Cum a început Securitatea să vândă oameni (III)

„Propaganda noastră trebuie să abordeze clar, cu curaj, fără niciun fel de reţinere, şi problema reîntregirii familiei, şi a emigrării. Noi, comuniştii, am avut întotdeauna o poziţie clară, fermă, că cetăţenii născuţi într-o ţară, cei născuţi în România, îşi au patria aici, şi nu în altă parte! Familia lor este aici, şi nu în altă parte! Chiar dacă o rudă, un frate, părinţii sau fiul sunt plecaţi din ţară, locul fiecăruia, familia lui este aici, unde s-a născut, unde munceşte şi trăieşte împreună cu prietenii, cu cei care l-au crescut. Aici trebuie să rămână şi aici trebuie să lupte pentru făurirea societăţii socialiste şi comuniste!... Este necesar să desfăşurăm o activitate de propagandă şi de educaţie fermă, pentru a lămuri şi a-i face pe oameni să înţeleagă că a pleca din ţara unde s-au născut este o acţiune nedemnă, o acţiune de înjosire.“  (Nicolae Ceauşescu)

În anii ’60, Henry Jakober, cel care avea să fie omul cheie în afacerea vânzării evrei­lor, sosea frecvent la Bucureşti acom­pa­niat de două persoane, care se re­coman­dau tot ca oameni de afaceri şi care par­ti­cipau, alături de el, la negocierile cu în­tre­prinderile de comerţ exterior. Cei doi, de­şi departe de a lăsa aceeaşi impresie pu­ter­nică asupra partenerilor de discuţii ro­mâni, erau şi ei cât se poate de exotici.

Nielson Ian Niel, născut la 14 mai 1912 în Sco­ţia, era de profesie economist şi do­mi­ci­lia în Londra. Conform unei Fişe în­toc­mi­te de Direcţia 2 (Contraspionaj) în 1960, că­lătorea des în Uniunea Sovietică, unde ma­ma sa fusese funcţionară la Ambasada Ma­rii Britanii la Sankt Petersburg, înainte de primul război mondial. Partea care atră­­sese atenţia Securităţii era legată la par­­ti­ci­pa­rea sa la misiuni speciale în Nor­dul Africii în timpul celui de-al doilea răz­boi mon­di­al, precum şi relaţiile bune cu foşti di­­plo­maţi englezi în România, înainte de 1940.

O Notă primită de la organele de se­cu­ri­ta­te maghiare, care îl etichetau ca fiind agent al Intelligence Service, i-a convins defi­nitiv pe români să-l treacă în categoria spi­onilor, fără să aibă vreo certitudine în această privinţă. Doar nu erau toţi străinii spioni?

Despre al treilea membru al grupului, D’Abo Peter Claude, aveau mai puţine in­formaţii. Sursa Tereza, angajată la Me­tal­import, informa că afaceristul englez era directorul companiei Bishopsgate Steels din Londra şi venea de două-trei ori pe an la întreprinderea unde lucra ea. Uneori mer­gea la negocieri însoţit de Jakober, dar informatoarea Direcţiei de Con­tra­spi­onaj mărturisea că „ ...Nu am putut da ur­ma de combinaţia între Jakober şi D’Abo. După părerea mea D’Abo este expert în pro­bleme financiare şi dispune de cap­i­tal, căci tot Jakober mi-a spus că D’Abo nu se ocupă de probleme comerciale, de­şi figurează ca director la firma Cookson unde Jakober este singurul proprietar. În cuplul acesta însă, Jakober joacă un rol mai important“.

Sursele de la Athénée Palace, care trăgeau cu urechea la conversaţiile grupului şi ob­servau orice mişcare a celor trei, erau însă de părere că, din contră, D’Abo avea un as­cendent asupra lui Jakober, acesta din urmă căutându-i sfaturile şi având o ati­tudine prevenitoare faţă de el.

Fotografie de filaj a lui Henry Jakober (sursa: CNSAS)

Interceptările din camerele de hotel nu au clarificat nici ele natura relaţiilor dintre D’Abo, Nielson şi Jakober. Interesul Se­cu­ri­tăţii a sporit şi mai mult când, în dis­cu­ţii­le dintre D’Abo şi Jakober, au apărut re­fe­riri la persoane care făcuseră cereri de emi­­­grare şi care doreau să plece din Româ­nia.

Cine erau de fapt aceşti prieteni ai lui Ja­ko­ber? Erau spioni ai serviciilor de in­for­ma­ţii imperialiste? Urmau ei să joace vre­un rol în negocierile privind animalele de ra­să? Erau întrebări la care subordonaţii lui Drăghici trebuiau să dea răspunsuri ur­gen­te.

După o analiză a mijloacelor de informare disponibile şi a posibilităţilor acestora, Se­curitatea a hotărât să apeleze la tehnicile old school.

Cine putea afla mai multe despre trei băr­baţi decât... o femeie frumoasă?

Agenta Irina

Dacă pe Maria Tănase intenţionaseră să o fo­losească pentru a afla informaţii din tre­cutul lui Jakober şi, eventual, pentru a ex­ploata apropierea dintre cei doi, pentru Irina şefii Securităţii imaginaseră un alt rol. Detaliile lui sunt cunoscute datorită no­telor informative ale agentei, in­ter­cep­tărilor din camerele unde erau cazaţi cei trei, precum şi din relatările altor surse, din cadrul personalului de la Athénée Pa­lace, care nu cunoşteau identitatea tinerei femei. Rezultă un scenariu de film.

Fotografie de filaj a lui Niel Nielson (sursa: CNSAS)

Irina îşi face intrarea în scenă la 16 ia­nuarie 1959. După ce fusese cazată la ca­mera 221, vis-à-vis de camera 214, unde se caza de obicei Jakober, sub legenda că este venită la Bucureşti în interes de ser­viciu, se face rapid remarcată aşezându-se lângă masa la care acesta discuta cu D’Abo. Reacţia lui Jakober este imediată, abandonând de câteva ori conversaţia cu partenerul său pentru a o privi mai atent. Convinsă că nada a fost aruncată, Irina aranjează o nouă întâlnire întâmplătoare şi, de data aceasta, negustorul englez o abordează direct, manifestându-şi intenţia de a o cunoaşte mai bine. Descoperă cu în­cântare că sursa vorbeşte, pe lângă en­gle­ză, maghiara şi germana. Îi mărturiseşte că era necăjit pentru că afacerile mergeau încet şi trebuia să mai rămână la Bu­cu­reşti, dar că acum e bucuros că s-a în­tâm­plat aşa. Ar vrea să înveţe româneşte cu sursa.

După ce au primit nota agentei, oamenii lui Doicaru şi-au frecat mâinile de bu­curie. În sfârşit, au lovit unde trebuie. Era momentul să se treacă la pasul următor al planului.

Cu abilitate, tânăra femeie începe un joc al seducţiei în care îi implică şi pe D’Abo, şi pe Nielson, încercând să facă astfel în­cât cei trei să se creadă în competiţie pen­tru a-i cuceri inima. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, fiecare dintre competitori încercând să intre în graţiile Irinei, dis­cre­ditându-i pe ceilalţi şi arătându-se dispuşi la confidenţe. Astfel, Jakober îl prezintă pe Nielson ca fiind un caraghios şi îi re­co­mandă sursei să se ferească de el, pentru că face alt gen de afaceri. La rândul său, Nielson îi spune că Jakober este un per­so­naj lipsit de importanţă, că a fost îm­preu­nă cu el la Ambasada Americană şi că el crede că se ocupă cu spionajul economic. Despre D’Abo are tot o părere proastă, pen­tru că se însoţeşte cu Jakober.

Cele mai valoroase sunt informaţiile pe ca­re sursa le obţine despre misteriosul D’Abo. Petrecând o zi întreagă în com­pa­nia lui (Ja­­kober era prins într-o în­tâlnire cu in­gi­ne­rii lui Doicaru), ea reu­şeşte să afle mai mult decât toate inves­tigaţiile Se­curităţii: „A stu­diat la Hei­del­berg istoria şi a lu­crat şi la IG Far­benindustrie. A in­trat în armată un­de a fost 6 ani, întâi timp de 3 luni ca sol­dat, iar apoi ca ofi­ţer, în Afri­ca şi Pa­les­tina. Ocupaţia lui de căpetenie în timpul războiului a fost in­terogarea pri­zo­nie­ri­lor. La sfârşitul răz­boiului a fost în Ita­lia. Este căsătorit a doua oară cu o geor­giană din Tiflis, trăită la Paris. Din pri­ma căsătorie are 2 copii care stau la el. So­ţia lui călătoreşte foarte mult, ei fiind foar­­te bogaţi. Îşi cu­noaşte bine me­seria, spu­ne el, şi este con­siderat ca un ex­pert în me­serie. Este trimis în mod spe­cial să aibă grijă de Ja­kober, care se lan­sează în afaceri cu ochii închişi, riscând foarte mult. Totuşi îl admiră pentru fap­tul că reu­­şeş­te să-şi câştige încrederea în RPR cum­pă­rând de toate, aceasta cu sco­pul de a pu­tea apoi ob­ţine comenzi mari“. Îl con­si­deră un tri­şor şi o sfătuieşte să-l evite.

La următoarea întâlnire, Nielson o asigură că este în bune relaţii cu primul secretar al Legaţiei Engleze şi îi verifică abilităţile tehnice (se prezentase ca inginer chimist), cerându-i să citească un prospect în limba germană, apoi, mulţumit de rezultat, îi măr­­turiseşte că a discutat cu D’Abo şi au ajuns la concluzia că este o femeie pre­ţioasă pen­tru ei. Îi recomandă totuşi să nu se mai cazeze la Athénée Palace, deoarece ştie din călătoriile sale la Moscova că astfel de locuri sunt înţesate de mi­cro­foa­ne.

Chestionar completat de Niel Nielson înaintea unei vizite în RPR, în 1960 (sursa: CNSAS)

Un semn de întrebare trebuie să fi apărut în mintea ofiţerilor de la Direcţia 1, când englezul îi povesteşte Irinei că la Alcon Ho­tel din Praga „erau agente puse de po­li­ţie pentru străini, care îi spionau, tră­iau cu ei şi cadourile ce le primeau erau vândute şi banii împărţiţi. Ele trebuiau să-şi dea raportul în fiecare dimineaţă. Înainte de a cunoaşte pe sursă bine, aşa ca acum, când îşi dă seama că este un teh­nician capabil, nu ştia ce să crea­dă“.

Dacă Nielson este agent al serviciilor bri­tanice, atunci e şi el la curent cu tehnicile old school şi atunci de ce joacă rolul amo­rezului? Se prefac şi ceilalţi? Pentru a se lămuri, îi cer Irinei să accepte invitaţia lui D’Abo de a se întâlni în oraş şi îi pun la dispoziţie o casă conspirativă înţesată de aparatură de ascultare. Surprinzător sau nu, englezul nu se prezintă la întâlnire, în schimb, a doua zi o invită la o plimbare şi îi solicită direct să îi ajute cu informaţii. Ni­mic compromiţător, doar chestiuni eco­nomice, de afaceri, şi nu gratis. Sursa poa­te câştiga bani frumoşi, dar pentru asta tre­buie să se mute la Bucureşti şi să se an­gajeze la o întreprindere de comerţ ex­te­rior. Ei o vor ajuta şi o vor proteja, dar îi atrage atenţia că „englezii sunt neîn­du­ră­tori pentru cei care lucrează pe două ta­blouri şi, oricât ar fi sursa de femeie atră­gătoare, el nu o va putea salva“.

Spre nemulţumirea sa, acum, că se lă­mu­rise cât de cât ce e cu prietenii lui Jakober şi se pregătea să fructifice din plin po­si­bi­lităţile Irinei, Doicaru a trebuit să aban­doneze jocul de-a Mata Hari. Dacă Ja­ko­ber, D’abo sau Niels erau agenţi ai unor ser­vicii secrete şi doreau să spioneze co­merţul exterior românesc devenise o ches­tiune secundară, pentru că, în paralel, se des­făşura o afacere cu mult mai im­por­tantă şi care risca să sară în aer, din cauza unor complicaţii neprevăzute.

Primii oameni de vânzare. Familia Bery

La 13 iunie 1960, Rezidenţa de la Londra comunica „Centralei“ că nu a putut să abor­deze cu Jakober problemele legate de importul animalelor promise, pentru că acesta era furios că „nu s-a dat drumul ele­mentelor din combinaţie“. Direcţia 1 (In­formaţii Externe) trimite imediat o adre­să către Direcţia de Paşapoarte, în care invocă ordinul ministrului Drăghici ca în cel mai scurt timp posibil să fie pre­zentate Comisiei dosarele lui Bery Marcu, Bery Şura, Bery Bernard şi Bery Rozica, pentru a li se acorda de urgenţă viza de ie­şire din ţară.

Funcţionarii de la Paşapoarte se întrebau, desigur, cine erau persoanele pentru care însuşi ministrul de Interne intervenea.

Familia Bery era originară din Bârlad, un­de deţinuse un magazin de manufactură pe care fusese nevoită să îl închidă în anul 1945. Familia s-a mutat în Bucureşti, un­de Bery Marcu reuşeşte să deschidă pen­tru scurt timp un magazin de stofe, pe Ca­lea Victoriei, cu numele Danubiana. Se străduia din greu să îşi câştige existenţa, în ciuda unui handicap, pe care îl do­bân­dise în anul 1940. Doi jandarmi îl arun­caseră din trenul Galaţi-Bucureşti pentru că era evreu, îşi rupsese ambele picioare, apoi fusese internat în lagăr.

În anul 1950, capul familiei este arestat de Securitate şi este condamnat la doi ani de închisoare. Reuşise să obţină, contra su­mei de 600.000 de lei oferită unui maior de Miliţie, eliberarea unui prieten al său ares­tat pentru că încercase să fugă din ţară trecând ilegal frontiera. Magazinul fa­miliei este închis şi, după ce iese din în­chisoare, în anul 1952, Bery Marcu începe să se ocupe, ca mulţi alţii asemenea lui, obligaţi să îşi întreţină cumva familiile, cu vânzarea de mici obiecte, apoi cu traficul de devize.

Familiile de evrei care plecau din ţară tre­buiau să lase în urmă toată agoniseala şi încercau să vândă tot ce se putea vinde, căutând să-şi transforme avutul în valută pe care să o poată folosi în străinătate. Cum deţinerea de valută era pedepsită şi autorităţile comuniste îi controlau la gra­niţă, mulţi dintre ei apelau la reţele or­ganizate care se ofereau să le scoată bu­nu­rile personale (bijuterii, aur sau bani) din ţară pe rute ocolitoare, contra cost. O ast­fel de reţea, din care făcea parte şi Bery Mar­cu, este descoperită de Securitate la 10 martie 1954 şi 68 de persoane sunt ares­tate şi condamnate pentru „subminarea economiei naţionale“ la pedepse între 3 şi 25 ani închisoare. La cei 57 de ani, bol­nav şi descurajat, Bery Marcu mai avea pu­ţine speranţe să iasă din închisoare în via­ţă. Avea de executat 25 de ani muncă sil­nică.

Cel care nu a disperat a fost fiul său, Bery Bernard. Cunoscând metehnele sis­te­mu­lui, acesta a încercat să cumpere eli­be­ra­rea din închisoare a tatălui său. Preveniţi şi pentru că erau foarte interesaţi să dea de urma banilor evreilor, lucrătorii Di­rec­ţiei a IV-a (Contrasabotaj) au pus la punct un scenariu pentru a-l recruta ca sur­să în problema contrabandă aur şi va­lută. Au aranjat cu conducerea Institutului Topografic-Geotehnic, unde lucra, să-l tri­mită în delegaţie şi l-au ridicat de pe pe­ronul Gării de Nord.

A fost dus la sediul MAI, unde l-au în­ştiinţat că Securitatea cunoaşte totul des­pre activitatea sa şi că se poate salva de închisoare doar dacă este de acord să co­laboreze. Ca să sublinieze că nu avea prea multe opţiuni, dintr-o cameră alăturată es­te adus tatăl său, Bery Marcu, care fu­sese luat din penitenciar, special pentru a juca rolul de impuls psihologic. Ce a ur­mat este consemnat într-un Raport în­tocmit de ofiţerii prezenţi: „(...) s-a văzut că el regretă faptele comise mai mult în­să fiind îngrijorat de situaţia tatălui său. După aceea s-a trecut la recrutarea sa“.

Dacă Securitatea intenţiona să se fo­lo­seas­că de Bery Marcu ca mijloc de presiune pentru ca fiul să le facă jocul, şi Bery Ber­nard avea planurile sale. La câteva luni de la episodul recrutării, informatorul Va­si­lescu Mircea este abandonat: „De la re­crutarea lui până în prezent acesta nu a furnizat niciun material ce ar interesa or­ganele noastre. Cele câteva note date de el sunt lipsite de importanţă şi com­plet generale. În majoritatea timpului, la întâlniri, în loc să ne relateze fapte ce ar interesa organele noastre, informatorul sus­menţionat căuta să ne demonstreze ne­vinovăţia tatălui său care este un om atât de cumsecade etc.“.

Conform unui Raport din 19 decembrie 1957, înaintat şefului Direcţiei 1, general-maior Gavriliuc Mihai, şi semnat, între al­ţii, de o viitoare celebritate, căpitanul Mi­hai Caraman, Bery Bernard a ajuns din nou în atenţia Securităţii. Colonelul Stoica Constantin l-a sunat pe Doicaru şi l-a in­for­mat că are un material pentru el. Ofi­ţerul trimis de acesta i-a raportat că la se­diul MAI se prezentase un individ (Bery Bernard) şi ceruse să vorbească cu an­che­tatorii tatălui său.

A fost audiat de locotenent-colonelul Po­pescu Constantin şi căpitanul Wolf Pincu, cărora le-a spus că are o rudă bogată la Paris, care este dispusă să depună o sumă de valută în conturile Partidului Comunist Francez sau al unei instituţii ce i se va in­dica, în schimbul eliberării tatălui său din închisoare. După o consfătuire cu con­silierul sovietic ataşat Direcţiei 1, Doicaru a decis că este vorba de o provocare a ser­viciilor secrete franceze, iar lui Bernard i s-a transmis că „nu ne ocupăm cu eli­be­rarea criminalilor din închisori în schim­bul banilor“.

În noiembrie 1958 urmează un nou me­moriu din partea lui Bery Bernard, cu ofer­ta concretă de a plăti 10.000 de dolari pen­tru eliberarea tatălui şi emigrarea în Israel a întregii familii, apoi scrisori adresate Marii Adunări Naţionale şi Legaţiei Ame­ricane (prin intermediul cumnatului său, ce­tăţean american). A fost refuzat din nou.

În 1960, aşa cum am văzut, Doicaru îşi ree­valuează poziţia faţă de caz. Plătit, cel mai probabil, de rudele din străinătate ale familiei Bery, Jakober a înaintat au­to­ri­tăţilor române oferta de a le cumpăra ple­carea. Având în vedere că şi negustorul en­glez avea ceva de vânzare (animale de ra­să), pentru Doicaru echivalarea mărfurilor a fost un pas logic, care avea să dicteze de-a lungul primilor ani condiţiile în care se va derula afacerea. A insistat, însă, ca întreaga operaţiune să rămână în sarcina Di­recţiei 1, în cea mai deplină cons­pi­ra­tivitate, chiar şi faţă de celelalte direcţii ale Securităţii.

În 1963, locotenentul Oprişor Oniţiu a fost trimis de superiorii săi de la Direcţia 3 (In­formaţii Interne) să-l caute pe acasă pe Bery Marcu, pentru că acesta era în aten­ţia lor şi doreau să reîmprospăteze datele din dosar. Vecinii i-au spus că nu mai lo­cuieşte acolo de trei ani. Direcţia Pa­şa­poarte a confirmat că „a plecat din ţară la 12 iulie 1960 prin punctul de frontieră Băneasa, cu destinaţia Franţa în baza vi­zei de ieşire nr. 33216479/B/24.06.1960“. Oniţiu a trebuit să raporteze că obiectivul reuşise, cumva, să plece de sub nasul lor.

Vestea despre existenţa unui negociator ca­re poate scoate orice persoană din Ro­mânia s-a răspândit ca fulgerul în cer­curile evreieşti din ţară şi din străinătate. În aceeaşi perioadă, Alexandru Drăghici a cerut specialiştilor de la fermele Mi­nis­te­rului de Interne să efectueze studii în le­gătură cu posibilităţile de aclimatizare a unor rase de animale din import.

Ambele părţi au început să întocmească lis­te...

* Direcția de Investigații, CNSAS

Surse:

ACNSAS, Dosarele R 18241, FI 413711, OVS, nr. 2871, vol. 4, 2871, vol. 1, MD 19744.