Decojind ceapa Dalnicului (I)

Dalnic este așezat la poalele Munților Bodocului, în apropierea Târgului Secuiesc și a orașului Sf. Gheorghe. Din 2004, satul de nici 1.000 de locuitori a devenit comună autonomă prin referendum local, separându-se de Moacșa. Este satul natal al lui Gheorghe Doja (1470), locul copilăriei pictorului din epoca Biedermeier Miklós Barabás, aici s-au născut filozofii Dálnoki Nagy Lőrinc (1614) și Darkó Jenő (1880). Locul a dat doi comandanți de oști, generali în armata austriacă, Veress Lajos și Miklós Béla, devenit ulterior ministru. Comunismul a răvășit viața sătenilor, iar frumoasele conace și biserici au decăzut, unele ireversibil.

Conacul norocos

Autor: Andreea Pora

Doar cunoscătorii locului nimeresc din pri­ma la Dalnic. Ceilalţi trec vâjâind de in­di­ca­torul stingher din vârful dealului. Noap­tea n-ai nicio şansă. Dar chiar şi cu­nos­că­torii terenului ştiu prea puţine despre lu­mea din spatele a ceea ce se vede cu ochiul liber. Farmecul şi bogăţia Dal­ni­cu­lui sunt undeva dincolo de frumuseţea na­turii, a dealurilor rostogolindu-se tandru. Doar decojind ceapa istoriei locului şi a oamenilor lui poţi să le descoperi.

„Am trăit o viață întreagă privind ceasul mamei mele la mâna altei femei.“ Cu­vin­tele dau târcoale prin salon, se târăsc po­ticnit printre mobile, înfășoară bufetul cu oglinda în care se răsfață cochetă o ger­be­ră galbenă, se furișează pe sub covoare și po­posesc obosite pe sticla lampadrului din­tre fotolii. Toate aici sunt noi, unele aduse de la târgul din Negrești, altele de prin con­signații.

Cele vechi, cu sufletul lor pitulat în cotloanele atâtor vieți care au fă­cut faima conacului, au fost date prăzii de comuniști. Supraviețuitoare sunt po­veș­ti­le. Ochii bărbatului taie aerul felii-felii. „Am primit înapoi un singur lucru, o gar­nitură de dormitor. Mama își vedea mi­le­u­rile și goblenurile făcute de mâna ei prin casele altora sau pe la expoziții. Venea plân­gând, dar nu îndrăznea să spună ni­mic.“ Zâmbește subțire, într-o dungă.

Borbáth Dezsö, stră-strănepotul lui Mi­klós, moșierul care a ridicat conacul din Dal­nic pe la 1844 – construcția a durat zece ani –, știe arborele genealogic al familiei înapoi pâ­nă în 1540. „Bunicul s-a căsătorit cu dom­nişoara Gál și era medic de cir­cum­scripţie, aici în Dalnic. Se căsătoreau nu­mai între secui. Mama pictorului Bara­bás Miklós era din familia Gál.“ E mân­dru de asta și n-o ascunde. E mândru și că a reușit să supraviețuiască, și el, și co­na­cul alb de pe coama dealului. Au avut, pâ­nă la urmă, cu toții noroc, ceea ce nu-i lucru puțin în vremurile răvășite din ul­timii 70 de ani. Te uiți în jur vezi că are dreptate.

Familia Borbáth e singura dintre cele cinci familii de mici nobili din Dalnic care a re­u­șit să-și vândă cu noroc conacul. Casa, ca orice casă cu o viață atât de lungă, a văzut multe, a trăit ani de glorie și de ruină, de ve­selie și abandon, de bucurie și groază. Revoluția a prins-o ruinată, cu acoperișul spart, tencuiala crăpată, înconjurată de bă­lării. Acum e din nou frumoasă, a prins via­ță, iar sătenii din Dalnic o privesc cu ui­mire și invidie.

De recuperat, micii mo­șieri și-au recuperat, în timp, aproape tot. Încet, încet, conacele în ruină, pămân­tu­rile și pădurile s-au întors la stăpânii lor adevărați, la moștenitorii supraviețuitori. Unii, deja bătrâni, chinuiți de suferințele îndurate în timpul deportărilor sau de alte și alte pierderi, au abandonat lupta, alții au dus-o până la capăt. Moșii și strămoșii lor, cei care au ridicat, îngrijit și iubit co­nacele, sunt fie sus pe câte-un deal, sub o cruce de piatră roasă de ploi, pe care nu­mele de abia se mai deslușește, fie așezați în cripetele și cimitirele familiei, undeva la marginea proprietății, căci așa era obi­ceiul în Dalnic. Familia rămânea îm­preu­nă, vii și morți la un loc, să se su­pra­ve­gheze unii pe alții. Să nu uite de unde au plecat, ce trebuie să facă în viață și unde vor ajunge. Tatiana Beczásy, apriga stră­ne­poată a celui supranumit „Regele lintei“, privește pe fereastra sufrageriei strămoșii odihniți în cripta din fundul grădinii care înconjoară cât vezi cu ochii casa. Câțiva din neamul Hadnagy, mici moșieri în­no­bilați cu ordinul „piele de câine“, sunt în vârful dealului, la liziera pădurii, în to­vă­ră­șia unor rugi de mure, de unde ochii cu­prind coamele Dalnicului. Bătrânul Bor­báth și sora lui își beau cafeaua în prid­vo­rul casei străjuite de pe deal de mica crip­tă albă a familiei. Construcția se vede de de­parte, din mijlocul satului, pentru adu­ce­re aminte a bunelor și relelor.

Detronarea Regelui lintei

La vreo 200 de metri mai sus de bustul lui Gheorghe Doja, sau Dózsa György, de­pin­de din ce direcție vrei să-l privești, din­spre Vechiul Regat sau dinspre Ținutul ce­lor Trei Scaune, pe stâlpul din dreapta unei porți o inscripție săpată în piatră amin­tește de vremurile în care lintea era su­verană. „Ridicată în 1922 când pe 100 kg de linte s-au primit 2000 de lei.“ Gă­selniţa cu lintea a fost a moșierului István Beczásy, familie de origine armeană, ajun­să pe meleagurile secuiești pe la 1850. O idee care i-a înmulțit averea. Inginer cu stu­dii în Germania, s-a întors cu tehno­lo­giile vremii, a asanat terenurile mlăș­ti­noase din Dalnic, a construit canale și s-a apucat de linte. Simplu de cultivat, ieftină și gustoasă, lintea din Dalnic mergea la export. Organizat, nu cum se întâmplă acum cu cartoful. Societatea Albina se ocu­pa și de colectare, și de vânzare. Bec­zá­sy a ajuns „Regele lintei“. Pe cel puțin 50 de hectare din moșia ce depășea 150 se pu­nea linte. Din linte se făcea o ciorbă la fel de bună ca cea de fasole, își aduc aminte cu nostalgie bătrânii satului, cu ceva afu­mă­tură și tarhon în ea, te lingi pe degete. Atunci era mâncarea săracului. Acum e o delicatesă recomandată de nutriționiști și medicina naturistă. Alte timpuri, alte mo­de, alte gusturi. Lui István Beczásy, moș­te­nitorul unei părți a moșiei, i-au fost însă apoi potrivnice toate. Întors în Dalnic du­pă revoluție, fostul moșier a reușit treptat să-și recupereze pământurile. A reluat afa­ce­rea cu lintea, dar n-a mers. A încercat s-o vândă pe la Târgu Secuiesc, prin Bra­șov sau Sfântu Gheorghe, dar degeaba, nu mai era piață, lintea fusese detronată de comuniști și de vălmășeala noilor vre­muri, de mentalitate, dezorganizare și se­tea uno­ra de îmbogățirea pe repede îna­in­te. A dat chix. Sute de kilograme au ajuns la porci. Cartoful a rămas rege. Cât o mai fi.

Ca la Paris

Privind conacele ca pe o femeie frumoasă ruinată de vârstă, din care au rămas doar ochii, osatura trăsăturilor și un farmec discret al zâmbetului, e suficient să închizi ochii și să-ți imaginezi. Acolo, în mijlocul sufrageriei, trona masa de 12 persoane la care se aduna familia Hadnagy. Erau mulți, frumoși și veseli. Lipit de un perete, bu­fetul cu intarsii, deasupra, tabloul stră-stră­bunicului, cu ochii împungând sever ae­rul, cerând socoteală. Servitorii aduceau mâncarea din bucătăria de alături, gar­ni­sită cu toate cele – cuptor de pâine, chiu­vetă la care curgea apa, un podișor pictat în care adăsta vesela adusă de la Viena, tigăi și crătițoaie cât roata carului, cuțite din oțel nemțesc. Mirosul se ducea pe gea­mul mare ce dădea în grădina din spate. Din sufragerie se vedea sera învelită cu gea­muri comandate special la Sfântu Gheor­ghe. Conacul din satul pierdut în ini­ma secuimii avea confort ca la Paris, spun bătrânii Dalnicului. Baie cu mozaic pe jos, cadă cu picioare de leu date cu bronz și, lucru rar, apă caldă la robinet. Cazanul du­duia seara la ora îmbăierii.

Nimic din toate astea nu mai e acum. Doar în pod a supraviețuit bazinul din fon­tă în care se aduna apa pompată cu caii din rezervorul aflat la marginea pădurii, ce a înaintat parşiv pas cu pas, aco­pe­rin­du-l.

Soba de pe la 1908, încă im­pu­nă­toa­re, do­mi­na sufrageria golașă, din fântâna ar­te­zia­nă aflată în fața casei a rămas doar un cerc de piatră, năpădit și el de bu­ru­ieni. Pâ­nă și piatra cu inscripția „piele de câi­ne“, titlul nobiliar al familiei Hadnagy dat de Sigismund Báthory, de pe fron­tis­pi­ciul co­nacului, a fost luată. Nu de țigani sau de chiriașii care s-au înstăpânit peste casă du­pă 1990, ci chiar de bătrânul Ist­ván Had­nagy. Când a vândut casa, în 2005, nu l-a lăsat inima să nu ia cu el ul­ti­ma relicvă a gloriei de odinioară. Conacul ruinat îi de­pă­șea cu mult forțele, satul îl primise ca pe un înstrăinat ce era, așa că a vândut.

Vremuri noi

„Când am cumpărat voiam să fac o pen­siune specială, în care să fie ca la în­ce­putul secolului XX. Am luat credit, dar a venit criza și toate socotelile mi-au fost date peste cap. Dacă ar fi stabilitate le­gislativă și fiscală, aș porni la drum. Dar nu-i“, povestește Benedek Levente, ac­tua­lul proprietar al conacului Hadnagy.

„Tot ce-am putut face a fost să conserv clă­direa, să nu se degradeze și mai tare. Am reparat cele două turnuri, le-am în­velit în tablă zincată, că intra ploaia înă­untru. Acum încerc și eu să vând. Casa s-a degradat mult după revoluție, înăun­tru a fost băgată o familie de asistați social, nu de țigani, un soi de chiriași, dar care nu plăteau nicio chirie și care au lăsat-o să se părăginească și au stri­cat și ce mai rămăsese. După ce a re­cu­perat-o, domnul István cu greu a putut să scape de ei, a trebuit să le dea stâna și grajdul, iar acum ei locuiesc chiar în aceste anexe, care sunt în fața conacului. Uitați-vă și dumneavoastră cum arată.“

Și casa de vizavi, „conacul mic“, care apar­ținea tot unuia dintre frații Hadnagy – Gyula –, a avut o soartă asemănătoare.

„După 1990 aici au stat oameni fără adă­post, care au pus pe foc până și podelele. Băgau caii înăuntru. S-a distrus tot, era baie din aceea de pe la 1930, apă, nimic nu a mai rămas. Până în revoluție a mai fost cum a mai fost, erau locuințe de ser­viciu pentru cadre didactice, iar și mai înainte depozit al IAS-ului. Eu când am cumpărat, am vrut să fac pensiune, am renovat exteriorul complet, podul, dar în interior nu am mai putut să fac mare lucru. M-am oprit și pentru că te omoară ăștia cu birocrația ca să dai drumul la o pensiune“, oftează supărat Farkas István, noul proprietar.

Văzute de departe, lucrurile nu sunt chiar așa negre. Pentru cei străini de loc, ima­gi­nea este fermecătoare, bucolică. Livada din fața conacului respiră liniște și bo­gă­ție. Crengile copacilor sunt îndoite sub greu­tatea merelor uriașe și roșii, zeama îți umple gura, căci nimeni nu te oprește să iei, în spate se vede casa proaspăt zu­gră­vită, nici n-ai zice că-i lipsește atât de pu­țin ca să-și deschidă ușile. Peste drum, de­și părăginit, conacul Hadnagy e impozant, poți lesne să-ți imaginezi cum ar arăta re­făcut și ce zile desprinse de lume ai putea petrece acolo. Doar dacă ar avea și el no­ro­cul conacului Gál, în care a investit com­pania Moll. Spre deosebire de femei, ca­se­lor li se poate reda tinerețea.

Ghiuleaua lui Gábor Áron

Autor: Brindusa Armanca

Printre obiectele interesante, dar de­loc decorative pe care le poți pipăi în sa­lonul Conacului Gál din Dalnic este o ghiulea ciupită de rugină, de vreo 15 centimetri diametru. E așezată pe un fel de scrin pitic din lemn, cu trei ge­mulețe. În interiorul bizarei piese de mobilier se aprinde un bec și atunci se poate vedea că gemulețele sunt ne­ga­tive fotografice pe sticlă, datând pro­ba­bil de la începutul secolului XX, du­pă automobilul care se profilează în ne­gativ. Ce este cu aceste rare relicve fotografice n-am reușit să descifrăm. Atât doar, că ele au fost găsite în tim­pul renovărilor conacului, fără in­di­ca­ții. Cu ghiuleaua de tun, însă, a fost o în­treagă tevatură: muncitorii au dez­gro­pat-o și au plecat cu ea. Farkas Bán­ffy, șeful șantierului de restaurare, a ce­­rut-o înapoi, ca aparținând zestrei co­na­cului, și a primit-o în schimbul unei lăzi de bere. A dus ghiuleaua la Mu­zeul Național Secuiesc din Sf. Gheor­­ghe și a aflat că este, cel mai pro­babil, una dintre cele slobozite din tunurile legendarului Gábor Áron, erou al se­cui­­lor. La Muzeul Național Secuiesc ne-am dus și noi, István Biró, artist fo­tograf, și cu mine, să vedem cu ochii noștri tunul și să aflăm întrega po­ves­te.

Pentru istoria secuilor, momentul 1848 a fost unul de glorie, chiar dacă sfâr­și­tul a fost dramatic. Multe dintre liber­tățile garantate de Diploma leo­pol­di­nă, promulgată de împăratul Leopold I în 1691, fuseseră afectate de re­gu­la­men­tele Curții de la Viena și mai ales de creșterea taxelor. Când a pornit va­lul revoluționar dinspre inima E­u­ro­pei, secuii n-au rămas impasibili, ci s-au organizat urmându-l pe ge­ne­ra­lul Bem pentru a-și recâștiga drep­tu­ri­le pierdute, dar înainte de toate in­de­pendența. Prudenți, austriecii nu așe­zaseră trupe de artilerie în secuime, pentru a evita vreo răscoală când ar­ma­mentul ar fi putut fi folosit îm­po­triva Imperiului. Deci tunuri nu exis­tau în Ținutul Secuiesc, la Trei Scaune sau în împrejurimi. Fiu de grănicer, Gábor Áron servea în acei ani ca mi­li­tar în Regimentul 2 Grăniceri și avu­sese parte de instruiri la Alba Iulia și la Viena, unde a văzut nu doar cum se folosește un tun, ci și cum se fabrică. Când a aflat că nobilii și comandanții ezită să se arunce în luptă împotriva trupelor habsburgice aliate cu cele ța­ris­te, fiindcă înzestrarea armatei era in­ferioară, Gábor Áron ar fi spus: „Dom­nilor! Aud că domnii ofiţeri su­periori afirmă că trebuie să ne ple­căm în faţa inamicului, deoarece nu este muniţie, nu sunt tunuri. Dom­ni­lor, dacă numai aceasta este pro­blema, vă spun că în decurs de două săptămâni vor fi tunuri şi muniţie câ­tă este nevoie“. Asta se întâmpla în 16 noiembrie 1848, dacă e să-i dăm cre­zare contemporanului său, cro­ni­ca­rul Balázs Orbán. „Vor fi tunuri!“ a de­venit o misiune, o chemare la luptă, un jurământ de credință, pe care co­piii maghiari îl învață la școală și este inscripționat pe clădirea istoricei adu­nări, care găzduiește azi biblioteca din Sf. Gheorghe.

Gábor Áron s-a dovedit un geniu teh­nic, reușind să toarne peste 70 de tu­nuri între ianuarie și iunie 1849, pri­mele la topitoria ascunsă în pădurea Bodvaj, apoi la atelierul clopotarului János Kiss și, în fine, la Tg. Secuiesc, în atelierul lui Turóczi Mózes, unde s-au fabricat peste 60 de tunuri, din 313 clo­pote donate de satele ținutului Trei Scaune. Lucrările scrise despre aceste isprăvi vorbesc despre o adevărată per­formanță, fiindcă atât compoziția mi­ne­reului, cât și tehnologia de turnare au fost adaptate din mers, cu un spirit inovativ excepțional. Se știe că pentru un singur tun era nevoie de 4-5 tone de minereu de fier și 6 metri cubi de cărbune, ceea ce nu era ușor de pro­cu­rat în condiții de clandestinitate. Mai târziu, când tunurile s-au făcut din clo­pote, din bronz în aliaj cu 10% plumb, țevile aveau tendința să crape, iar in­ventivitatea și experiența lui Turóczi au fost salvatoare. Cronicile spun că inamicii nu aveau la ’48 mai mult de 120 de tunuri, deci cele 74 ale lui Gá­bor Áron i-au putut ține în loc un timp pe ruși. Tunuri au fost, dar ar­ti­leria inamică și numărul mare de ata­curi, uneori trei pe zi, au înfrânt re­zis­tența secuilor, așa că în 18 iunie 1849 trupele țariste au ocupat Târgu Se­cu­iesc. În retragere, secuii au decis să îngroape tunurile rămase, pentru a nu fi capturate de inamic. Devenit co­man­dantul artileriei independente se­cu­iești, Gábor Áron moare pe câmpul de luptă în 2 iulie, doborât de o fatidică ghiu­lea inamică. O pictură cât pe­re­te­le a lui Jenő Gyárfás, expusă la muzeu, evocă tragicul moment. Peste o lună moare și poetul revoluției, Sándor Pe­tő­fi, care scria în poezia Secuii, com­pusă la Caransebeș în 17 aprilie 1949: „Ei merg în faţa morţii, Ca alţi oa­meni în faţa miresei;/ Îşi pun flori lân­gă pălărie/ Şi cântă pe câmpurile de luptă./ Sângele secuiesc încă nu s-a corcit!/ Fiecare picătură valo­rea­ză cât o perlă scumpă!“.

De aici încolo, adevărul istoric și le­gen­da se amestecă, aruncând o cor­ti­nă de ceață peste fapte. Dar tunul, cel puțin unul, există. Și ghiulele, gemene cu cea din salonul conacului. Le-am fotografiat din toate unghiurile la Mu­ze­ul Național Secuiesc din Sfântu Gheor­ghe. Tunul expus a fost găsit în 1906 în timpul unor lucrări din curtea spitalului orășenesc, îngropat, așa cum zice legenda că ar mai fi încă vreo 12 nedescoperite. Tunul are, conform car­totecii de inventar de la Muzeul Na­țio­nal de Istorie din București, unde a zăcut din 1971 până în 2011, 157 cm, 800 kg și este descris astfel: „La mij­locul ţevii sunt două mânere ce fo­lo­sesc la căratul piesei; în partea in­fe­rioară se găseşte o protuberanţă ne­ce­sară la transport. Ţeava tunului are şase inele care-i măresc re­zis­tenţa. În­tre inelele 5 şi 6 se află un ori­ficiu prin care se introduce fitilul de aprin­dere a explozibilului“. În pe­rioada 2007-2010, mai multe expediții știin­ți­fi­ce și militare au încercat să identifice locurile unde ar mai putea fi îngropate tunuri din epocă, pe urmele mărturiei tunarului Elek Joós, care scria că vreo 12 bucăți ar fi fost as­cunse în pământ pe culmile Bucinului, la 600 metri de drumul care ducea la han, în timpul retragerii între Gheor­ghieni și Sărata. Dar nici detectoarele de metal mo­der­ne, nici săpăturile n-au scos la iveală alt­ceva decât câțiva crei­țari și o plă­cu­ță militară, semn că ar­mata pașoptistă a trecut pe acolo. Con­cluzia istoricilor militari ar fi că tu­nu­rile au fost găsite mai târziu de aus­tri­eci și topite. După 1850, secuii aveau să plătească în­drăz­neala de a fi în­cercat să își câștige li­ber­tatea. Atunci s-au desființat re­gi­men­tele grănice­rești din secuime, iar armele au fost interzise. Memoria lui Gá­bor Áron a fost mai curând pro­hi­bi­tă de-a lungul vremii, în diverse cir­cum­stanțe is­to­ri­ce, ceea ce nu i-a îm­piedicat pe secui să îl celebreze, să-l glorifice și să pună o floare la mor­mân­tul din Eresteghin. Iar ghiuleaua ciu­pi­tă de rugină din sa­lo­nul Conacului Gál, care resuscită o întreagă epocă și o poveste eroică, a meritat recuperată în schimbul unei lăzi de bere.