Pe aceeași temă
Orice alte efecte ar fi putut avea atacurile asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie, unul singur este evident: au oferit sistemelor de securitate ale principalelor puteri ale lumii (aflate în derivă, după prăbuşirea comunismului) oportunitatea de a se regrupa şi de a-şi redimensiona bugetele şi influenţa.
Începând cu septembrie 2001, „războiul împotriva terorismului“ a devenit sloganul în spatele căruia multe state şi-au intensificat măsurile de supraveghere şi control asupra propriilor cetăţeni. Bugetele şi măsurile „pentru apărare“ au explodat; numărul arestărilor fără un temei legal a crescut; o întreagă generaţie de tineri musulmani a fost radicalizată; iar tensiunile culturale s-au amplificat şi ele.
Dar atacurile din 2001 nu au fost, în niciun caz, singurul eveniment semnificativ al deceniului. Putem spune că guvernele şi media s-au folosit de ameninţarea terorismului pentru a ne distrage tuturor atenţia de la alte ameninţări, mult mai importante, la adresa securităţii şi a armoniei noastre sociale, de la o doctrină ideologică care nu doar a redus capacitatea statului de a acţiona, ci ameninţă să distrugă însuşi modelul democratic, construit cu atâta efort, în secolul XX. Într-adevăr, daunele pe care ideologii neoliberali şi clasa financiară anglo-saxonă le-au produs societăţii de tip occidental depăşesc şi cele mai îndrăzneţe speranţe ale Al Qaeda şi ale teroriştilor de la 11 septembrie! Distrugerile sunt atât de mari, încât probabil aceştia ar trebui priviţi ca fiind adevăraţii terorişti. Oamenii (din lumea dezvoltată) chiar se simt în nesiguranţă – dar nu din cauza teroriştilor radicalişti islamici. Ci, mai degrabă, pentru că vechea siguranţă privind locul de muncă şi bunăstarea au dispărut, iar valorile şi serviciile publice au decăzut. „Ca indivizi, ne confruntăm cu o lipsă tot mai mare a siguranţei în vieţile noastre, pe străzile noastre şi chiar în casele noastre. Ca societate, în general, ne confruntăm cu o economie globală aflată într-o competiţie acerbă, cu ameninţarea conflictului armat şi cu o biosferă aflată în pragul colapsului. De ce democraţia ne alunecă printre degete, iar conflictele, sărăcia, crima şi şomajul se înmulţesc, pe zi ce trece?“ (se întreabă Richard Douthwaite, în lucrarea Short Circuit – strengthening local economies for security in an unstable world, 2003).
Orice listă a felurilor în care lumea pare să se fi schimbat, în ultimul deceniu, ar trebui să includă:
• rata crescândă a emigraţiei – cauzată de dezastre de natură economică, militară şi naturală;
• o frecvenţă şi o rată mai mare a dezastrelor naturale;
• prăbuşirea sistemului financiar internaţional;
• schimbări ale comportamentului social cauzate de Internet;
• ascensiunea Chinei;
• o dezamăgire crescândă faţă de acţiunile politice (în care eficienţa şi legitimitatea intervenţiilor statului sunt puse la îndoială, iar adevăratul leadership politic lipseşte);
• o creştere a inegalităţii.
Totuşi, problema cu aceste liste este că ele oferă un tablou mai degrabă incomplet şi etnocentric. Pentru majoritatea dintre noi, viziunea asupra lumii este determinată atât de imaginile pe care le primim prin intermediul mijloacelor media internaţionale, concentrate, într-o măsură tot mai mare, de o mână de oameni şi care-şi urmăresc propria agendă, cât şi de fixaţia noastră privind ceea ce ne este familiar. Însă cu cât este mai profundă schimbarea, cu atât e mai puţin probabil ca noi să o observăm. Listele de trenduri globale tind să acopere, în primul rând, tulburările aduse confortului lumii occidentale (în special europene).
Dar multe ţări din America Latină şi Africa au înregistrat creşteri economice şi schimbări politice semnificative, începând cu 2001. În toată lumea, sute de milioane de oameni au scăpat de sărăcie – deşi condiţiile de trai mizere şi vulnerabile în oraşele unde locuiesc majoritatea dintre ei pun sub semnul întrebării importanţa unui asemenea index. Şi, da, e posibil ca primăvara arabă să fi clătinat percepţia multora despre fatalismul arab şi musulman – dar, în general, am devenit mai pesimişti în legătură cu marşul triumfal al democraţiei. Nu e vorba doar despre faptul că diversele revoluţii ale lalelelor sau celelalte au ajuns la un impas, ci şi despre deziluzia tot mai mare a europenilor privind democraţia, pe măsură ce noi am fost transformaţi de către stat din cetăţeni în clienţi.
Democraţia are nevoie de sisteme politice şi administrative capabile să răspundă pozitiv la ceea ce propriii cetăţeni consideră ca fiind condiţii inacceptabile de trai. Însă nu numai guvernele, puterile corporatiste şi media ne înşală aşteptările – împingându-ne tot mai repede spre prăpastie. De fapt, nici noi nu facem destul. În ultimul deceniu, voinţa noastră colectivă de a acţiona ca cetăţeni la nivel local, naţional ori global s-a diminuat mult – în ciuda necesităţii evidente de schimbare sistemică, mai ales pe parcursul crizelor financiare din ultimii ani. În 1999, am avut demonstraţiile antiglobalizare şi conferinţele anuale de la Seattle.
Dar, după conferinţa de la Genova, din 2001, mişcarea s-a dizolvat. De ce? Pentru că, în timp ce diversele scandaluri financiare ale anilor 2000 (Enron, de exemplu) aveau să culmineze cu dezastrul din 2008, se pare că, în cele din urmă, ni s-au deschis şi nouă ochii. Atunci aveam, cu siguranţă, înţelegerea şi voinţa politică de a reda statului măcar o parte dintre funcţiile ce-i fuseseră luate de către cei aflaţi sub influenţa dogmei neoliberale.
Într-adevăr, atunci, părea să existe posibilitatea dezvoltării legitimităţii unor viziuni sociale alternative, dominate, într-o mai mare măsură, de principiile de bază ale democraţiei, dialogului social şi acţiunii. Nu numai că acest lucru nu s-a întâmplat, dar, uimitor, terenul a fost repede recucerit de războinicii corporatişti care vedeau în salvarea sistemului bancar de către stat o oportunitate de a-şi „redefini“ agenda, în beneficiul propriu. Datoriile statului crescuseră şi, prin urmare, conform logicii lor, trebuiau reduse – dar prin distrugerea ultimelor vestigii ale acţiunilor civilizatoare ale statului. Colin Crouch este unul dintre cei puţini care, recent, a identificat şi analizat (în cartea sa The Strange Non-death of Neoliberalism) perversitatea acestei traiectorii uimitoare, subliniind, de exemplu, confuzia pe care marile corporaţii au ţesut-o în mintea opiniei publice, utilizând limbajul „pieţei“ pentru a-şi apăra practicile anticompetitive (ca să nu mai vorbim de cele antisociale).
„Noul sistem nu convine nimănui: pe termen lung, nu există câştigători. Chiar şi la nivelele cele mai înalte ale societăţii, calitatea vieţii se degradează. Ameninţarea fuzionării între corporaţii îi face până şi pe managerii experimentaţi să se teamă, permanent, de pierderea locului de muncă. Cât priveşte lista înfloritoare a miliardarilor, oricât ar încerca aceştia să se ferească din calea prăbuşirii ordinii sociale, tot nu se vor putea ascunde de distrugerea biosferei“ (citat din acelaşi Richard Douthwaite).
Cu toate acestea, nici partidele social-democrate şi nici partidele verzi, aflate în opoziţie, nu oferă agende alternative convingătoare. Astfel de agende sunt disponibile, dar ele trebuie promovate de cei care recunosc că soluţia nu este una simplistă – aceea de a acorda o putere mai mare statului –, ci, mai degrabă, nevoia unui echilibru real de putere între corporaţii, structurile statului şi mecanismele politice, în care un rol important îl are cetăţeanul. „Nu capitalismul a triumfat odată cu căderea Zidului Berlinului, ci echilibrul“ este fraza de deschidere a unui articol profund, dar neglijat, scris în 2000 de gurul managementului, Henry Mintzberg. El este creatorul modelului european de „mixed economy“ – al „sectorului privat puternic, sectorului public puternic şi al puterii sectoarelor dintre cele două (ONG, asociaţtii profesionale, mediul academic, media independente)“ – ca opus modelului din aşa-numitele societăţi comuniste. „Actuala grabă de a privatiza totul“, avertiza el, la momentul respectiv, „va declanşa aceeaşi boală de care au suferit societăţile comuniste: lipsa de echilibru.“
Lipsa (aparentă) de putere în faţa dezastrului îmi pare a fi cea mai înfricoşătoare dintre tendinţele actuale.
Traducere de Cristina Spătărelu
*Ronald G. Young a deţinut poziţia de secretar general al guvernului regional al Scoţiei între 1974-1991 şi pe cea de lector în studii urbane. În ultimii 20 de ani, a trăit în Europa Centrală şi de Est şi în Asia Centrală, activând profesional ca specialist în dezvoltare instituţională în domeniul administraţiei centrale şi locale. În prezent, îşi împarte timpul între casa din Carpaţi, Bucureşti şi Sofia.
Pagina sa de web http://www.freewebs.com/publicadminreform/ conţine multe dintre articolele scrise pe tema reformei administraţiei.
Blog-ul său www.nomadron.blogspot.com conţine reflecţiile sale despre schimbările la care suntem martori.
Citeste si despre: 11 septembrie, razboiul impotriva terorismului, securitatea nationala, competitie globala, relocarea intereselor.
