Pe aceeași temă
Crede G.M. Tamás că îl putem despărţi pe Marx de marxismul istoriei reale şi de marxiştii militanţi ai secolului XX?
Încep prin a mulţumi revistei 22 pentru faptul că în numărul său precedent a inclus atât eseul meu despre ceea ce numesc marxismul histrionic, cât şi replica gânditorului maghiar. Este vorba de un răspuns substanţial, amplu şi incitant (în sensul de provocativ), care se ocupă nu doar de ceea ce numim starea marxismului şi condiţia morală a stângii contemporane, dar şi de chestiuni febril dezbătute azi de intelectualii români (grupuri de influenţă, reale ori imaginare, structuri de autoritate epistemică, condamnarea dictaturii comuniste etc.). Un lucru este cert: G.M. Tamás nu se teme de exagerări şi jonglează abil cu generalizările. Când detaliiie istorice nu coincid cu modelul pe care îl desenează, el pare să spună împreună cu Fichte: Desto schlimmer für die Tatsachen (cu atât mai rău pentru fapte).
Constat, încă o dată, faptul că G.M. Tamás pare să confunde anumite planuri: acţiunea intelectuală, ataşamentele pentru anumite proiecte politice, compromiterea stângii româneşti în anii comunismului, efectele autarhiei impuse de regimul totalitar, legătura intimă dintre comunism şi fascism în România. Remarc, de asemenea, că, bazându-se probabil pe relatări nu tocmai oneste, domnia sa ajunge să vorbească despre natura „inchizitorială“ a demersului condamnării regimului comunist din România. Comisia care a redactat Raportul Final a avut o misiune ce ţine de justiţia morală, nu de aceea corectiv-punitivă.
Tocmai acest lucru ne-a fost reproşat din atâtea direcţii, anume că nu ar fi fost vorba de mai mult decât de o condamnare simbolică. Ne-am asumat această limitare, rezultată din chiar mandatul Comisiei. Literatura legată de lustraţie şi de justiţia politică postdictatorială consideră chestiunea mandatului drept esenţială: comisiile au anumite atribuţiuni, precis formulate, nu pot să-şi definească pe cont propriu obiectivele. Le pot însă articula cu ceea ce există ca bază documentară, cu starea arhivelor, cu exigenţele societăţii civile.
În decembrie 2005, a fost înfiinţat la Bucureşti, în subordinea primului ministru, un institut de investigare a crimelor comunismului, condus de domnii Marius Oprea şi Stejărel Olaru, precum şi de doamna Lucia Hossu-Longin. Nu-mi amintesc ca G.M. Tamás şi colegii săi de idei, marxiştii transilvăneni elogiaţi în textul din 22, să fi scris ceva despre activităţile derulate atunci în cadrul Institutului. Iată că tocmai acum, când un colectiv de cercetători încearcă apropierea activităţii acestei instituţii (reconcepută prin unficarea cu INMER) de cadrele analitice şi standardele ştiinţifice internaţionale, auzim pe unii şi alţii vorbind despre „inchiziţie“! Îl asigur pe profesorul Tamás că nimeni din Comisia pe care am coordonat-o, nici N. Manolescu, nici H.-R. Patapievici, nici Gail Kligman, nici Sorin Alexandrescu, nici Levente Salat, nici Marius Oprea, nici Stelian Tănase, nici Sorin Ilieşiu, nici regretaţii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Constantin Ticu Dumitrescu, nu a urmărit vreo vendetă ori instituirea unor comisii de anchetă în afara statului de drept (am dat doar câteva nume, lista Comisiei şi a experţilor fiind mai lungă).
Iată o aserţiune din vertiginoasa înlănţuire propusă de d-l G.M. Tamás: „Domnul Tismăneanu şi aliaţii lui afişează un anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta legitimitatea regimului burghez tardiv“. Chiar aşa? Aceasta să fie întreaga finalitate a demersului iniţiat în 2006? Dar anticomunismul Monicăi Lovinescu ori al lui Boris Souvarine, al lui Arthur Koestler şi al lui Sidney Hook avea şi el acelaşi registru îngust-apologetic? Ar scrie G.M. Tamás în aceiaşi termeni reducţionişti despre antifascismul liberal ca fundament al ordinii constituţionale din RFG? Ori despre condamnarea de către Jacques Chirac a regimului de la Vichy? Este domnia sa de acord că statul comunist a fost unul de nedrept (Unrechtsstaat)? Nu este prin urmare normal ca statul de drept să-l condamne prin cea mai autorizată voce a sa? Nu a fost „normalitatea“ comunistă una anormală? Citind răspunsul lui G.M. Tamás, m-am întrebat dacă autorul ştie ce s-a petrecut în Parlamentul României pe data de 18 decembrie 2006, cum au reacţionat Vadim Tudor şi partizanii săi?
Partidul România Mare a reacţionat tribal la condamnarea regimului comunist drept ilegitim şi criminal. Ştie că PSD-ul domnilor Iliescu şi Geoană a condamnat analiza critică a regimului comunist înainte ca Raportul să fie dat publicităţii? Ştie că acelaşi Raport a fost atacat într-o declaraţie a CC al Partidului Comuniştilor din Moldova? Şi atunci despre ce „inchiziţie“ vorbim? Comisia a fost echivalentul românesc a ceea ce în Africa de Sud a fost The Truth and Reconciliation Commission. Nu crede G.M. Tamás că rostirea adevărului despre crimele împotriva umanităţii petrecute în peste patru decenii de dictatură comunistă are valoare de refondare democratică? Crede oare el că gânditoarea Gesinne Schwann, acum câţiva ani candidată SPD la preşedinţia Germaniei, greşeşte când vorbeşte despre die zerstorliche Kraft des Schweigens (forţa distructivă a tăcerii)?
Revin acum asupra altui argument ce mi se pare falacios: anume faptul că a vorbi despre conexiunea dintre ideologia comunistă şi sistemul totalitar ar însemna un fel de reductio ad Hitlerum. Evident că marxismul înseamnă mult mai mult decât o ideologie a constrângerii dictatoriale. Evident că există o genealogie iluministă a marxismului care îl distinge categoric de radicalismul de dreapta. Evident că se poate vorbi de o promisiune universal-emancipatoare în proiectul originar al marxismului, ceea ce nu poate fi cazul în acela al nazismului. Avem aici (în dialogul cu GMT) o dezbatere despre marxism, despre comunism ca utopie (abstractă ori concretă), despre chiliasm revoluţionar, despre vizuri milenariste, despre dreptul la „Marele Refuz“ (spre a relua lexicul lui Herbert Marcuse). Finalul, aproape apoteotic, al răspunsului profesorului Tamás mi se pare însă că are mai mult de-a face cu moştenirile unor Fourier şi Prodhon, decât cu proiectul marxian. Eu unul sper ca discuţiile să se centreze pe aceste subiecte, nu pe procese de intenţii, pe atacuri veninoase şi pe invective. Problema (nu doar a mea) cu Slavoj Žižek şi G.M. Tamás nu este că se situează orgolios la stânga. O stângă moderată este necesară în orice democraţie, asemeni unei drepte moderate. Dar o asemenea stângă, inspirată de exemplele unor Léon Blum sau Ernest Bevin, nu are motive să exonereze experienţa bolşevismului. La urma urmei, Karl Kautsky, principalul teoretician al social-democraţiei germane, a scris printre primii despre natura antidemocratică a comunismuui de tip sovietic, provocând furia lui Lenin revărsată în pamfletul Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky.
Raportul Comisiei Prezidenţiale este un text scris şi asumat de o Comisie, nu doar de preşedintele acesteia. Nimeni nu a propus condamnarea marxismului ca filosofie.
Ceea ce susţin este o analiză a rolului ideilor radicale de stânga în constituirea experimentelor de inginerie socială, numite regimuri marxist-leniniste. A evita recunoaşterea acestei conexiuni, a reduce socialismul de tip sovietic la „capitalism de stat“ este o strategie care ocoleşte, mi se pare mie, fondul problemei.
Marxismul, mai întâi (o doctrină occidentală, mă grăbesc să o spun), bolşevismul apoi, au sacralizat violenţa socială, au celebrat lupta de clasă, resentimentul social şi „dictatura proletariatului“. Comunismul conţine în miezul său „tare“ un colectivism egalitarist, care s-a tradus, istoric, în eforturile necontenite de a revoluţiona condiţia umană. Liberalismul politic (Isaiah Berlin, John Rawls) nu ignoră, ci, dimpotrivă, asumă chestiunea onestităţii şi a justiţiei drept centrale pentru destinul unei comunităţi democratice. Distincţia principală şi principială este între preeminenţa individului şi a drepturilor sale în abordarea liberal-conservatoare (folosesc deliberat acest concept) şi viziunea lui Marx despre ordinea burgheză ca fiind irecuperabil duplicitară la capitolul libertăţi (civice, sociale, economice).
Tocmai din acest motiv, nu văd cum putem construi un zid insurmontabil între teoria şi praxisul unei mişcări planetare inspirată de postulatul schimbării lumii, hic et nunc. N-ar însemna acest lucru să trădăm chiar spiritul doctrinei lui Marx, sintetizat în acea teză despre Feuerbach, în care practica era decretată drept suprem criteriu al adevărului? Simplu spus, crede G.M. Tamás că îl putem despărţi pe Marx de marxismul istoriei reale şi de marxiştii militanţi ai secolului XX? Nu a fost Marx cel care, aşa cum arăta cândva Ferenc Feher, propunea abolirea politicului însuşi în favoarea unei nebuloase umanităţi socializate? Evident, G.M. Tamás este un analist capabil de fine observaţii. Mă bucur, de pildă, să observ că autorul Idolilor tribului, o carte importantă a gândirii politico-filosofice din Europa Centrală, diagnostichează sindromul atât de banal în fond al ambiţiei substituţioniste care motivează demersul Idolilor forului. Voi scrie şi eu un comentariu mai amplu pe această temă, insistând asupra unor puncte ce se cer, cred eu, mai puternic luminate. Sper ca dialogul purtat cu G.M. Tamás să probeze că ideile pot fi discutate cu seriozitate, fără bucuria anihilării celui care gândeşte altfel.
Este, de asemenea, interesantă contribuţia filosofului clujean Alexandru Polgar, pe blogul revistei Cultura, la care a răspuns, cu deplină civilitate, Mihail Neamţu, pe blogul său. Nu voi intra acum în detalii legate de tematica pe care aş numi-o generic a presupusei validităţi a comunismului ca ipoteză (ajungem din nou la faimoasa metaforă a omletei pentru care s-au spart atâtea ouă, dar pe care nu a gustat-o nimeni, apud Panait Istrati şi Isaiah Berlin). Ceea ce mă frapează atât în textul lui G.M. Tamás, cât şi în acela al d-lui Polgar este o retragere din istoria reală a veacului XX. Ca şi cum experienţele concentraţionare ar fi avut loc pe altă planetă ori acum un mileniu. Voi dezvolta această idee într-un articol separat. Accentuez doar că intervenţiile mele teoretice se adresează în primul rând (dar nu numai, mă grăbesc să adaug) tinerilor intelectuali (aici îi includ pe studenţi). Miza discuţiei despre marxism este de fapt una cu implicaţii în evaluarea proiectului liberal-democratic în sine. Sincer, cred că d-l Polgar se înşală crezând că marxismul rămâne filosofia revoltei morale împotriva unei ordini capitalist-crepusculare. Există destule alte strategii intelectuale care nu postulează cezuri cataclismice. Există, totuşi, o stângă antileninistă, una care a înţeles ceva din efectele dezastruoase ale mesianismelor revoluţionare. Există tradiţia fraţilor Roselli şi moştenirea teoretică a lui Norberto Bobbio, a lui Souvarine, Irving Howe şi Castoriadis, deci a ceea ce se cheamă socialismul liberal. Există tradiţia unor Franz Borkenau, Waldemar Gurian, Karl August Wittfogel şi chiar a ultimului Karl Korsch, cel care considera marxismul o altă utopie în lunga serie a întreprinderilor mentale quijotice.
Există tradiţia lui Adorno, Horkheimer şi Habermas, şocaţi în anii 60 de ascensiunea a ceea ce ei percepeau drept Linksfaschismus. Nu cred că formula Spätkapitalismus, îndrăgită de Noua Stângă în anii 70 şi reluată, iată, de G.M. Tamás şi de amicii săi de idei, este cea care poate da seama de tensiunile sociale, culturale, politice şi economice ale ordinii (ori dezordinii, vorba lui Ken Jowitt) mondiale de azi. În rest, cei care vor să ştie mai mult despre poziţia mea privind destinul marxismului în Europa de Est, pot citi cartea mea Mizeria utopiei. Itinerariile noastre (al lui G.M. Tamás şi al meu) sunt extrem de diferite din perspectiva raporturilor cu marxismul: eu am plecat de-acolo, el, se pare, s-a întors pe acel tărâm. //
