Pe aceeași temă
Nu s-a înregistrat doar o trecere a civililor la Vest de Prut, ci şi o mişcare în sens invers. Era vorba de etnici români din Basarabia, dar şi de etnici evrei din zonă, chiar şi din Vechiul Regat. De ce au făcut-o? În primul rând, au ales această variantă cei care, români sau evrei, erau originari din zonele cedate şi aveau familiile acolo. În al doilea rând, în cazul evreilor, manifestările antisemite din România cunoscuseră o adevărată explozie în anii anteriori, inclusiv în discursul oficial. Statisticile privind acest proces al trecerii civililor de la Vest la Est de Prut, după ultimatumul sovietic, nu sunt foarte precise. Oficiosul moscovit Pravda anunţa, la 26 iulie 1940, că în Basarabia reveniseră din România 149.974 de persoane. Conform datelor româneşti, până la 4 august 1940, trecuseră în Basarabia 112.000 de oameni.
Cedarea Basarabiei a fost, fără îndoială, o alegere dificilă pentru România. Însă existau alternative? Se putea rezista? Acestea nu sunt întrebări noi, ele au fost puse încă din iunie 1940 de către participanţii la evenimente, dar şi de istorici (mult) după aceea.
Care au fost consecinţele cedării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa? Au existat câteva efecte importante, cele mai multe cu impact pe termen mediu şi lung:
1. Începutul dezmembrării României. Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa a fost începutul sfârşitului „României Mari“, a fost semnul că aceasta încetase să existe. A fost deopotrivă un asasinat (sovietic) şi o sinucidere (românească).
2. Abandonarea fără luptă a unei şesimi din teritoriul naţional şi a unei cincimi din populaţie (cetăţeni români!) în braţele unui sistem totalitar. Faptul că românii nu au luptat în iunie 1940 pentru Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa a contribuit la întărirea în rândul locuitorilor acestor teritorii a sentimentului de dezinteres din partea României, a părăsirii în faţa ameninţării vecinului de la Răsărit.
3. Umilirea, demoralizarea ţării, a armatei în primul rând, a populaţiei în ansamblu. În iunie 1940 o ţară întreagă era derutată, înfricoşată, traumatizată, cu guvernanţi incapabili să-şi asume răspunderea unor acţiuni demne, nu doar dureroase. Populaţia României era deja obosită din cauza impozitelor considerabile, a concentrărilor repetate şi lungi ale unui mare număr de soldaţi în ultimii doi ani, mai ales ţărani, a rechiziţiilor, şi acestea efectuate îndeosebi în mediul rural.
4. Slăbirea prestigiului internaţional al statului român.
5. Încurajarea pretenţiilor Ungariei şi Bulgariei asupra unor părţi din teritoriul României, care din iulie 1940 au devenit şi mai insistente. În august-septembrie ele aveau să se concretizeze, Transilvania de Nord-Est fiind cedată Ungariei, iar Cadrilaterul Bulgariei.
6. Slăbirea capacităţilor militare, economice şi demografice ale României.
7. Înrăutăţirea situaţiei politice interne, glisarea şi mai mult spre extremism a regimului politic carlist: cooptarea legionarilor în guvernul de la Bucureşti; numirea unui prim-ministru progerman declarat, Ion Gigurtu; măsuri şovine dure, cum a fost cazul cu legile antisemite, rasiste, din 8 august 1940, inspirate direct din legislaţia nazistă de la Nürnberg. Cedările teritoriale din iunie 1940, urmate de cele din august-septembrie acelaşi an aveau să ducă şi la alte schimbări în planul politicii interne, inclusiv la instituirea unui regim militar, în frunte cu generalul Ion Antonescu, cu accente fasciste, în următorii patru ani, ba chiar cu ingrediente totalitare în timpul „statului naţional legionar“.
8. Căutarea unor „ţapi ispăşitori“ în interior, pentru dezastrul României, pentru laşităţile din vara anului 1940: democraţia interbelică, cu sistemul partidelor politice; minorităţile etnice şi religioase, în mod special evreii.
9. Represiunea sovietică împotriva unei părţi importante a populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa: arestări, deportări, execuţii/asasinate, spolierea locuitorilor, schimbarea forţată a sistemului social şi a componenţei etnice etc. //
