate de Imre Nagy in 1956. Incepand cu 1960, revizio­nis­­mul marxist a devenit antibolsevic si, in final, a evoluat catre nonmarxism si anti­marxism, pierzandu-si ratiunea de a fi.

Primavara de la Praga a fost "can­te­cul de lebada" al acestei iluzii revizioniste, iar "dialectica concretului" s-a consumat sub se­nilele tancurilor Tratatului de la Var­so­via. Totusi, revizionismul marxist a dina­mi­tat, a erodat pana la disolutie dis­cur­sul apo­logetic initial, a propus un con­tra­­dis­curs, a reabilitat tematica subiecti­vi­tatii si a negativitatii, a reintrodus tema per­­soa­nei. Totodata, revizionismul mar­xist a des­chis portile catre o viziune post­mar­xista, in unele cazuri (cum a fost cel al lui Kola­kow­ski) catre o viziune antimar­xis­ta.

Contestatari ai sistemelor "mitocratice" comuniste

Exista cateva nume care trebuie men­tio­nate in ceee ce priveste revizionismul marxist.

In primul rand ii voi aminti pe François Furet, care rupe cu Partidul Comunist in 1956, Cornelius Castoriadis, Jean Fran­çois Lyotard, personalitati de mare res­pi­ratie intelectuala care constituiau nucleul revistei Socialisme ou Barbarie. Pavel Tigrid, o figura de varf a exilului ceh si slovac in Franta, a scris in cartea Amère re­volution (Paris, Albin Michel, 1977) despre rolul revizionismului marxist in de­stramarea sistemelor "mitocratice" de tip comunist (sistemele care sunt intemeiate pe suprematie, hegemonia mitului parti­du­lui, mitul revolutiei, al internationalismului). Tigrid (care avea sa devina ministru al Cul­turii in guvernul ceh la mijlocul anilor ’90) afirma ca primul sau unul dintre prin­ci­palii revizionisti a fost Milovan Djilas. In Noua clasa, Djilas, un apropiat al lui Tito, devenit cel mai articulat critic al so­cia­lismului autoritar, sustine ca ceea ce s-a petrecut in Uniunea Sovietica si in Iugo­slavia titoista a fost un fenomen de uzurpare, de bastardizare a marxismului prin leninism. Critica facuta de Djilas (pen­tru care a platit cu ani de inchisoare) viza paralizia institutionala, uzurparea puterii de catre noua clasa comunista. Departe de a fi fost implinirea umanismului mar­xist, inca idealizat de revizionisti, comu­nis­mul bolsevic era denuntat ca fiind apo­teo­za represiunii totalitare, imperiul min­ciu­nii, al dedublarii si al delatiunii. Aceste lucruri erau scrise de Djilas in 1954-1955. Astazi, aceste idei pot parea plati­tu­dini, dar in 1954-1955 erau lucruri funda­men­tale, de-a dreptul dinamitarde.

Eu pledez pentru acest tip de lectura a revizionismului marxist pentru ca, stiu ca poate este putin socant, dar, din punc­tul meu de vedere, comunismul a fost in­­vins, in primul rand, prin revolta inteli­ghen­tiei critice in Polonia si Ungaria. Comunis­mul s-a prabusit ca urmare a delegitimarii pro­iectului sau ideocratic de catre intelec­tualii care erau banuiti a fi sustinatori ai acestui regim. Teza pe care o sustin in le­gatura cu revizionismul marxist este ca acesta s-a constituit ca reactie de protest din partea intelec­tua­li­ta­tii de stanga.

Sunt importante si numele filosofului Ernst Bloch din Germania de Est, ale lui Jacek Kuroń si Karol Modzelewski din Po­lo­nia. Ultimii doi au trimis in 1964 o scri­soa­re deschisa (un text fundamental al re­vizionismului marxist) primului secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Wla­dis­law Go­mul­ka. Scrisoarea acuza de pe pozitii trotkizante birocratizarea statului si exploatarea clasei muncitoare in re­gi­mu­ri­le comuniste de tip bolsevic. Cei doi erau asistenti universitari, Kuroń la sectia de pedagogie a Facultatii de Filozofie de la Varsovia, iar Modzelewski la Facultatea de Istorie. Impotriva acestora, autoritatile co­muniste au declansat o campanie, iar ar­gumentul principal al politiei secrete, al lui Gomulka si al sefului factiunii parti­za­ni­lor a fost originea lui Modzelewski. Tatal acestuia fusese ministrul de Externe al Po­loniei Populare. Prin urmare, argumen­tul celor aflati la putere a fost: "Iata cine con­damna sistemul, cei care au pro­fi­tat de binefacerile lui!". Nu putem vorbi de­spre destinul revizionismului marxist fara a mentiona revolta studenteasca de la Varsovia, din ianuarie 1968, inspirata de ideile unor Leszek Kołakowski, Krzys­tof Pomian, Zygmunt Bauman, spre a-i numi pe cei mai faimosi. Din opera lui Ko­ła­kowski au aparut cateva volume in ro­ma­neste, se pregateste acum la Curtea Veche traducerea masivei trilogii despre Marile curente ale marxismului. Edi­tu­ra Humanitas a publicat carti de Bauman si Pomian. Cred ca este urgenta publi­ca­rea unei antologii a eseului polonez con­tem­poran. Aparatul ideologico-politienesc din Polonia s-a dezlantuit istoric, nu nu­mai impotriva studentilor (au avut loc ares­tari, procese oribile, demascari publice), ci si impotriva profesorilor care au refuzat sa-si condamne studentii. S-a probat inca o data cata dreptate avea Kołakowski sa scrie: "Nu este socialista acea tara ai carei cetateni ajung sa blesteme geo­gra­fia". Ori poate ca este socialista, si atunci trebuie sa regandim intreaga tradi­tie a stangii. Asa cum avea sa o faca in­­susi Leszek Kołakowski, renuntand la himerele socialismului cu chip uman. La ni­velul revizonismului polonez a existat o convergenta intre traditia socialismului democratic si unele directii novatoare din Biserica Catolica. Dupa 1968, Adam Mich­­­­nik a ajuns la concluzia ca sistemul nu se poate transforma din interior.

Astfel, Michnik a notat ca "am con­sta­tat ca nu exista sub nicio forma socia­lism cu chipul uman, exista doar totali­ta­rism cu dintii sparti". Revizionismul polonez a fost reprezentat de Jacek Ku­roń, Adam Michnik, Leszek, Kołakowski, Jan Josef Lipski. Dupa Primavara de la Praga, revizionistii polonezi s-au intrebat: "Ce-i de facut?". Unii vroiau sa emi­gre­ze, altii vroiau sa ramana sa lupte in Po­lo­nia. Solutia cu care a venit Michnik a fost noul evolutionism sau proiectul societatii civile. Un proiect al lungului drum prin in­sti­tutii, care a fost inspirat, pe de o parte, din Tocqueville, iar pe alta parte din Gram­sci si care a devenit un proiect al he­gemoniei culturale transformate in hege­mo­nie politica. Infrangerea revizionismului marxist a fost preludiul genezei acelor miscari sociale ce aveau sa culmineze in sin­dicatul liber, autoguvernat Solida­ri­ta­tea. Leszek Kołakowski a fost, pe drept cu­vant, numit filosoful Solidaritatii.

Revizionismul iugoslav a fost re­pre­zen­tat de grupul Praxis, care s-a des­tra­mat tragic prin resurectia nationalista, in momentul in care unii dintre liderii revizio­nis­mului iugoslav au devenit ideologii re­gi­mului Milosevič. In acest sens il voi men­tiona pe cunoscutul filozof post­mar­xist Mihailo Markovič, care a devenit prin­ci­palul ideolog al Partidului Socialist. Sve­to­zar Stoianovič, autorul unei carti ex­cep­tio­nale despre promisiunile si tradarile socialismului, care a devenit apropiat con­si­lier al lui Dobrica Cosič, in momentul in care acesta, altminteri un important ro­man­cier, a fost, ca presedinte al Iu­go­sla­viei micsorate, principalul promotor al na­tio­nalismului sarb. Ulterior, si Stojanovič, si Cosič aveau sa inteleaga ca alune­ca­se­ra intr-o directie extrem de periculoasa. Delimitarea lor de Milosevič a venit, insa, foarte tarziu si cu efecte aproape nule. Lju­bomir Tadič, tatal actualui presedinte al Serbiei, a fost unul dintre prea putinii in­te­lectuali revizionisti din acea tara care nu s-au lasat contaminati de virusul na­tio­na­lismului fundamentalist.

Scoala de la Budapesta a dezvoltat o analiza a dictaturii asupra trebuintelor umane (dictatorship over needs). Ágnes Hel­ler, Ferenc Fehér, Mihály Vajda, György si Maria Markus, János Kis, György Ben­ce au parcurs drumul de la neomarxism la liberalismul politic.

In Cehoslovacia, dupa tragedia din au­gust 1968, s-a recunoscut ideologia drep­tu­rilor omului ca fundament al unei directii opu­se minciunii dominante. Vaclav Havel nu a fost niciodata marxist, el vine din scoa­la lui Jan Patocka, deci dinspre feno­me­nologie. Charta 77 a inclus ganditori si activisti de varii orientari, inclusiv exis­ten­tialisti, neomarxisti, liberali clasici, so­cia­listi dezabuzati. Pentru chartisti, ideea cheie era sa traiesti in adevar, sa nu con­tri­bui la intarirea minciunii.

Comunismul nontotalitar, factor al dezintegrarii ideologice a comunismului

Magnatii ideologiei comuniste au de­tec­tat cat se poate de repede pericolul re­vi­zionist, mai ales ca era vorba de un cu­rent intelectual ce se dezvolta in intregul bloc comunist. In 1958, lunarul literar de la Moscova, Moskva, scria "fie distrugem noi revizionismul, fie ne va distruge el pe noi. Nu exista o a treia cale". In Ma­rea Enciclopedie Sovietica s-a scris ca revizionismul marxist era o "mis­ca­re ostila marxismului in interiorul miscarii muncitoresti, expresie teoretica a opor­tu­nismului".

Ce ramane, asadar, din acest "tezaur pierdut", spre a relua o imagine a Hannei Arendt? In discursul tinut la aniversarea a 20 de ani de la revolutia maghiara din 1956, Leszek Kołakowski a spus ca "vi­se­le privind intinerirea ori regenerarea co­munismului, ori cele despre leninism care nu ar fi stalinism, toate aceste re­ve­rii au jucat totusi rolul lor in dezin­te­gra­rea unui sistem al carui punct slab este incapacitatea de a actiona fara o fatada ideologica menita sa-i asigure le­gitimitatea". Unica legitimitate pe care sis­temele comuniste au avut-o vreodata ve­nea din ideologie, din pretentia in­fai­li­bi­li­tatii lor epistemice, nu au avut nicio alta legitimitate deoarece teroarea nu poate fi factor nascator de legitimitate. Tocmai, spunea Kołakowski, "pentru ca a atras atentia asupra contrastelor grotesti din­tre aceasta fatada a frazeologiei si rea­litatile tangibile ale vietii sociale, con­­ceptul comunismului nontotalitar a de­ve­nit unul dintre principalii factori ai dez­integrarii ideologice a comunis­mu­lui".

Ceausescu nu a revenit la stalinismul radical

In continuare, prezint punctul de ve­de­re al lui Daniel Chirot*, tocmai pentru ca sunt convins ca adevarul nu este mo­no­crom. Citez dintr-o corespondenta perso­nala:

"Nu sunt de acord cu dvs. in tota­li­ta­te. Desigur ca Ceausescu a fost un co­munist, in sensul ca nu a intentionat niciodata sa transforme intr-o de­mocratie. Ceausescu a crezut in so­cia­lism si introducerea economiei de piata in nu s-a aflat pe agen­da lui. Ca orice bun politician, dicta­to­rul roman a stiut cum sa minta. Teza dumneavostra sugereaza ca acesta nu a renuntat niciodata la stalinism. Eu nu sunt de aceeasi parere. Imi amin­tesc de perioada pe care am petrecut-o in , in 1970-1971, cand au exis­tat schimbari tangibile si o mare doza de optimism. Nu cred ca Ceau­ses­cu s-a prefacut in mod cinic si sunt de parere ca acesta a crezut, chiar daca in mod eronat, ca ceea ce a facut era benefic pentru . De­sigur ca a existat teroare, dar nu au existat arestari in masa. A fost un cult al personalitatii pentru ca, in toate dictaturile, liderilor le place sa fie iubiti si admirati. Totodata, nu au existat for­te care sa li se opuna celor de la pu­te­re. Incepand cu 1971, Ceausescu a realizat trei lucruri. In primul rand, si-a dat seama ca noile cadre de partid, care fusesera promovate pe merit, nu-i vor fi loiale, pentru ca acestea nu res­pec­tau vechea garda. In al doilea rand, sustinatorii lui Ceausescu din PCR se temeau de aceste tinere ca­dre. La fel ca vechea garda, Ceau­ses­cu a realizat ca, daca va lasa deschi­de­rea sa evolueze, liderii partidului si so­cialismul isi vor pierde legitimitatea.

In calatoria din Asia din 1971, dic­ta­torul roman a descoperit un model mai promitator, regimurile lui Mao si Kim Ir Sen. Dupa intoarcerea din Asia, in Romania a inceput schimbarea si a inceput declinul lui Iliescu, care ar fi pu­tut fi un potential succesor, daca ti­nerii reformatori ar fi ajuns la putere. Din nefericire pentru , modelul dur est-asiatic a fost un dezastru. Acest model nu a functionat nici in , sau Coreea de Nord. Dar Vietnamul si au optat pen­tru ceea ce Iliescu ar fi promovat in 1971 - introducerea capitalismului si men­tinerea dictaturii de partid. Nu vom sti niciodata daca aceasta optiune i-a fost prezentata lui Ceausescu. Probabil ca acest lucru nu s-a intamplat.

Ceausescu nu era tipul de lider care ar fi putut promova o schimbare de asemenea proportii. Pentru Ceau­ses­cu, deschiderea economiei si pier­de­rea controlului dictatorial ar fi dus la distrugerea comunismului. Din acest mo­tiv a sustinut o linie care a dus la o catastrofa economica. Pentru a-si sal­va legitimitatea, care era in declin, a promovat un cult al personalitatii si a devenit din ce in ce mai dependent de secta personala care se afla in apro­pierea sa. Dictatorilor in varsta, ale caror politici au esuat, le este spe­ci­fica transformarea in monstri rigizi si paranoici. Eu cred ca este corect sa-l condamnam pe Ceausescu pentru ca a ruinat si vietile a milioane de romani. Dar acest lucru nu in­­seam­na ca in 1968 sau 1970 a fost doar un simplu manipulator care in­ten­tio­na sa revina la stalinism. De fapt, Ceausescu nu a revenit niciodata la sta­linismul radical, pentru ca nivelul terorii nu a fost nicicand mai mare de­cat sub Stalin, Mao, Enver Hodja sau in Coreea de Nord".

Ceausescu si camarila sa au manipulat demagogic sperantele de democratizare

Exista nuante care trebuie luate in consideratie, inclusiv cele legate de felul in care indivizii reali au interiorizat, au trait un moment istoric sau altul. Ceea ce am vrut sa spun in scrierile mele despre anul 1968 in Romania si promisiunile tra­date (am avut un serial pe acest subiect in Evenimentul Zilei, in lunile iunie si iu­lie), ceea ce am sustinut in Stalinism pen­­tru eternitate, ceea ce se scrie in Ra­portul Final este ca Nicolae Ceau­ses­cu si camarila sa (grupul aparatului de par­tid) au manipulat demagogic speran­te­le de democratizare ale cetatenilor Ro­ma­niei. Evident, in primavara lui 1968 batea un alt vant decat crivatul stalinismului in­te­gral. Ceausescu a pretins ca porneste pe drumul destalinizarii, dar a facut-o strict teatral, utilizand o dramaturgie a impos­tu­rii care a reusit sa impresioneze multa lu­me. Nu insa si pe Monica Lovinescu, care, in emisiunile ei de la Europa Libe­­ra, avertiza asupra absentei unor actiuni reale de liberalizare in Romania si cerea intelectualilor romani sa se sincronizeze cu semenii lor de la Praga.

* Profesor de sociologie la University of Washington, Seattle, autor al unor lucrari clasice despre schimbare sociala, modernizare, tiranie si genocid.

JACQUES RUPNIK*

Cele doua primaveri 1968

La patruzeci de ani de la evocarea "cea­­surilor fierbinti" ale "primaverilor" de la Paris si Praga, fara sa uitam Varsovia sau Berlinul, colocviile, dezbaterile si pu­bli­catiile ofera un contrast frapant intre Est si Vest, ca sa ne intoarcem la termi­no­lo­gia epocii. La Paris, comemorarile "psiho­dramei" (Stanley Hoffmann dixit) din mai 1968 gazduiesc si certificatul de autosa­tis­factie pe care si-l atribuie o generatie, si dorinta generatiei urmatoare de a pune mana pe mostenirea acestui mai, dorinta cu atat mai arzatoare, cu cat "luna" cu pri­ci­na a fost incriminata de un nou prese­din­te al republicii - pe care totusi Daniel Cohn- Bendit l-a taxat de saizecioptist fara stirea lui (se pare ca din mai 1968 n-ar fi retinut decat celebrul "sa profitam fara limite"). Praga pare mai putin dispusa sa co­me­mo­re­ze o infrangere dureroasa si pe un Ale­xandr Dubcek induiosator, fara discutie, dar care simbolizeaza o speranta cu ari­pi­le frante si o capitulare care promitea doua­­zeci de ani de "normalizare". Multa vreme ocultat, aruncat peste bordul me­mo­riei co­lec­­tive, iata ca 1968 revine in dez­batere, la Praga, prin republicarea, dupa patru­zeci de ani, in Literarni No­viny, a doua texte de referinta scrise in focul eveni­men­te­lor, chiar dupa ocupatia ope­rata de "ta­­rile fratesti": unul de Milan Kundera, celalalt de Vaclav Havel.¹ Pri­mul spunea, in esen­ta, ca, desi a fost un esec, Primavara de la Praga va pastra o an­vergura inter­na­tionala, fiind prima ten­ta­tiva, dintre mo­de­lele in vigoare in Est si in Vest, de a im­­pa­­ca socialismul cu de­mo­cra­tia. La care Havel raspundea ca marile victorii ale Primaverii de la Praga (des­fiin­­­ta­rea cen­zu­rii, restabilirea libertatilor indi­vi­duale si colective) nu faceau decat sa puna la loc ceea ce existase cu treizeci de ani mai ina­inte in Cehoslovacia si era inca funda­men­­tul pentru majoritatea tari­lor democratice. In acest sens, 1989 a fost un anti-1968: refuzul oricarei reforme in cadrul socia­lis­mu­lui si alipirea cat mai grab­nica de un Oc­cident care trebuia imi­tat pana la ama­nunt. Dupa douazeci de ani, grila de lec­tu­ra s-a schimbat: in con­tex­tul unei mon­dia­lizari economice, ale carei efecte per­ver­se incep sa apara la lu­mi­na zilei si al unei crize premature de re­pre­zentare de­mo­cratica, chestiunile lega­te de demo­cra­tie, de piata si de "a treia cale", pe care le ridica primavara cehoslo­va­ca din 1968, par sa se trezeasca la o noua actualitate.

Dincolo de asemanarile aparente

In aceasta perspectiva, Primavara de la Praga depaseste sistemul comunist din Europa de Est si capata o dimensiune trans­europeana, care a fost, uneori, aso­cia­ta cu revoltele tinerilor care au inflorit cam peste tot in lume in 1968. Mai 1968 sau Primavara de la Praga par sa fie raz­me­rite care, in contexte politice, de­si­gur, di­ferite, semnifica o contestare a statu quo-ului impus de Razboiul Rece si de o cau­tare de modele de societate alter­na­tive.

Comparatia se datora, in mare parte, simultaneitatii "evenimentelor" din 1968. Faptul ca locomotivele lor au fost intelec­tua­lii si o generatie de studenti care, de la Praga la Paris (dar si la Berlin, la Ber­keley sau la Varsovia), arbora aceeasi ti­nuta vestimentara, asculta aceeasi mu­zi­ca si exprima aceeasi neincredere fata de institutiile puterii trimite la un "conflict de generatii", intr-un moment de "excita­tie globala" si de "fraternitate incoeren­­ta"² care avea sa stea la originea unei con­vergente ulterioare intre disidentii din Est si stanga antitotalitara din Vest.

Cealalta paralela care se face se refera la unitatea in infrangere. Desigur, uto­piile "saizecioptiste" sunt diferite, dar ele incearca sa conteste o ordine interna si internationala mostenita de la al doilea razboi mondial. De unde contorsiunile ideologice pe cat de bine intentionate, pe atat de indepartate de realitati (Praga, "re­vo­lutia consiliilor muncitoresti"³), care au re­prezentat tot atatea reactii la "restabi­li­rea ordinii" (Milan Simecka⁴) si la impar­ti­rea Europei.

Si totusi, simultaneitate nu inseamna si­militudine. Pentru a ne convinge, e de ajuns sa mentionam cateva contraste in­­tre cele doua "primaveri", care se prelun­gesc dincolo de 1989. In cartea sa despre perceptiile Primaverii de la Praga de ca­tre stanga franceza, Pierre Grémion a stu­diat chestiunea din perspectiva discur­su­lui si a referintelor ideologice⁵. Ramane tema centrala, se accentueaza decalajul ideo­logic si se adauga socantul contrast de parcurs al "saizecistilor": de aproxi­ma­tiv trei decenii, francezii se mentin pe cul­mi­le influentei in establishment-ul cultural si mediatic, in timp ce omologii lor cehi apar­tin generatiei sacrificate, care nu a re­des­coperit libertatea decat in 1989 si posibilitatea de a reinnoda firul unei istorii intrerupte decat in jurul varstei de cinci­zeci de ani, cand o reorientare personala si profesionala fata de tanara generatie - cu ambitiile ei, cu capacitatea ei de adap­tare si mai cu seama cu dispretul ei pen­tru iluziile Primaverii - nu mai este la inde­ma­na orisicui.

Prima diferenta este de ordin politic sau "ideologic": "societatea de consum", con­testata de miscarea pariziana, nu avea nimic reprehensibil pentru cei care as­pirau sa iasa din douazeci de ani de pe­nu­rie socialista. Libertatile asa-zis "bur­ghe­ze" si alegerile, aceasta "capcana" care trebuia aratata cu degetul, in locul ca­rora trebuia instalata democratia di­rec­ta, nu erau defel de dispretuit pentru cei care, iesind din totalitarism, incercau sa restabileasca drepturile civice si liber­ta­tile elementare de exprimare si de aso­cie­re, ca o conditie prealabila pentru re­com­­punerea unei ordini politice. Piata si capitalismul erau respinse de gosismul francez, in timp ce la Praga, Ota Sik pro­punea o "a treia cale" intre etatismul so­cia­list oriental si capitalismul occidental. Incercarea de a depasi acest clivaj ideo­lo­gic si economic era in ultima in­stanta un alt mod de a depasi divizarea Europei. "Intoarcerea in Europa", sloganul "re­vo­lu­tiei de catifea" din 1989 exista deja in aspiratiile cehoslovace din 1968. Filosoful Ivan Svitak, unul dintre copiii teribili ai Pri­ma­verii de la Praga, formulase aceasta pre­zenta in felul urmator: "La intrebarea de unde, cu cine si unde mergem, se poa­­te raspunde concis: din Asia catre Eu­ropa, singuri"⁶. Or, pentru gosistii pari­zieni, cuvintele "Europa" sau "Occident" mi­roseau a colonialism sau a "piata co­mu­na". Orizontul lor international era inde­fec­tibil intors spre Lumea a Treia, cu refe­rin­te care mergeau de la Vietnam (Ho) pana la Cuba (Che), trecand prin revolutia cul­turala chineza (Mao).

Libertate pentru unii, revolutie pentru ceilalti

Forta motrice a Primaverii de la Praga a fost aspiratia catre libertate, in vreme ce la Paris momentul libertar se retragea in umbra in fata mitului revolutiei. Milan Kundera subliniaza, si pe buna dreptate, aceasta dimensiune: "Mai-ul parizian a fost o explozie de lirism revolutionar. Pri­mavara de la Praga era explozia scep­­ticismului postrevolutionar. De ace­ea, studentul parizian privea spre Pra­ga cu mefienta (de fapt, cu indi­fe­ren­­ta), iar praghezul trata cu un zam­bet iluziile pariziene pe care (pe drept sau pe nedrept) le considera discre­di­ta­te, comice sau primejdioase (...) Mai-ul parizian era radical. Ceea ce ani in sir pregatise explozia Primaverii de la Praga era o revolta populara a mo­de­ra­tilor. (...) radicalismul ca atare gene­ra alergie, caci, in subconstientul majo­ri­ta­ti­lor cehilor, era legat de cele mai ura­te amintiri ale lor"⁷.

Lirismul revolutionar si vocabularul lui Mai ’68 ii aminteau lui Kundera de instau­ra­rea regimului socialist in 1948 si de des­tinul poetului Jaromil, eroul romanului sau Viata este aiurea, in vreme ce saize­cistii cehi erau mai aproape de ironia si de scepticismul personajului principal al unui alt roman al lui Kundera, aparut la Praga in 1968, Gluma. De unde si deca­la­jul dintre spiritul unei revolte juvenile la Paris si maturitatea adulta de la Praga. Kundera adauga: "Mai-ul parizian punea in discutie ceea ce numim cultura eu­ro­peana si valorile ei traditionale. Pri­ma­vara de la Praga era o aparare pa­sio­nata a traditiei culturale europene in sensul cel mai larg si cel mai tolerant al termenului (aparare a crestinismului, dar si a artei moderne, ambele negate de catre autoritatile instalate la putere). Cu totii am luptat pentru a avea drep­tul la aceasta traditie amenintata de me­sianismul antioccidental al totali­taris­mu­lui rus".

Desuetudinea limbajului politic folosit la Paris nu usura comunicarea intre cele doua capitale. Cu toate ca, in ambele ca­zuri, referinta era un socialism in disi­den­ta fata de modelul sovietic, vulgata mar­xista a gosismului occidental avea o re­zonanta prea asemanatoare cu aceea propovaduita de puterea instalata in Europa de Est. Cand, in aprilie 1968, Rudi Dutschke, figura de prim plan a mis­carii studentesti berlineze, a vizitat Praga in cadrul dialogului intre crestini si mar­xisti, organizat de filosoful Milan Macho­vec, falia despartitoare a aparut cu toata claritatea. Iata cum s-au petrecut lu­cru­ri­le, povestite de tanarul, pe atunci, istoric Milan Hauner: "Dutschke dispune de un vo­cabular politico-economic gandit si ra­finat. Isi mitraliaza auditoriul cu ter­meni ca: productie, reproductie, manipu­­lare, represiune, transformare, obstruc­tie, circulatie, integrare, contrarevo­lu­tie... pe care il elaboreaza sistematic si sarguincios"⁸.

Si atunci, care sunt motivele lipsei de succes ale liderului contestatiei berlineze pe langa studentii cehi? "Rudi era incon­tes­tabil un orator fara pereche; dis­cur­sul lui avea un plan logic, clar. Dar toc­mai aceasta rationalitate ridicata la rangul de utopie te nelinistea. In dis­cur­sul lui perfect desfasurat nu mai ra­manea loc pentru o gluma sau pentru o slabiciune omeneasca. Fara aceasta rationalitate critica, l-ai fi luat spontan drept un demagog milenarist - si pe deasupra neamt: adica ceva déjà vu. Dar ar fi fost nedrept, pentru ca era in­credibil de sincer".

Au trebuit sa treaca zece ani pentru ca, doar cu cateva zile inainte de a muri, Rudi Dutschke sa revina asupra orbirii go­sis­mului occidental fata de primenirea ceha; iar pentru el, "imperialismul" nu putea sa fie decat american: "N-am mare lucru de spus despre mai ’68 in Franta; in primul rand pentru ca eram in spital si mai ales pentru ca, gan­din­du-ma retrospectiv, evenimentul im­por­tant din 1968 nu a fost Parisul, ci Praga. Pe vremea aceea nu eram in stare sa ne dam seama"⁹.

In timp ce "noua stanga" occidentala voia sa revigoreze marxismul, curatandu-l de mizeriile staliniste, cehii se cazneau, dim­potriva, sa-l dilueze la maximum. So­cialismul "cu fata umana" putea sa se im­­pace cu marile curente de gandire la moda in anii ’60: de la psihanaliza la struc­tu­ralism, de la crestinismul pro­gresist la "noul roman", de la "revolutia stiintifica si tehnica" si de la "teoria convergentei" a lui Radovan Richta¹⁰ la redefinirea euro­pe­nitatii.

Mostenirea culturala

Mai-ul parizian a voit sa puna cultura si Universitatea in slujba unui proiect po­li­tic. Anii ’60 cehi marcau, dimpotriva, un pro­ces de emancipare (provizorie) a cul­turii din menghina structurilor politice la putere si au fost un preludiu la zguduirile din 1968. Aceasta distantare a culturii, in ra­port cu ideologia puterii, avea o dimen­siu­ne eminamente politica. Criza politica a regimului nu incepe odata cu alegerea lui Dubcek in fruntea partidului, la 5 ia­nua­rie 1968, ci cu discursurile de ruptura ti­nute la Congresul scriitorilor din iunie 1967 de Ludvik Vaculik, de Milan Kun­de­ra sau de Antonin Liehm. Ziarul emble­ma­tic al lui Mai 1968 era Action, cel al Pri­ma­verii cehoslovace era Literarni No­viny, organul Uniunii Scriitorilor, care se vindea in 250.000 de exemplare intr-o tara de 15 milioane de locuitori. Anii ’60 vor ramane o "varsta de aur" in cultura ceha - fie ca vorbim de literatura (Josef Skvorecky, Ludvik Vaculik, Milan Kun­de­ra, Ivan Klima), de teatru (Vaclav Havel, Pavel Kohout, Otomar Krejca) sau de "noul val" in cinematografie (Milos For­man, Ivan Passer, Jaromil Jires, Vera Chy­tilova, Jan Nemec, Jiri Menzel)¹¹ - in care se deseneaza alta paralela cu ceea ce se impunea in momentul acela in Fran­ta. Extraordinara bogatie a vietii culturale a fost inlesnita de circumstante excep­tio­na­le, in care creatia s-a emancipat de cen­zura, fara sa se lase vrajita nici de sirenele pietei. Este o vitalitate care contrasteaza frapant cu relativa sterilitate culturala (de la Praga, dar si de la Paris) din cele doua decenii de dupa 1989.

Aceasta mostenire culturala asociata lui 1968 a cunoscut un destin diferit dupa infrangerea celor doua "primaveri": la Praga a fost sistematic distrusa de regi­mul "normalizarii", iar principalii ei repre­zen­­tanti au fost haituiti, interzisi sau obli­gati sa se exileze. In Franta, dimpotriva, si in general in Occident, aceasta mos­te­ni­re s-a prelungit mult dincolo de esecul uto­piei radicale a lui Mai: ecologia poli­ti­ca, feminismul, multiculturalismul, dar si con­testarea modelului traditional al fa­mi­liei sau noua pedagogie antiautoritara in in­­vatamantul secundar - tot atatea semne ale influentei durabile pe care le-a lasat aceasta mostenire unei generatii care s-a instalat la posturile de comanda ale prin­ci­pa­lelor institutii culturale si mediatice ale tarii. Saizecistii cehi sunt o generatie pier­duta. Atunci cand, dupa douazeci de ani, s-a produs schimbarea, ei isi cautau un al doilea suflu improbabil. Omologii lor fran­cezi au stiut sa converteasca esecul po­litic al lui Mai 1968 intr-o victorie cultu­rala ale carei etichete "bobo" (burghez-boem) si "lib/lib" (liberal/libertar) nu sunt altceva decat o prescurtare pentru a de­sem­na mutatiile inregistrate de o gene­ra­tie autosatisfacuta de "hegemonia" (in sens gramscian!) pe care a reusit sa o exercite asupra elitelor culturale si politice ale tarii.

Posteritatea celor doua "primaveri"

Dincolo de neintelegeri, mai exista si o posteritate diferita a miscarilor din 1968. Cea a Primaverii de la Praga inseamna, in primul rand, esecul reformei din interior a regimului comunist, care a discreditat definitiv perspectiva "revizionista" dubce­kia­­na in Est, dar a inspirat euroco­mu­nis­mul in Vest (de care a incercat, intr-un tar­ziu, sa-si agate vagonul si PCF, aflat in cautare de credibilitate pentru aderarea lui la "Programul comun" - care va fi in anii ’70 referinta partidelor de stanga).

Ce ramane din esecul de la Praga 1968 este "moartea clinica a mar­xis­mu­lui in Europa" (Kołakowski) si perestroika lui Gorbaciov, care a intarziat douazeci de ani. Mai ramane cealalta Primavara 1968, a primenirii societatii civile si a "ce­ta­teniei regasite", evocata de Vaclav Havel¹². Ivan Svitak rezuma astfel "ce­la­lalt" program din 1968: "De la dictatura to­talitara spre societatea deschisa, lichi­da­rea monopolului puterii, controlul efec­tiv asupra elitei puterii printr-o pre­sa libera si o opinie publica. De la ges­tionarea birocratica a societatii si de la cultura prin «capcanele liniei ofi­cia­le» (termenul ii apartine lui C. Wright Mills) spre aplicarea drepturilor fun­damentale ale omului"¹³.

Aceasta mostenire, care depaseste ca­drul marxismului oficial, si-a gasit pre­lun­girea, un deceniu mai tarziu, in disi­den­ta.

Prin asezarea in chiar miezul demer­su­lui ei a drepturilor omului, a societatii civile si a culturii europene, disidenta cen­tral-europeana (ceha mai cu seama) a avut un impact defel neglijabil asupra stan­­gii antitotalitare din Franta, intr-un con­text politic si intelectual nou de post-1968. Aceasta stanga a descoperit ca, re­tro­spectiv, Mai '68 avea si o componenta anticomunista, in masura in care o mis­ca­re gosista contesta strategia PCF, ramas credincios dincolo de orice considerent preocuparii moscovite de a apara "or­di­nea", adica diviziunea Europei. Punandu-si intrebari despre originile totalitarismelor din secolul XX, despre Gulag si despre "bar­baria cu fata umana" (B.-H. Lévy), "noii filosofi" postsaizecioptisti au facut dru­mul inapoi pe filiatiile intelectuale si po­li­tice, de la bolsevismul ruso-sovietic, pana la "maestrii ganditori" germani (An­dré Glucksmann) si pana la Iluminism si au regasit pe acest drum unele dintre pre­o­­cuparile ganditorilor disidentei cehe - in­­cepand cu Jan Patocka si Vaclav Ha­vel. Altii, ca Alain Fikielkraut si Danièle Sal­le­nave (in Mesagerul european), s-au aratat sensibili, in anii ’80, la redes­co­pe­ri­rea Europei centrale ca "occident kid­na­pat" (Kundera) si au fost dispusi sa regan­deasca Europa in dimensiunile ei de cultura si civilizatie, si nu doar de "piata co­muna". Astfel, antitotalitarismul, dreptu­ri­le omului, redescoperirea societatii civile si a ideii europene au favorizat reintal­ni­rea tardiva a saizecioptistilor de la Paris si de la Praga. Paradoxal, reintalnirea nu a supravietuit prabusirii blocului comunist si extinderii Uniunii Europene - tocmai pentru ca a fost o "extindere" a Uniunii Eu­ropene mai mult decat o reunificare a Europei¹⁴.

* Jacques Rupnik este director de cercetare la CERI - Sciences-Po.

1. Milan Kundera, Cesky udel (Destinul ceh) si Vaclav Havel, Cesky udel?, in Literarni Noviny (52/1), 27 decembrie 2007. De la publicarea acestor texte din 1968, saptamanalul a publicat vreo douasprezece contributii. Redactorul sef, Jakub Patocka, se intreaba, in introducere, cand va ajunge dezbaterea ceha acolo unde a fost acum patruzeci de ani.

2. Paul Berman, Revoltele din 1968. O fraternitate incoerenta, in F. Fejtö si J. Rupnik (dir.), Primavara cehoslovaca 1968, Bruxelles, Complexe, 1999, p. 267; cf. de asemenea cartea sa consacrata mostenirii intelectuale si politice a lui 1968, The Tale of Two Utopias. The political journey of the generation of 1968, New York, Norton, 1996.

3. Cf. Capitolul introductiv al lui J.-P. Faye la Praga, revolutia Consiliilor muncitoresti, Seghers/Laffont, 1977, p. 8-56 (culegerea de documente selectate de V.-C. Fisera ofera elemente importante pentru intelegerea dinamicii Primaverii de la Praga, care si-a atins dimensiunea mai radicala prin miscarea consiliilor dupa invazia sovietica).

4. Milan Simecka, Restabilirea ordinii, La Découverte, 1979.

5. Pierre Grémion, Paris/Praga. Stanga in fata cu reinnoirea si cu regresiunea cehoslovaca, 1968-1978, Julliard, 1985.

6. In Student (Praga), 10 aprilie 1968.

7. Milan Kundera, prefata la romanul lui Josef Skvorecky, Miracol in Boemia, Gallimard, 1978, p. 4.

8. Milan Hauner, in Student (Praga), 24 aprilie 1968.

9. Intrebat la Frankfurt, cu cateva zile inaintea mortii sale, in aprilie 1978, care este mostenirea lui 1968, Rudi Dutschke a insistat asupra faptului ca important a fost nu Mai-ul parizian, ci ceea ce se petrecuse la Praga si ca eroarea majora a miscarilor contestatare a fost ca nu au inteles acest lucru. Interviu cu J. Rupnik realizat in mai 1978 si publicat intr-un dosar despre Bilantul 1968-1988 de catre L’Autre Europe, nr. 20 (1989), p. 115-117.

10. Cf. Radovan Richta, Civilizatia la rascruce, Paris, 1969.

11. Antonin Liehm, Filme vazute de-aproape, experienta cehoslovaca, White Plains, N. Y., International Arts and Sciences Press, 1974.

12. Vaclav Havel, Cetatenia regasita, introducere la F. Fejtö si J. Rupnik (dir.), Primavara cehoslovaca 1968, op. cit., p. 11-13.

13. Student, 10 aprilie 1968.

14. N.R. Ii invitam pe cititorii care doresc sa continue aceasta reflectie sa se refere la J. Rupnik si F. Fejtö, Primavara cehoslovaca din 1968, Editura Complexe, nr. ed. 2008 ca si la excelenta lucrare a Alexandrei Laignel-Lavastine, Spirite din Europa. In jurul lui Czeslaw Milosz, Jan Patocka, Istvan Bibo, Calmann-Lévy, 2005.

Traducere din Études, nr. 4.085, mai 2008, de Luminita Braileanu

ROMULUS RUSAN

Si eu am fost la Praga

In 1968, intentionand sa scriu o carte de reportaje de­spre Primavara de la Praga, am facut o calatorie de doua luni in Cehoslovacia. Primavara se parguise deja, era in iunie, in iulie, avantul extraordinar spre libertate, spre asa-numitul "socialism cu fata umana", atinsese pa­ro­xismul odata cu Manifestul Celor Doua Mii de Cu­vin­te al lui Ludvik Vaculik, prin care opinia publica spu­nea "nu" comunismului din Cehoslovacia, singura tara din Est in care, in urma cu 20 de ani, in 1948, alegerile fu­sesera castigate de comunisti real, nu prin frauda.

Am strabatut Cehoslovacia in lung si in lat, de la Pra­ga la Plzeň, de aici la Ceské Budèjovice, la Brno, la Ko­si­ce, dar am avut timp sa cautam in registrele parohiale din Senja date despre inmormantarea lui Gheorghe Sin­cai, cel fara mormant, iar la Zvolen sa aprindem luma­nari in cimitirul eroilor romani cazuti in 1945 pentru eli­be­ra­rea Muntilor Tatra. Peste tot am intalnit oameni fericiti, cu fetele infrumusetate de bucuria libertatii, cu vorba des­clestata din crisparea dedublarii, cu mintea iluminata de speranta ca vor scapa de umilirea dictaturii.

Veneam dintr-o tara in care, de asemenea, se pe­tre­cu­sera schimbari importante, dar la noi conducatorii vor­beau in limbaj de lemn, iar oamenii de rand se temeau in­­­ca de reversibilitatea reformelor, nu aveau curajul sa riste sa se abata de la normele rigide ale vietii cotidiene de pana atunci.

In privinta Cehoslovaciei, romanii aveau presen­ti­men­tul ca lucrurile nu se vor sfarsi cu bine. Activistii de partid de moda veche vorbeau chiar, in surdina, de "contra­re­vo­lutia" care, chipurile, ar urmari - dupa modelul Buda­pes­tei, din urma cu 12 ani - sa vanda tara occidentalilor. Se temeau de valul de libertate care s-ar fi putut ros­to­goli si la noi, primejduindu-le viitorul de aparatcici. Cen­zu­ra devenise mai flexibila, dar cand era vorba de Ce­ho­slovacia sanctiona orice asemanare care s-ar fi putut face cu noi. Se puteau invoca anii fasti ai "Micii Inte­le­geri" interbelice, dar cand era vorba de ideologie de­li­mi­ta­rea era drastica.

Incepusem sa public fragmente din viitoarea carte, cand, la mai putin de 3 saptamani de la intoarcerea in tara, am aflat, la 21 august, ca tancurile sovietice, in­­so­tite simbolic de transmisionisti, infanteristi si alti militari din Polonia, Ungaria, R.D. Germana si Bulgaria au in­va­dat Cehoslovacia. Socul a fost puternic si impertinenta acestui gest, care sfida toate legile internationale, parea neverosimila. Si, totusi, era adevarat. Tancurile cu stea ro­sie, in fata carora tinerii praghezi se asezau curajosi ca niste baraje umane, au ocupat Orasul de Aur, sfa­ra­mand cu senilele lor piatra cubica de pe stravechile ulite.

Am facut parte din multimea uriasa care a protestat in Piata Revolutiei de azi impotriva invaziei. Furnicarul de oa­meni, cu pancarte scrise in graba, stangaci, se re­var­sa din fata fostului Comitet Central pana mult dincolo de Biserica Kretzulescu si pe Strada Stirbei, pana la Bi­se­rica Luterana. Nu am mai vazut, pe urma, atatia oa­meni iesind sa-si manifeste libertatea pana la 22 de­cem­brie 1989.

Am asistat, in zilele urmatoare, la un gest de soli­da­ri­ta­te prin care romanii ii protejau pe cehii si slovacii sur­prinsi de invazie pe litoralul nostru, in zona Bucuresti sau pe sosele, sau altundeva. Am vazut, in ziua de 23 au­gust, un autocar Skoda, oprit in fata Maternitatii Poli­zu, unde o turista fusese internata, iar ceilalti 40 de pasageri asteptau solidar pe trotuar, inconjurati de bucuresteni care le adusesera paine, sandvich-uri, racoritoare.

Din pacate, valul intunecat al represiunii a ajuns cu­rand, de la Praga, si la Bucuresti. Printre altele, cenzura a oprit si serialul de reportaje despre Cehoslovacia pe care incepusem sa-l public in Gazeta literara. Curand, cu­vinte ca "invazie", "primavara" sau chiar numele erou­lui Jan Palach (cel care si-a dat foc in Piata Wenceslas, in semn de protest) au devenit subversive si au inceput sa fie interzise. Curand, doctrina "suveranitatii limitate", lansata de Brejnev, a inceput sa dea frisoane si la Bu­cu­resti, unde prudenta si frica s-au reasternut ca inainte, anuntand parca, insidios, sumbrele constrangeri ideo­lo­gi­ce din iulie 1971, care, fara tancuri si fara aviatie, au asal­tat constiinta romanilor supunand-o terorii mentale.

Nu as mai fi scris aceste amintiri, pe care le-am evo­cat, oricum, cu alte prilejuri, daca nu as fi descoperit in Georgia de azi acelasi scenariu din 1968 si din anii ce au urmat.

Pe de alta parte, nu as mai fi scris aceste amintiri, pe care le-am evocat, oricum, de atatea ori, daca nu as fi ob­servat cat de pasional si cu cata comprehensiune defectuos-ironica se vorbeste, de cateva luni incoace, in presa din Vechea si Noua Europa despre frivolul si ras­fa­ta­tul "Mai Contestatar" din Franta, Germania si Italia, care, in comparatie cu dramatica si autentica Primavara de la Praga, a fost un simplu spectacol de sunet si lumini.

Iluziile si deziluziile celor 15 milioane de cehi si slo­vaci, solidaritatea pe care le-au aratat-o sute de milioane de oameni in august 1968, dar si metodele de reprimare, pe care le descoperim noi, atat de perene, merita un mo­ment de meditatie.

Pagini coordonate de Ileana Racheru