Decojind ceapa Dalnicului (II)

Andreea Pora Si Brindusa Armanca | 12.01.2016

Pe aceeași temă

Armenii secuizați și deportați

 

Autor: Andreea Pora

 

Cum a ajuns familia de armeni în buricul secuimii Tatiana Beczásy nu mai știe și nici nu o mai interesează pentru că acum nu mai are nicio importanță, se simte un­gu­roaică. Dalnicul însă știe și face di­fe­rența. Ascultându-i pe bătrânii satului, ai putea crede că străinul tot străin rămâne, chiar și după un secol și jumătate, două răz­boaie mondiale, comunism, deportări, naționalizări și o revoluție. Ai putea crede că faliile de odinioară au străbătut timpul și că puținul bine din trecut mai mult des­par­te decât unește. „Au ajuns bogați, se pri­cepeau la făcut bani, ca toți armenii.“

 

Și chiar s-au priceput, nu glumă. Stră-stră­bunicul Emanuel Beczásy a ajuns în Ți­nu­tul celor Trei Scaune, la Zagon, a plecat apoi în America să caute aur și s-a întors cu el ascuns într-o piele de șarpe. A cum­părat terenuri și păduri, iar fiul lui, Cris­tof, a venit în Dalnic, unde a cumpărat și el vreo 150 de hectare de pământ, vreo 27 de livadă și conacul Lázár. Urmașii au fost și ei pricepuți la bani, profitând de no­ro­cul pe care și-l face omul cu mâna lui. Cel puțin așa sună legenda pe care Tatiana ți-o spune dintr-o suflare. „Familia noastră creștea cai de rasă lipițani, Regele Carol I a ajuns pe aici la vânătoare și a vrut să cumpere patru cai, dar străbunicul nu a vrut să-i vândă. Regele a zis atunci că îi dă atâta pământ cât reușesc cei patru cai să înconjoare într-o zi.“ Caii au fost de toată isprava, că altfel nu s-ar mai po­vesti, și uite așa au ajuns vreo 2.000 de hec­tare în posesia familiei Beczásy, cu ac­te în regulă. În ele ar intra și pădurea Co­mandău din Zagon. Adevărat sau nu, sună bine, ca orice poveste cu final fericit.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dalnic-pora-11331.jpg

Tatiana Beczásy

 

Vremurile bune au mai străbătut o bucată de timp în siajul legendei. István, tatăl Ta­tianei, urmașul armenilor ajunși moșieri în Dalnic, inginer agronom cu studii în Ger­mania și viitor „rege al lintei“, s-a însurat cu o cehoaică frumoasă și cu studii de farmacie. Trăiau bine, el bărbat mân­dru, amator de vânătoare și de viață bu­nă, dar fără exagerări și cu grijă la bani, ea puternică sub fragilitatea trăsăturilor și în fața traiului la țară. Copiii mergeau la școală în sat, în casă se vorbea maghiara și germana, aământul rodea, lintea, car­toful și sfecla de zahăr mergeau la export, trăsura îi ducea la Sfântu Gheorghe, Bra­șov sau Târgu Secuiesc.

 

Totul s-a curmat brusc în noaptea zilei de 2 martie 1949, câinii au început să latre a hoț și au venit tovarășii cu camionul. Au luat pe sus tot ce au prins acasă, inclusiv copiii și pe cele trei domnișoare bătrâne, care aveau peste 60 de ani. Traseul a fost același ca al tuturor deportaților din zonă: Sfântu Gheorghe, Brașov, suit în bou­va­gon și direcția Dobrogea la orezărie.

 

„Eram în total 79 de persoane, inclusiv un bebeluș de nouă luni, nu ne-au dat mân­care, apă, nimic, ne-au dus în co­muna Cataloi, județul Tulcea și de acolo mai departe cu camioanele, până în co­muna Traian. Lucram la orezărie, ba­raca era în câmp, dormeam pe priciuri și nu aveam voie să ne ducem în sat. Beam apă direct din Dunăre, țin minte și acum, mai sus puțin de locul de unde lu­am apa era un bou mort. Eu și sora mea nu am stat decât vreo cinci luni, pentru că legea dădea voie copiilor până în opt ani să plece“, povestește Tatiana.

 

De scăpat au scăpat fetele din domiciliul forțat, „dar am trăit fără părinți ur­mă­torii 13 ani, crescute de rude, cum s-a putut“, spune oftând Tatiana. E partea urâ­tă a poveștii care începuse atât de bine, partea în care s-a schimbat destinul a trei generații. Familia s-a reîntregit de abia în 1963, iar în Dalnic nu au mai călcat decât după 1989.

 

În conacul mare fusese creșă, dar după re­voluție s-a ruinat complet și ruinat e și azi. Mai are o șansă, pentru că l-a cum­parat Biserica Reformată din Dalnic. Cât o dura și va costa refacerea lui doar Dum­nezeu știe.

 

Lázár nu vinde și nu rămâne niciodată dator

 

„În sat s-a dus vorba că cele mai împuțite cărți au fost ale familiei Lázár. Normal că puțeau, erau lexicuri învelite în piele. Le-au ars chiar în noaptea eva­cuării, lângă fântână. Cine? Ei cine, mi­lițienii, securiștii, localnicii. Aceiași ca­re au vandalizat toate conacele. Se au­zise de evacuări, așa că unchiul Lázár En­dre a găurit stâlpii rafturilor din că­mara de făină și a ascuns acolo bij­u­te­riile, argintăria și cristalurile le-a în­gro­pat la rădăcina bradului, într-o ladă. Ui­te aici, chiar în fața casei era bradul. Au furat tot. Într-un ziar de prin anii ’70 a apărut o declarație a unui șofer de la CAP în care spunea că cea mai fericită zi a vieții lui a fost când a împărțit între săraci făina, țesătura și lucrurile fa­mi­liilor Lázár, Hadnagy și Beczásy. Sigur că n-am mai găsit nimic. Noi ne-am re­întors la conac doar după revoluție, am venit imediat împreună cu mama. Avea aproape 80 de ani, am dat roată pe deal și mama a spus uite ce casă frumoasă am avut, apoi când ne-am apropiat și a văzut în ce hal era n-a mai vrut să stea, hai să plecăm. Încet, încet, am recuperat tot, 15 procese am avut cu sta­tul român, dar nu ne-am lăsat, pe toate le-am câș­tigat, ultimul și cel mai lung a fost pen­tru primăria din Covasna, trei primari au murit în timpul ăsta. Nu știu dacă i-au ajuns blestemele, ce să zic (râde).

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dalnic-pora-21331.jpg

Cine din sat a furat? Umblă zvonuri, dar sigur nu ne-a spus nimeni nimic. Păi ci­ne avea curajul să vorbească? Chiar și mă­­tușa mea, Irina, care stătea la nu­mă­rul 1, că ea nu a fost evacuată, doar na­țio­nalizată, i-au luat pământurile, pă­du­rile, casa, dar a rămas în Dalnic, nici ea n-a spus nimic. Așa au fost vremurile, era tot ce zicea. Le era frică să vor­beas­că. Și cu frica au rămas chiar și acum, după revoluție. Nu mă întrebați de ce, nu știu să vă spun, dar asta-i situația. Și parcă mai contează să știi cine, doar tră­iești aici... Cam asta-i.

 

Lázár Endre, unchiul meu, uitați aici (ara­­tă fotografia unui militar din album), a fost copilul cel mai mic din familie, era alintatul celor două surori, Ilona și Ema. A terminat dreptul la Viena, a deschis bi­rou de avocatură la Covasna și a fost ofi­ţer maghiar, din cauza asta a ajuns la Co­tul Donului, a fugit și după 5 ani foar­te grei a ajuns acasă în Dalnic. Deja era bătrân. În ’49 a fost evacuat, noaptea, ca toți ceilalți, cu bagaje de mână, la Sfântu Gheorghe, cu camionul, le-a dat voie să se ducă la Târgu Mureș, unde aveau ru­de, au stat acolo până în ’52, după care a fost dus la Canal și apoi la Zebil, la construcția de căi ferate, în toamna lui ’57 a fost eliberat. Uite cum povestea unei vieți încape în câteva cuvinte și câ­teva rânduri.

 

 

 

Când a murit, în ’64, slujba s-a ținut la Târ­gu Secuiesc, dar, de îngropat, l-au în­gropat în Dalnic, noaptea, pe furiș. L-au transportat până acolo cu camionul, în capul satului au așteptat câțiva oameni și l-au dus la cimitirul Lázár. Bunicul avea cam 500 de hectare, dar a vândut din ele ca să-și țină copiii la studii. Noi am recuperat 112 hectare de pădure și 120 de arabil. De vândut n-am vândut ni­mic. Familia Lázár nu vinde. Și nici nu ră­mâne datoare.“

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Pora-23.jpg

 

Mărunțică, ochi vioi, sticlind de viață și pu­tere, Orha Livia e mândră de familia din care se trage, stema cu titlul nobiliar „piele de câine“, turnată în bronz, stă la loc de cinste pe perete. Stă alături de foto­gra­fiile de familie în sepia, ce privesc cu aer sobru și cercetător vânzoleala ur­ma­șilor pe care i-au lăsat să se descurce în vremuri la fel de complicate și aprige pre­cum cele trăite de ei. Vor reuși sau nu? Răs­punsul trebuie să mai aștepte niște de­cenii. Acum, în anul de grație 2015, pare că da. Arborele genealogic – și el la loc de cinste pe perete –, un copac cu trunchiul gros, are la bază un singur nume: István, fă­ră dată, apoi Balázs – 1656. Urcă, se tot ramifică nume, date greu de descifrat, pe măsură ce ramurile devin mai subțiri, iar frunzele tot mai mici își schimbă culoarea din albastru în galben pentru noile gene­ra­ţii. Illona e și ea undeva în vârf, o frun­zuliță deloc stingheră. În ea rămas însă nă­dejdea. N-a dat de rușine familia, a smuls tot ce se putea smulge din mâinile celor ca­re le-au furat averea, a adunat și rân­duit puținele lucruri rămase. În vitrină, un evantai din pene de păun, o poșetă de seară din mărgele, o lupă şi alte ţificuri dau seama pentru splendoarea de odi­ni­oa­ră și vitregia care a urmat.

 

 

 

Cum s-a întors pictorul Miklós Barabás la Dalnic

 

Autor: Brindusa Armanca

 

În salonul spațios, cu podele și uși din lemn vechi, unde trândăvesc canapele generoase și fotolii confortabile străjuite de grațioase veioze antice, se află expusă în ramă o scrisoare originală semnată de pictorul Miklós Barabás. Documentul este un dar făcut de descendenții familiei Gál la inaugurarea centrului cultural, în 18 sep­tembrie 2014. Dincolo de savoarea tex­tului, se regăsește aici o secvență din viața pictorului maghiar, maestru al curentului Biedermeier, care cunoștea la fel de bine Bu­dapesta și Bucureștiul, unde fusese che­mat să picteze portretele unor aristocrați români între 1831 și 1833. De atunci da­tează lucrările Portretul doamnei Or­ghi­dan, Mocani sălișteni în drum spre târg, Portret de bărbat, Portret de femeie, afla­te la Muzeul Național de Artă din Bu­cu­rești. Tot lui Barabás îi datorăm un fastuos portret al lui Emanoil Gojdu. Adrian Ma­juru, autorul a unor excelente istorii ale Bucureștiului, îl citează pe artistul secui ca fin observator al societății românești în perioada unei căznite modernizări, când caf­tanul turcesc al boierilor și moda fran­țuzească se intersectau în mod pitoresc. Deși se cam plictisea în capitala valahă, Barabás lua parte la seratele aristocrației, fiind primit ca prieten în casele agăi Iancu Filipescu, ale prințesei Bagration sau ale fa­miliilor Cantacuzino și Obedeanu. Nu ac­cepta cu plăcere invitații la masă: „La Bu­curești am fost de mai multe ori invitat de boieri la masă, însă după prima masă nu m-am mai dus scuzându-mă de câte ceva, căci se gătea cu usturoi, ceea ce nu puteam suferi. Pe masă nu se afla nici vin, nici apă și nici pahare, însă în colțul sufrageriei stătea un arnăut cu o sticlă de vin și un pahar în mâini și cine dorea să bea îi făcea semn, după care servitorul mergând în fața lui îi dădea paharul umplut“, scrie pictorul în me­mo­riile sale.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Dezso-bacsi_-sirhely.jpg

Dezsö Borbáth povesteste istoria criptei din deal

 

Scrisoarea de pe peretele din dreapta in­trării principale este datată 8 septembrie 1883 și e adresată vărului Zsiga, rămas la Dalnic, unde copilărise și Miklós, după ce ma­ma sa, Teréz Gaál, s-a despărțit de ta­tăl său, János Barabás, lăsat în plata Dom­nului și în compania băuturii care dis­tru­se­se căsnicia cuplului. Miklós avea șase luni când maică-sa l-a luat din Mărcușa, satul său natal, pentru a se refugia în casa tatălui său, István Gaál. Casa nu era cea de acum, ci una construită în vale și inun­dată, dar era pe aceeași proprietate, unde, câțiva ani mai târziu, unchiul său a cons­truit conacul de azi, aşezat însă mai sus. Acolo s-a simțit liber și mulțumit copilul precoce, care știa să scrie pe la patru ani, știa conjugările, declinările, precum și so­coa­ta la șase ani și desena mai bine decât orice alt copil din școală. După ce mama s-a recăsătorit și a plecat din Dalnic, să­tulă de reproșurile părintești că n-a rămas lângă primul ei bărbat, pentru Miklós a început o perioadă neagră, consemnată în amintirile sale: „Aveam tată bun și mamă vitregă, aveam mamă bună și tată vitreg și nu eram binevenit în niciuna din că­minele lor“. Așa că se refugia la bunicul István, la Dalnic, unde lumea era cum­se­ca­de și hrană din belșug. Abia împlinise 12 ani când bunicul s-a stins și viitorul pic­tor a trebuit să plece, apelând pentru aju­tor la bunăvoința direcțiunii colegiului un­de studia. De atunci încolo, viața și arta l-au purtat în pribegie de la Aiud la Budapesta, Viena și Sibiu, până la Veneția și Bu­cu­rești. La Dalnic pictorul s-a întors sim­bo­lic abia în 2014 când, în curtea din fața Co­nacului Gál, s-a dezvelit o placă memo­ria­lă cu portretul său în gravură. Iar scri­soa­rea trimisă vărului Zsigmond, păstrată la ser­tar timp de peste două sute de ani, res­tituie azi ceva din atmosfera unor timpuri de o emoționantă politețe și bună-cu­viin­ță. Este tot un fel de revenire, peste timp:

 

Budapesta, 8 sept. 1883, Str. Muzeului nr. 3

 

Dragă Zsiga, frate!

 

Nepotul Aladár nu prididește a-mi spune cât de bine s-a simțit la Dalnic, cât de mult ar fi vrut să mai rămână și cât de greu i-a fost să plece.

 

Acum însă, de când cu căile ferate, nu mai este așa departe Ardealul, nici Trei-Scaune, ca odinioară; (odată am că­lă­to­rit 10 zile de la Cluj la Pesta împreună cu Samu Kiss) și altă dată poate să facă o ex­cursie până acolo, în mod special, da­că nu cumva își propune să hoinărească prin tot Ardealul.

 

Mulțumesc că l-ați primit cu plăcere, ce­ea ce dealtfel nici nu mă îndoiam.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Dalnic-Conacul-Gal.jpg

Conacul Gal, locul copilariei pictorului Miklos Barabás

 

Scrisoarea trimisă la Visegrad am pri­mit-o după 8 zile, unde îmi scrie că Miși Lázár i-a oferit să îi dea bani dacă ar avea nevoie; deși, din câte mi-a scris, n-ar prea vrea să îi ceară lui Miși Lázár, totuși nu i-am scris să îmi ceară mie da­că i se termină banii, fiindcă n-am știut dacă scrisoarea mea îl mai găsește aco­lo.

 

No, dar este un capăt și pentru o sută de cuvinte: a făcut cum am dorit, cerându-ți ție bani. Am presupus că așa va face, căci e băiat destoinic și inteligent. Tele­gra­ma a ajuns târziu, post festum. Ală­tu­rat mulțumirilor, îți trimit și bancnota, pe care a cerut-o de la tine, din câte spu­ne.

 

L-am descusut de la lună la stele despre câți copii ai, cum arată conacul tău, fiind­că maică-mea îmi scria că mama ta a cumpărat fostul teren al lui Polgár și Sorbán și a construit în coasta muntelui.

 

Tot ce știu despre situația familiei tale am aflat de la alții, fiindcă n-ai cheltuit prea multă hârtie și cerneală ca să îmi scrii, de când l-ai părăsit pe groful Sán­dor Teleky.

 

În primăvară se face un an de când m-a bătut gândul să mă fac și eu moșier, fi­ind­că am avut depuși 50.000 forinți pen­tru o proprietate în județul Heves, dar, fiindcă în câțiva ani n-am primit nicio dobândă, am vrut să o scot la licitație. Proprietarul a găsit însă un cumpărător evreu și atunci, cu tot capitalul depus și cu tot cu dobândă, n-am avut voie să merg mai departe. Nu mi-ar fi părut rău să îmi cadă mie în spinare proprietatea, dar dacă Dumnezeu a vrut așa, poate e mai bine, am mai puține griji.

 

Dumnezeu să vă binecuvânteze, pe tine și familia ta, fratele tău iubitor, Miklós Ba­rabás“

 

Cripta din deal

 

Cu vărul Zsigmond avea să se stingă linia Gaál din rămurosul arbore genealogic pe care ni l-a deslușit întrucâtva Dezső bácsi. Zsiga, unicul fiu al unchiului Miklós Gaál, cel care construise conacul, n-a avut de­cât fete, cinci la număr, dintre care Berta a fost bunica lui Dezső bácsi, măritată cu doctorul Géza Borbáth. Când a ridicat co­na­cul, Miklós a așezat mai sus de casă, pe dealul care îi aparținea, cripta familiei, du­pă obiceiul locului. Cine nu avea deal își în­gropa rudele în fundul grădinii. Că­ră­mi­da și țigla sunt aceleași ca în structura co­nacului, iar stilul este cel al mijlocului de secol XIX, adoptat de secuii înstăriți. Dacă te uiți de jos, vezi o căsuță albă, ca de po­veste. În preajma ei se găsesc câteva pie­tre de mormânt căzute, mai vechi decât cripta, cu inscripții abia lizibile. Cripta es­te încuiată, iar cheia e pusă la păstrare la so­ra lui Dezső bácsi. „Noi nu intrăm aco­lo, din superstiție. Acolo se intră numai când se înmormântează“, explică el. Înă­un­tru odihnesc, așa cum scrie pe placa de mar­mură albă, Gaál Zsigmond (1820-1889) și soția lui, Berta Forró, precum și alți ur­mași ai acestora. Sunt înmormântați aici și bunica lui Dezső bácsi, Gaál Berta, mă­ritată Borbáth, părinții săi, Borbáth Dezső și Maria, născută Fejér. Tot acolo a fost îngropată în 1914 Maris néni, una din fe­tele lui Zsigmond, strămătușa lui Dezső bácsi, rămasă necăsătorită și de aceea sin­gura care a păstrat numele de Gaál. Ei i-a aparținut casa albă din vecinătatea co­na­cu­lui, pe care a decorat-o cu picturile făcute chiar de ea, din pasiune. Printre defuncți apar și oameni tineri: Borbáth Olga s-a stins la 21 de ani, în 1923, răpusă de cine știe ce boală a timpului. În documente, nu­mele familiei apare când Gaál, când Gál. Micul cimitir de pe deal ascunde mis­terele lui, cum ar fi mormântul unui copil mort în război despre care nu se știe ni­mic. Cripta a fost spartă de mai multe ori. Au spart-o cazacii în al doilea război mon­dial și au scos osemintele din sicriele de plumb în căutarea unor bogății. A mai aten­tat la ea și Beke Béla, după o tură ba­hică, crezând că acolo este cramă. Când a vă­zut sicriele, s-a trezit brusc și a fugit mân­când pământul.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dalnic-brindusa1331.jpg

Cripta familiei Gál-Borbáth

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22