Calvarul germanilor din Banat deportaţi în URSS

Ele radiografiază cu precizie şi detalii inedite, adesea şocante, viaţa în lagărele de muncă, în condiţii de exterminare, a etnicilor germani din România cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani pentru femei şi 17-45 de ani pentru bărbaţi, ridicaţi în perioada 10-20 ianuarie 1945 şi trimişi cu forţa în URSS. Ceea ce documentele oficiale numesc „munca de reconstrucţie în URSS“ e de fapt o deportare în masă, care vizează aproximativ 75.000 de saşi şi şvabi, cetăţeni români, dintre care au pierit pe durata celor cinci ani, în minele din Donbas sau în Siberia şi Urali, cam 15-20%. Aşa-zisa „pedeapsă de război“ e aplicată, cum se vede, pe criterii etnice unei populaţii civile, tratate în bloc ca vinovată şi identificată cu nazismul şi fascismul (vezi: Hannelore Baier, Departe, în Rusia, la Stalino, InterGraf, 2003; Germanii din România, 1944-1956, Editura Honterus, Sibiu, 2005; Doru Radosav, Istoria din memorie, Argonaut, Cluj Napoca/ Gatineau, 2016, pp. 69 – 117; Herta Müller, Leagănul respiraţiei, roman, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010).

BARBARA RASOVAN, n. Karban, 1923, căsătorită Richer, Rasovan; deportată URSS, Iss; intervievată de Simona Adam în 2000 la Văliug

În 15 ianuarie ’45 ne-o adunat la şcoală. Acolo ne-o ţinut vreo trei zile închişi. Co­piii rămâneau acasă... Or venit, am tot ce­rut: „Aduceţi-mi încă o dată copiii, să-i văd“. No, i-o adus o dată. M-am dus până la uşă, era un român şi-un rus la uşă. Şi când am pus mâna pe copii, românul (ac­centuează), nu rusul, m-o luat de haină şi m-o aruncat undeva. Da’ nu rusul, un mi­litar român o făcut asta.

No, s-or dus copiii şi nu i-am mai văzut pâ­nă după trei ani şi jumătate.

Şi aţi ştiut unde vă duce?

Nu, n-am ştiut nimica. Doar acolo, la Iaşi, când am trecut podul ăla mare de am in­trat în Rusia, acolo am zis că acuma ne dă drumul în Prut. Atuncea ne-am dus, ne-am dus... până în 28 februarie tot pe drum. Din 15 ianuarie până în 28 februarie tot pe drum am fost. Închişi în vagoane de ani­male. Acolo am dormit pe rafturi, aşa. Jos era WC-ul şi sus am dormit. Atunci am ajuns acolo, în lagăr, -40 de grade frig, în fe­bruarie. Ne-o dat saltele, să ne ducem la co­lectiv, acolo, şi să ne umplem cu paie sal­telele. Şi am făcut asta, am intrat în ca­meră, mai mulţi am fost, nu mai ştiu câţi am fost. Şi acolo m-am pus pe priciul ăla şi-am plâns, şi-am plâns... am plâns până am adormit. M-am trezit din adormit, iar­ă la plâns. Până când... Două fete erau lân­gă mine, la care le-o fost drag de mine, c-am fost servitoare şi la ei, acolo, la Gă­ră­na... şi m-or certat ele. Or zis: „Vavi, tre­bu­ie să te laşi de asta, aşa este şi acum aşa trebuie să petrecem“.

Ecaterina Reinert din Bacova, înainte şi după deportarea în lagăr la Enakievo, 1945

EVA CSILCSER, n. Bürger, Neudorf, jud. Arad, 1922; deportată 1945, URSS, Dnepopetrovsk, Hetepetrovka, Enachievo; intervievată de Smaranda Vultur în 2008 la Cluj-Napoca

La 23 ianuarie sunt născută, la Neudorf, de acolo sunt. Pe urmă de ziua mea de naş­tere am pornit de la Lipova – atunci era gară în Lipova, acum nu mai este – în zi­ua naşterii mele am pornit din Lipova. Şi aşa că, la 19 ani m-am căsătorit, la 20 am fost văduvă de război. După aia, 3 ani după aia, în 13 ianuarie, era duminică... Di­mi­neaţa a bătut toba – că noi stăteam la pri­mă­rie - că femeile de la 18 la 30 de ani să se prezinte. Eu am fost prima, n-am ştiut ce se-ntâmplă. Bunicul meu era vice­pri­mar. El ştia asta deja, că o să ne ia. (...). Când a bătut toba, el nu a spus nimic, eu am fost prima. Primăria avea poartă mare şi ăla care bătea toba locuia în primărie. Când am intrat în’luntru el a închis poarta şi gata: „Stai aici că nu mai ieşi afară!“. Şi el avea doi copii, o fată şi un băiat, care erau tot acolo. Şi lumea venea, că nu ştia pentru ce. Când am fost toţi în’luntru – ci­ne s-a ascuns s-a ascuns – ne-a dus la şcoa­lă. Şcoala era de la primărie a treia ca­să. Era santinelă şi am fugit eu cu vecinul meu, cu fiul său, cu nora sa şi cu prietena mea. Am fugit prin grădini, până sus pe şo­seaua principală. Ne-am ascuns într-o şură.

Aţi aflat între timp ce se întâmplă?

Am aflat că vor să ne ducă. Prietena mea a venit la mine. Bunicul meu a spus: „La noapte puteţi să staţi liniştite, n-o să vină la noapte, dar mâine mergeţi. Dacă nu, mă ia pe mine“. Atunci am văzut că el ştia şi că nu a spus nimic în familie. (...) Pe urmă, luni, ne-a scos până la primărie şi n-am avut voie să ne luăm rămas bun, că ne-a pus încolonaţi. Ne-am dus pe jos până la Lipova. Bunicul, luni, s-a dus la Li­pova, chipurile, că are şedinţă. Nu ştiu dacă aşa a fost, cred că el nu a vrut să vadă. Şi ne-am dus pe jos, jandarmii pe cal, şi când am intrat – cum să vă spun? Aproape de turnul de pompieri, noi ne-am dus şi bunicul meu a venit încoace. Şi am ieşit din rând – că eu foarte mult ţi­neam la bunicul meu – ca să-mi iau rămas bun. Şi jandarmul, cu toate că bunicul meu era viceprimar, a strigat şi a trebuit să mă duc mai departe. Jos, lângă Mureş, era un hotel şi acolo ne-au plasat. În ca­meră erau paie şi acolo am stat nouă zile. (...) În 12 ne-a luat şi în 23 ianuarie, era joi, dimineaţa la 5 – aşa de bine mi-amintesc, era o lună plină! Şi zăpada aşa scâr­ţâia! Şi au venit soldaţii ruşi, ne-au pus în camion şi ne-au dus în staţie la Li­pova. În vagoane era prici în partea asta şi prici în partea asta. Şi era zăpadă pe prici. Şi era o gaură aşa tăiată – asta era „toaleta“! – şi era o sobă în mijloc, dar fără lemne, fără nimica. Am stat acolo pâ­nă după-masă la cinci. Când au venit pă­rinţii noştri, la amiazi cu mâncare, noi eram deja în vagon şi vagonul era închis. ... Am plecat la 5 după-masă şi până în 9 februarie am fost pe drum. Aşa stăteam, ne­mişcaţi, în bow-vagon. (...) Picioarele me­le erau aşa, umflate. O singură dată ne-a lăsat afară. Era pe câmp, dar n-am vă­zut decât zăpadă. Dacă mergeţi la mare şi vă uitaţi... nesfârşit, tot aşa a fost. Eu nu am ieşit afară, că îmi erau umflate pi­cioarele, eram plină cu păduchi... că erau vagoane de armată. O dată ne-a dat mân­care, ceva supă, dar nu s-a putut mânca şi o dată sau de două ori ne-a dat apă cu o găleată. (...) Am ajuns acolo seara. Era întuneric, trenul a plecat şi ne-a lăsat în va­gon. Şi ne-a spus: cine vrea să lase ba­gajele, cine nu, poate să le ducă. Da’ erau vreo zece perechi de la noi, erau soţ şi soţie, pentru ei era foarte bine cu bagaje. Dar eu eram singură: am avut şi valiză şi un sac... Drum nu s-a văzut, ici-colea câte o lumină. (...) Şi, de la noi din sat, a doua zi deja a murit o fată. Două femei au mu­rit: fata şi o femeie care avea copil mic aca­să şi care era cu bărbatul în Rusia.

După aia am mers la lucru. Prima oară am lucrat la construcţii, curăţam casele bom­bardate. Era o localitate, un oraş: Dnie­pro­prejinsk. Avea şi teatru – era bombardat – şi noi am refăcut teatrul, l-am renovat. (...). Şi pe urmă am lucrat la fabrică de că­rămidă, tot manual, la pavatul străzilor cu pietre, la o mină – la un circular unde se pregătesc lemnele pentru mină. Am lucrat acolo la descărcat vagoane – nu ştiu dacă dum­neavoastră vă amintiţi, erau bulwa­gen alea mari, deschise, cu buştenii ăia lungi, vă mai amintiţi? – ăia trebuia să-i descărcăm, noi fetele. Alea de sus mergea bine, dar alea de jos trebuia lucrat cu ranga.

(...) Şi am avut, atunci, accident, când tă­iam lemne noaptea. (...) Şi de acolo am ple­cat la Peterska, acolo era alt lagăr, Hete­petrovka. Era un cătun, satul era mai de­par­te. Acolo am lucrat numai în cons­trucţii. Acolo am cunoscut pe al doilea soţ. Şi el era cu sora lui, cu toate că ei nu erau nemţi, erau unguri. Dar, după nume, aşa...i-a luat. Că nu aveau destui, 70.000 de oameni trebuia să dea România! El era din Vulcan, era zidar şi lucra cu un băiat din Satu Mare, din Carei. Şi lucram eu cu ve­cina mea, cu ei, ca salahori. Şi acolo l-am cunoscut şi am venit cu el şi acasă.

ANA FUNTEK, n. Schmidt, 1923; deportată din Ştiuca, jud. Caraș Severin în URSS, Lagărul 1220, Donbas; intervievată de Simona Adam în 2000 la Oțelu Roșu

Când ne-au dus, în ianuarie, o lună am mers pe tren. Când am venit în lagăr, vă spun, să nu mai fie în viaţa asta ce am pă­ţit eu. Eu mă mir că mai trăiesc. Acolo au fost -40 de grade, în Rusia. Noi numai pe scândură am trăit. Foc nu aveam. Noi nu ne-am dezbrăcat de haine niciodată, ne-am încălzit unul lângă altul. De păduchi am fost plini, de sus până jos. Mâncare nu era, că nici ruşii n-au avut mâncare, c-o fost război. Nici ei n-or avut de mâncare, nici noi n-am avut. Eu vă spun, când o în­ceput primăvara, când am mers în mină, cât cucuruz crud şi câtă sfeclă crudă şi câtă iarbă am mâncat, nu numai noi, toţi. Numa’ eu ştiu, aveam 23 de ani, şi trebuia să munceşti 12 ore, în mină să stai, în în­tuneric. Nici haine n-am primit un an, cu hainele noastre am fost în mină. Apa până aici (îmi arată până la genunchi). Uite, dacă vă spun, uite – rană (îmi arată cica­tricile de pe genunchi) – aici numa’ rană am avut. Eu numai pe genunchi am lu­crat, numai atâta (aprox. 80 cm) au fost mi­nele, acolo au fost cărbunii, în apă am lucrat. Şi am fost neagră, nici haine n-am avut de spălat, nici săpun, nici una, alta. Eu vă spun, să nu mai vină în viaţă aşa ceva. Eu nu ştiu de ce mi-o dat Dumnezeu atâ­ţia ani. (...)  Şi în mină am avut o echi­pă. N-am primit bani în Rusia, în pri­mii ani, numa’ mâncare. Am primit un cauc de supă, două linguri de arpacaş şi un ceai fără zahăr. Asta a fost mâncarea noastră. Şi 600 de grame de pită – aia o fost, cum să vă spun, aşa o bucată, nici n-o fost coaptă bine. Asta o fost pentru o zi. Păi, pentru un om de 26 de ani care stătea toată ziua în mină... Eu vă spun, cât am plâns eu, mă mir că mai văd cu ochii mei, cât am plâns noi...

(...) Şi cine o fost liber – şase zile o trebuit să lucrăm, a şaptea zi am fost liberi – cine o fost liber o trebuit să îngroape morţii. Eu am fost o dată, doamnă, eu am fost o dată şi am spus: „Mai bine fac zece schim­buri în mină, decât să mă duc să îngrop morţii“. Ne-am dus, o fost la vreo 10 km de lagăr cimitirul. Un cal am avut în la­găr, cu un om care o adus pâine. Noaptea, hai, că trebuie să îngropăm morţii! O fost o sanie cu patru bârse. Ştii cum e în Ru­sia, -40 de grade frig, zăpadă, şi acolo face vântul „uu, uuu, uu!“, nu vezi ni­mi­ca, cum bate vântul... Ne-am încărcat mor­ţii pe sanie, până am mers la cimitir. Da­că nu s-or răsturnat şi de zece ori... Am clădit morţii ca pe lemne. I-am luat de picioare şi de mâini şi i-am pus pe sa­nie, până la cimitir. La cimitir ce să fa­cem? Zăpadă mare, frig... Am făcut la o parte zăpada, toţi morţii i-am pus acolo şi i-am acoperit cu zăpadă, ce să facem? Şi noi am îngheţat de frig, nu? În primăvară o trebuit să îngropăm morţii din nou. Eu am fost o dată, a trebuit să mă duc şi eu. Ce-am văzut acolo, am zis că mai bine fac zece schimburi în mină, numa’ să nu mă mai duc să-ngrop morţii.

Nu crede nimeni ce am păţit noi, îţi spun, nu crede. Dar tot este un Dumnezeu, Doam­ne, Doamne... eu nu ştiu (plânge continuu). Un an n-am primit scrisoare de-acasă, un an n-am primit. Eu cu fra­tele meu după un an am primit o scri­soare. O am şi acuma, să ţi-o arăt. Am pri­mit aşa o carte poştală, ştii. Aveai voie să scrii numai 25 de cuvinte: că eşti sănătos, mai trăieşti, atâta. Şi una goală (o carte poş­tală) pe care or scris părinţii noştri du­pă aia. După un an am primit prima scri­soare. Aia o fost după un an, aşa, către va­ră. Apoi am luat eu scrisoarea, am citit-o, o luat frate-meu scrisoarea, am plâns, ce să facem. N-am crezut că eu mai vin aca­să. Şi pe urmă or mers vreo 10 trans­porturi acasă, care n-or mai fost buni de nimic. Mulţi or murit şi pe drum. Am ră­mas, din 2.000, 400 am rămas.

Echipa de mineri cu care a lucrat Ana Funtek în Donbas (1945-1947)

IGNAZ BERNHARD FISCHER, n. 1926, Bacova; deportat URSS, Zaporojie; intervievat de Ştefana-Oana Ciortea-Neamţiu în 2000 la Timişoara şi de Adrian Onica în 2017

(...) Eu am lucrat în continuare la fabrică. Dar foamea era mare. Ce să fac? Pentru un meseriaş era oarecum mai simplu, se găsea aluminiu acolo, meseriaşul putea să facă din aluminiu ba o tabacheră, ba un cas­tron, din crom un inel şi altele pe care le vindea şi putea aşa să-şi procure uşor şi fără risc prea mare bani pentru a-şi mai cumpăra o pâine. Dar eu ce să fac? Atunci am încercat să adunăm lemne. Fabrica era bineînţeles păzită, dar ne-am uitat pe unde e o gaură şi, fiind un gard din scân­duri, am căutat o ieşire. Bineînţeles că pu­neam scândura la loc pentru a nu lăsa urme. Ieşeam şi vindeam ruşilor lemnele pentru a ne mai cumpăra o bucată de pâi­ne, cine nu a făcut asta a murit acolo de malnutriţie şi de epuizare. Bineînţeles că am fost prins în cursul anilor de câteva ori şi atunci mă băgau în brigada de pe­deapsă, în care lucram sub pază cu armă, erau nişte femei cu mitraliere. Mai rău de­cât munca asta grea, să macini pietre cu maşina, era faptul că nu mai puteai să scapi de acolo. Şi era o foame! (...) În 1948 am plecat odată cu lemne şi m-a prins paznicul, m-a adus înapoi în lagăr şi ca pedeapsă a trebuit să intru în brigada de pedeapsă, eu am fugit însă din această bri­gadă. Asta era iarna. M-am gândit chiar dacă nu ajung acasă, dar măcar în alt la­găr. Ziua cerşeam, noaptea dormeam în căpiţe de fân. Am ajuns odată la o gară, să ajung peste Nipru. A venit controlul şi mi-a cerut actele. Cum n-am avut ce să le arăt, m-au interogat de unde şi cine sunt. Am spus din ce lagăr şi m-au dus acolo, a venit unul să mă ia. Asta a fost sâmbătă seara. Comandantul a zis să mă închidă în carceră şi să nu-mi dea timp de trei zile nici de mâncare, nici de băut. Dar cel care ne păzea nu a prea ţinut cont de ceea ce i s-a spus şi mi-a adus ceva de mâncare. Dar era iarnă şi, unde dormeam, pe jos era beton, iar eu mă culcam pe targa cu ca­re se transportau morţii. Acolo am dor­mit, fără plapumă, şi de acolo m-au dus în brigada de pedeapsă. Şi mi s-a spus că va trebui să rămân în acea brigadă până la 1 mai, atât de mult încă nu a stat nimeni acolo, era deosebit de greu. Ce să fac? Şi cum era ceva mai mult de lucru în lagăr pe cine luau? Pe cel mai mare infractor. Acela eram eu pentru că încercarea de eva­dare era considerată cel mai mare păcat. Iar „privilegiul“ meu era de-a curăţa WC-urile, de-a curăţa zăpada, duminica, atunci când alţii se odihneau. Eu eram deja foarte deznădăjduit, m-am rugat lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă, vezi că nu mai fac faţă!“. Peste noapte s-a pornit un viscol de zăpadă, dimineaţa au apucat alţii să meargă la muncă. Noi din brigada de pedeapsă, nu. Se face ora 9, ora 10, ora 11, atunci m-au chemat la poartă, pro­hod­noi, aşa se chema: „Mergi acolo, te aşteap­tă ofiţerii!“. Şi aceş­tia au zis: „Dacă pro­miţi că nu mai evadezi, poţi merge mâine înapoi la brigada ta“. Deci au ridicat pe­deapsa. Rugăciunea mi-a fost ascultată pes­te noapte cu viscolul care s-a ivit.

RONALD WIEST, n. 1928, Timişoara; deportat 1945, URSS, Zaporojie; intervievat de Adrian Onica în 2017 la Timişoara

(...) Prostia cea mai mare au făcut-o ăştia care au fost mari fumători, au lăsat pâinea şi au luat mahorcă. Acolo au rămas foarte mulţi.

Au murit?

Au murit acolo din cauza fumatului şi a lip­sei de hrană. Asta aşa a fost, pâinea as­ta ce am primit-o era ceva hrănitor, în rest n-a fost nimic.

Dădeau pâinea pe mahorcă?

Da.

Doar din cauza asta mureau?

Nu, au fost frigul şi foametea asta. Că oa­menii au fost obişnuiţi, mai ales ăştia de la ţară, să mănânce clisă, şuncă, cârnaţi. Şi au slăbit din zi în zi. Şi după aia odată nu au mai putut. Au primit diaree cu sân­ge şi nu au mai putut, că dacă s-au dus la WC – am avut aşa o scândură, turceşte aşa – şi când s-au pus jos, nu au mai pu­tut să se scoale. A trebuit să îi ridici, nu au mai avut putere. Te-au rugat: „Ajută-mă să mă ridic“.

Au murit mulţi acolo?

Da, 20-30% au rămas acolo.

Ce se întâmpla cu ei? Îi înmormânta cineva?

(...) Câteodată au murit patru-cinci într-o zi, mai ales iarna. La 150 de metri era Ni­prul. Aşa că între Nipru şi lagărul nostru am făcut noi, cât am putut, un cimitir.

Iarna cum făceaţi?

N-am mai putut face nimic. Pământul era ca sticla. Când ai lucrat cu târnăcopul, a tre­buit să te legi, că, atunci când te-a lo­vit o bucată de pământ, parcă a fost o schi­jă. Ţi-a făcut semn. Ai dat cu târnă­copul şi celălalt cu lopata nu a putut să ia mult. Pământul a fost îngheţat un metru. Era noapte, am făcut puţin şi după aia l-am pus înăuntru şi deasupra am pus ză­padă. După aia a venit primăvara, s-a to­pit şi atunci a trebuit... A venit câinele, a început să miroasă, şi el s-a dus să mă­nânce de acolo. L-am îngropat pe mort dez­brăcat, gol-goluţ a fost. Când a avut pantof de mărimea 45 şi tu ai avut 42, ai luat pe ăsta de 45, numai să ai un pantof.

(...) Vreau să spun numai că în ’48, după ce s-a mai îmbunătăţit situaţia, că în al doilea bloc s-a făcut o cameră roşie. Acolo se ţineau şedinţe de partid.

În lagăr?

Da, da.

Cu cine?

Cu noi, să avem o idee ce înseamnă co­munismul, ce bine este în comunism.

Carte poştală trimisă din Lagărul 1220 de Ana Schmidt (Funtek) în august 1947

MARGARETA EBNER, 1931-2012, Giarmata, jud.Timiş; intervievată de Rozana Pătraşcu Onica în august 1999 la Giarmata

Da, când au luat pe nemţi atuncea, au de­portat pe tata meu şi pe sora mea... amân­doi au plecat.

În ce an?

În ’44-’45, când i-au luat pe toţi nemţii de aicea. Vai ce-a fost atuncea, vai ce-a fost! (...) Prima stradă de la gară a fost go­lită. (...) Au luat pe sora mea prima dată, numa’ că ea a fost bolnavă, a avut TBC la un os. Numa’ atuncea nu s-a băgat în sea­mă, că ea a stat 14 luni cu picioru’ în ghips şi i-au scos cu o lună înainte pi­cioru’ din ghips... şi-atunci au ridicat-o. Ea nu a putut să umble. Aşa au dus-o pe ea... şi a fost în primul transport care-a ple­cat, iar când a văzut tata meu - că el s-a ascuns, pentru c-a crezut că o s-o deie pe sora mea înapoi şi el rămâne aca­să. Şi toate femeile cu copii mici, care-au avut copii de un an şi de doi ani... pe toa­te le-au luat. Plâns a fost în tot satu’. (...) Copiii au rămas aici cu bunicii. Şi atuncea, când a aflat tata meu că au luat pe sora mea, a venit acasă, apoi o mers şi s-a pre­zentat singur. A spus că i-au luat fata şi să fie lângă ea. (...) Au luat pe soră-mea din vagon, în Rusia, au pus-o pe pat şi aşa au dus-o până când au dat drumu’ la primu’ trans­port. Doi-trei ani a stat soră-mea acolo, pe pat. Tatăl meu o îngrijit-o. El a fost un zidar foarte bun, a făcut sobe de teracotă, iar ruşii – când au auzit – au dus pe tată-meu acasă la ei, a făcut sobe la ei, ca să-i dea o bucată în plus de mâncare, să poată să ţină pe sora mea acolo, să nu moară. Atuncea, când a venit primu’ trans­port, a trimis pe soră-mea acasă. Trans­portu’ ăla n-a venit direct aicea, din Rusia, ci a trecut prin Germania De­mo­crată şi de-acolo au trimis încoace. Aici, unde-a fost „Notre Dame“, în Iosefin, au mers şi au luat pe soră-mea din tren, cu targa şi au dus-o acolo, până când ne-au anunţat pe noi. Am mers atunci cu căruţa, am luat-o tot aşa, pe targă şi am dus-o aca­să... iar în 14 zile a murit acasă. Sora mea a avut 30 de kilograme când a venit înapoi. //

nota

1. Smaranda Vultur (coordonator) - Germanii din Banat prin povestirile lor, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2018; apărută cu sprijinul Fundaţiei „Hanns Seidel“.