De ce comunismul nu și-a avut Nürnbergul său?

Naziștii au fost judecați la procesul de la Nürnberg, în timp ce comunismul, sistemul cel mai criminal din istoria omenirii, încă rămâne nepedepsit. Cine este de vină pentru asta? Sovieticii? Americanii? Sau poate mass-media și universitățile occidentale dominate de gândirea de stânga?

Minunata omletă nouă și ouăle sparte

Tony Judt, istoric american și intelectual de­zamăgit, decedat recent, remarca în ul­tima sa carte – volumul de conversații avu­te cu Timothy Snyder – faptul că secolul al XX-lea a fost secolul intelectualilor.

S-a întâmplat să fie, de asemenea, secolul celor mai mari crime în masă, printre ca­re scala cea mai îngrozitoare au atins-o cri­mele comise în numele construirii unei lumi noi, mai bune - lumea co­mu­nis­mu­lui. Tocmai intelectualii sunt cei care au fost - și încă sunt - capabili să justifice aces­te crime, visând în continuare să gă­tească din posibilitățile umane o omletă perfectă și să justifice în numele acestei no­bile idei orice ou spart, orice viață ni­mi­cită. Pentru că nu e viața lor.

Încercările de a pune în practică ideologia comunistă au determinat distrugerea a cel puțin 100 de milioane de oameni. Ima­ginați-vă că deodată dispar Franța și An­glia sau toată Coasta de Est a SUA - de la Boston și New York până la Miami –, exact asta înseamnă o sută de milioane de oa­meni. Dar victimele comunismului au mu­rit în altă parte, în locuri atât de puțin in­teresante, cum ar fi Katyń, Kolîma sau pe undeva prin China, Vietnam, Cuba. Cine să-și mai bată capul cu ei, în lumea mare a elitelor politice și intelectuale din Eu­ropa de Vest și de pe Coasta de Est a Sta­telor Unite?

De ce comunismul a rămas nejudecat?

În primul rând, pentru că a fost adoptată versiunea conform căreia nu ar fi fost înfrânt, ci singur ar fi binevoit să accepte a împărți responsabilitatea și puterea cu sclavii săi, încheind un acord (compromis) cu Occidentul. Această versiune co­res­pun­de intereselor politice ale apărătorilor sta­tu quo-ului – deopotrivă Departamentului de Stat al SUA, cât și celor invitați la di­ferite mese rotunde.

Al doilea motiv este acela că ideologia co­munistă a parcurs în ultimii 90 ani marșul victorios prin instituțiile media și de în­vă­țământ ale Occidentului. La universitățile din Europa de Vest și America, la fel ca și în redacțiile mass-media cele mai in­flu­ente, domină stânga-caviar, care continuă să șteargă de praf bustul bătrânului Marx (dacă nu și pe cele ale lui Stalin și Mao).

De la începutul anilor ‘90 ai secolului XX, vizitez cu regularitate biblioteci științifice din marile orașe ale Occidentului. Mă uit me­reu pe rafturile de filosofie. După o scur­tă pauză, imediat după 1990, din nou domnește pe ele marxismul. Acum chiar i se rezervă rafturi speciale, mult mai pline decât tot restul filosofiei. De la Louis Alt­husser la Slawoj Žižek - inspirația mar­xistă domnește.

Victimele nu sunt „la modă“

În prezent, împăratul acestei înțelepciuni este Alain Badiou, adorator francez al lui Mao. De mare trecere se bucură în con­tinuare Eric Hobsbawm, istoricul co­munist englez, dezvinovățind cu ușurință în sintezele lui crimele comise în numele acelei „idei frumoase“. O stea relativ nouă este Terry Eagleton, care încearcă să îm­bine creștinismul cu marxismul dur.

În general, domină critica orânduirii ca­pitaliste, în special a Americii, li­be­ra­lis­mului, religiei, oribilei „burghezii“. Stu­diul profund, în trei volume, al ispitei to­talitare conținute în marxism, publicat de Leszek Kołakowski, astăzi zace prăfuit. Aproape nimeni nu pune mâna pe el. Încă se mai vinde bine ura față de Occident, de sistemul politic, economic și etic pe care acesta a fost întemeiat. Și cine ar putea jus­tifica cel mai bine această ură decât bă­trânul Marx?

Victimele comunismului nu sunt „la mo­dă“ în rândul cercurilor celor mai in­flu­ente. Atunci când ministrul leton al Cul­turii, Sandra Kalniete, a îndrăznit să adu­că vorba de memoria victimelor comu­nis­mului la deschiderea marelui Târg de car­te de la Leipzig, în 2004, a stârnit un ma­re scandal european. Cum așa? Când în Por­tugalia are loc în același timp con­gre­sul a peste 100 de partide comuniste din lume, cum să condamne Europa moș­te­nirea lui Marx și Lenin? Să amintești de niște „țărani ruteni“ morți de foame, de niște ofițeri polonezi „reacționari“ îm­puș­cați cine știe unde, de niște preoți răs­tigniți în numele progresuluui? Păi, asta e de-a dreptul fascism!

Să întrebăm de Coreea de Nord

Comunismul este încă nădejdea omenirii... Niciunul dintre intelectualii care prop­o­vă­duiesc această credință nu pare să vrea să observe că teoria comunistă este încă pusă în practică în Coreea de Nord. Aș vrea chiar să întreb: doriți să construiți o a do­ua Republică Populară Democrată Co­reea­nă, îmbunătățită?

Sau, poate, în numele idealurilor voastre no­bile, ați fi dispuși să-i luați în între­ți­nere, pe socoteala voastră, pe sclavii în­fometați din lagărele comuniste din acea ța­ră? Să zicem, câte zece pentru fiecare re­dactor de la Krytyka Polityczna de la Var­șovia, câte douăzeci la fiecare profesor mar­xist de la Paris, Roma sau New York, câte doi la fiecare student de-al lor, fas­cinat de comunism, câte 100 la fiecare din­tre influenții redactori care conduc cele mai bogate cotidiene, săptămânale și tele­viziuni - de la BBC la CNN, până la bietele lor clone de pe Vistula. Și deja câteva sute de mii de victime ale comunismului, vic­time actuale, care suferă acum, în acest mo­ment, și-ar putea găsi o adevărată ali­nare... Ar fi, probabil, o faptă mai bună de­cât „cafeaua suspendată“ de la Star­bucks.

De la întrebarea privind Coreea de Nord s-ar putea începe dialogul cu apărătorii moștenirii comuniste – dacă ei ar fi dis­puși să discute. Dar mai degrabă nu sunt. Sunt dispuși să-i condamne pe toți cei­lalți. „Iadul sunt ceilalți“ – este aforismul lui Jean Paul Sartre, filosof francez, un gu­ru al revoltei contraculturale din anii ‘60, adorator consecvent al lui Mao Zedong. Cei ca el detestă să discute fapte. Să amin­tim, așadar, faptele.

Comunismul nu a câștigat alegeri democratice

Comunismul este o ideologie veche, teo­retic deja apărută chiar în „Statul“ lui Platon, cu 24 de secole în urmă. Cu toate acestea, comunismului i-a dat forma ma­tură a ideologiei abia Karl Marx, la mij­locul secolului al XIX-lea. Profet al re­vo­luției, al distrugerii lumii vechi, el și-a ex­primat nădejdea în crearea unui om nou, mai bun, în îmbunătățirea naturii umane. Și prin această mare nădejde a justificat violența.

Prima lecție a dat-o Comuna din Paris în 1871, trecând la executarea dușmanilor săi, până ce ea însăși a fost suprimată sân­geros. Încă nu s-a reușit crearea omului nou, dar au fost uciși o mulțime de oa­meni „vechi“, în special preoți (printre ca­re arhiepiscopul de Paris). Dar nu au fost reținute aceste victime, ci mai degrabă cele - într-adevăr foarte numeroase - ale re­presiunii împotriva Comunei. A rămas o le­gendă frumoasă.

Următoarea încercare de a pune în apli­care utopia comunistă a demonstrat mai mult. A avut loc în Rusia. Și, ca în fiecare di­ntre următoarele cazuri, comunismul nu a câștigat alegeri democratice, ci a fost impus cu forța de o minoritate de activiști ai acestei ideologii, hotărâți și organizați.

Monumentul simbolic al lui Cain

Să nu uităm: comunismul cu democrația, ca și comunismul cu libertatea, sunt le­ga­te între ele numai prin întrebarea pe care a formulat-o cel mai clar conducătorul revoluției din Rusia, Lenin. Întrebarea este: care pe care? Aceasta este esența co­munismului – lupta pe viață și pe moarte, mai ales pe moarte. Fie comunism, fie de­mocrație. Fie comunism, fie libertate.

Pentru victoria revoluției din Rusia, Lenin a avut nevoie să creeze prima poliție po­litică totalitară din lume: CEKA (Comisia Extraordinară), în fruntea căreia, la o lu­nă după revoluția de la Petrograd, în 1917, l-a pus pe Felix Dzerjinski. Cine vrea să vadă cum lucra această organizație poate să caute filmul lui Alexandr Rogojkin Ce­kiștii, din 1992. Este vorba de ucidere pe bandă, în sensul cel mai literal. Numai în anii 1937-1938, lucrătorii acestui oficiu (sub denumirea de NKVD) au executat mai mult de 670.000 de „dușmani“.

Cu toate acestea, împușcarea nu a fost su­ficientă. Comunismul a trebuit să facă ime­diat pasul următor: mâna dreaptă a lui Le­nin la înfăptuirea Revoluției, Leon Troțki, dăduse deja în 1918 dispoziție să se creeze lagăre de concentrare. Primul lagăr a apă­rut la Sviajsk, lângă Kazan. Troțki a dat ordin ca acolo, în mijlocul lagărului, să se construiască un monument, monumentul lui Cain - ca simbol al revoltei omului îm­potriva lui Dumnezeu.

Gulag - răzvrătire împotriva lui Dumnezeu

Și, într-adevăr, Gulagul - sistemul de la­gă­re, inițiat de Troțki - este cel mai în­fri­coșător memento al rebeliunii omului îm­potriva lui Dumnezeu și în special îm­po­triva poruncii a cincea: să nu ucizi.

Apărătorilor comunismului le place să amin­tească faptul că lagărele de con­cen­trare existaseră mai de înainte – le-au fă­cut englezii în timpul războiului cu burii în Africa de Sud. Este adevărat. Dar să ră­mânem la fapte: lagărele britanice aveau sco­pul de a izola populația civilă de par­tizani doar pe durata războiului. Imediat după război, ele au fost dizolvate. Au mu­rit în ele, din cauza bolilor și malnutriției, 27.000 de persoane. A fost o crimă, deși neplanificată.

Lagărele din țara sovietelor au „lucrat“ timp de peste 70 de ani. Au murit în ele, con­form calculelor lui Robert Conquest, cel puțin 42 de milioane de oameni. Dacă la­gărele engleze din Africa de Sud au fost o crimă, atunci ce au fost lagărele des­tinate construcției comunismului?

După Uniunea Sovietică, ele s-au dovedit a fi „necesare“ în China (alte zeci de mi­lioane de victime), Vietnam, Cuba, Co­reea, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia... Fie­care dintre acele victime avea un nume și un prenume, fiecare era cineva, ca de pil­dă Osip Mandelstam, cel mai mare poet rus al secolului XX (martirizat în Gulag, în 1938), sau Vasil Stus, cel mai mare poet ucrainean al secolului XX (martirizat în Gu­lag, în 1985, când Uniunea Sovietică era condusă de Gorbaciov)...

Paturile de pușcă și lipsa de credință în superioritatea comunismului

Au fost mai fost și alt mari „experimente“ ale construcției omului nou sovietic în pro­cesul de modernizare a întregii so­cietăți: lichidarea religiei, „dechia­bu­ri­za­rea“ și colectivizarea satelor, lupta îm­po­triva elementului „naționalist“ ucrainean (operațiunea „Marea Foamete“) sau po­lo­nez (operațiunea poloneză a NKVD-ului din 1937: 111.091 de persoane împușcate). În timpul fiecăreia dintre aceste operațiuni au fost înregistrați de la câteva sute de mii la mai multe milioane de morți.

Apoi, în numele consolidării patriei pro­letariatului mondial, a fost necesară ali­an­ța cu Hitler. Steaua roșie lângă svastică, stea­gul roșu al Internaționalei a III-a lân­gă steagul brun al celui de-Al III-lea Reich. Pactul Ribbentrop-Molotov, îm­păr­țirea Poloniei și agresiunea împotriva Li­tuaniei, Letoniei, Estoniei, Finlandei. Din nou, deportări în masă, execuții și, în cele din urmă, simbolul acestei serii de succese a Țării Sovietelor: masacrul de la Katyń.

Apoi, s-a terminat prietenia cu Hitler, a început războiul – încununat de cucerirea unei jumătăți din Europa. La Varșovia, Pra­ga, Budapesta, Sofia și București trium­fă comunismul. Dar nu pentru că au vrut aceasta cetățenii țărilor din această parte a Europei, ci pentru că sistemul le-a fost impus prin violență străină, venită din Ța­ra Sovietelor. Ei nu doreau acea „idee fru­moasă“. A trebuit, așa cum scria Miłosz, să le fie scoasă în bătaie cu patul puștii so­vi­etice „alienarea“ din capete, adică lipsa de credință în superioritatea comu­nis­mu­lui asupra libertății și „vechii“ identități.

„Gloatele înfometate din Europa de Est“

Violența imperială sovietică a sprijinit or­ganizațiile comuniste minoritare din țările cucerite, le-a dat puterea. Folosindu-se de sprijinul Moscovei, al Armatei Roșii și al diviziilor NKVD (de exemplu, în Polonia până în 1947 au fost staționate două divizii ale NKVD), aceste organizații - cum ar fi PPR (Partidul Muncitoresc Polonez), apoi PZPR (Partidul Muncitoresc Unit Polonez) – s-au coagulat, au crescut, s-au protejat prin aparatul de violență, prin „cekiștii“ lor, au construit lagăre pentru „dușmani“, i-au împușcat, i-au ucis în stradă - ca în 1956, 1970 și în anii 1981-1982. Au devenit puternici, chiar și numeric.

Aceste milioane de oameni, oameni care au ocupat funcții-cheie în întreaga struc­tură a puterii, erau interesați să nu fie con­damnat comunismul, deoarece prin aceas­ta ar fi fost puse sub semnul întrebării conștiința lor, precum și conexiunile ce îi legau de unchii și mămicile lor din NKVD, UB (Securitatea poloneză), PCUS, din no­menclatură... Ei erau mult prea puternici în societățile pe care le controlau pentru a permite așa ceva.

Pe de altă parte, când a fost clar că sis­te­mul comunist pierde disputa la nivel mon­dial cu Occidentul, liderii politici din ță­rile occidentale - ca George Bush Sr., Fran­çois Mitterrand – nu au vrut altceva decât să evite bătaia de cap și noua respon­sa­bilitate pentru „gloatele de înfometați din Europa de Est“.

Comunismul și speranțele elitelor

Numai de nu s-ar dizolva prea devreme Uni­­unea Sovietică - cerea Bush în timpul vizitei sale la Kiev, în 1991. Moscova, chiar dacă e „roșie“, cel puțin este un par­tener stabil pentru jocurile interimperiale. Este, de asemenea, un partener pentru mari interese economice, așa cum știa și cancelarul RFG Helmut Schmidt, cel care a dezvoltat cooperarea în materie de gaz cu Moscova lui Brejnev.

Cea mai cinică Realpolitik și speranța unor profituri de afaceri fac să se închidă ochii față de crimele comunismului. Ata­șamentul elitelor intelectuale din Europa de Vest și America pentru ura lor ideo­lo­gică nu lasă să le moară speranța că totuși comunismul este o alternativă frumoasă la lumea pe care aceste elite ar vrea să o distrugă.

Faptul că această alternativă a fost deja construită în practică le trezește cu atât mai multă mândrie. Comunismul este mă­reț, deoarece - repeta Hobsbawm - a în­ce­tat să mai fie o teorie și a devenit practică. Iar dacă această practică a ucis milioane de oameni, cu atât mai rău pentru vic­timele acestui „măreț experiment“.

* Prof. Andrzej Nowak este istoric, publicist, predă la Universitatea Jagiellonă, este profesor la Institutul de Istorie al Academiei Poloneze de Științe.

Articol publicat pe portalul www.interia.pl. Traducere din limba poloneză și adaptare de ANCA CERNEA