Dus-întors pe stânga

La jumătate de an de la înfiinţare, USL are deja probleme majore. În primul rând, este vorba despre incapacitatea de a mai creşte în sondaje – vorbim de cele nemăsluite –, lucru bine ştiut la nivel de lideri. Acei 50% plus 1 care i-ar da posibilitatea să ridice pretenţii pentru formarea unei majorităţi şi impunerea premierului s-au dovedit bariere de netrecut în cazul alegerilor din această vară de la Neamţ şi Maramureş. Dacă la Maramureş candidatul USL a obţinut undeva în jurul a 47%, la Neamţ, Uniunea a suferit o înfrângere ruşinoasă, PDL obţinând 55% din voturi. Rezultatele ar fi trebuit să fie un duş rece pentru strategii USL şi să ducă la o regândire a mesajelor, programelor şi chiar a liderilor. Nu s-a întâmplat aşa. Linia de forţă continuă să fie atacarea, necondiţionată de context, a preşedintelui Băsescu şi a politicilor guvernului, pe fondul lipsei unor soluţii alternative. Este vorba de incapacitatea de a avansa măsuri de stânga ca răspuns concret la acţiunile guvernului, altele decât populista studenţie fără bacalaureat, imaginată de Ecaterina Andronescu. În loc de soluţii, USL îşi potopeşte electoratul cu vorbe fără nicio semnificaţie: „Mă gândesc că poate las pe altcineva prim-ministru şi câ­teva luni să devin din nou procuror“ (Victor Ponta), „Ne transformăm într-un mic Belarus“ (Crin Antonescu). Cei doi lideri, Ponta şi Antonescu, nu reuşesc să-şi depăşească propriile scoruri, ambii plasându-se sub 50% în încrederea populaţiei. Motivul, spun surse din PSD, este legat de supramediatizare, limbaj agresiv şi cantonarea în mesajul „jos“.

În al doilea rând, USL face faţă cu greu frământărilor interne mai vizibile ca niciodată în nominalizarea candidaţilor pentru alegerile locale. Dificultăţile vin din protocolul alianţei, alcătuit pe principiul „un pai la trei măgari“. Chiar dacă USL a reuşit să tempereze pretenţiile liberalilor şi conservatorilor lui Dan Voiculescu, la Bucureşti, Iaşi sau Buzău, preţul se va vedea nu în schimbarea de direcţie a Antenelor (doar nu vi-i imaginaţi pe Badea, Grecu sau Gâdea începând să proslăvească PDL-ul!), ci în dezertarea în tabăra adversă a unor candidaţi bine plasaţi în sondaje, Piedone, Ciuhodaru şi Mocanu fiind doar exemplele mediatizate. Racolările sunt la ordinea zilei şi au succes din cauza numărului în creştere de nemulţumiţi care nu au încăput pe listele comune, dar îşi găsesc loc pe cele ale UNPR sau PDL.

Un mare pericol pentru USL este şi comasarea alegerilor locale cu parlamentarele şi la care încă nu a răspuns cu o strategie adecvată. Bună parte dintre candidaţii la locale sunt actuali senatori şi deputaţi, care vor trebui să mediteze serios dacă optează pentru cioara de pe gardul primăriilor sau consiliilor judeţene sau pentru siguranţa şi confortul vieţii de parlamentar. Din cauza comasării nu mai există posibilitatea ca perdanţii de la locale să fie răsplătiţi cu locuri pe listele pentru alegerile generale, aşa că mulţi dintre aleşi ar opta bucuroşi pentru a doua variantă. Situaţie în care USL ar trebui să schimbe listele atât de greu negociate, apelând la o garnitură de candidaţi din eşalonul doi, adică cei mai prost plasaţi în sondaje, ceea ce înseamnă vânt în pânzele PDL.

Cea mai mare problemă pe care o are USL este însă alianţa dintre PNL şi Dan Voiculescu. Atâta vreme cât fostul informator al Securităţii se afla pitit la PSD, nu aducea decât un prejudiciu de imagine minor, contrabalansat de activitatea trustului său media. De abia în momentul în care Antonescu şi l-a prins oficial pe Felix la butonieră, acesta a devenit o piatră de moară atârnată de picioarele USL. Parte din electoratul liberal a dat bir cu fugiţii, potenţialul de creştere al PNL fiind sugrumat în faşă. Altfel spus, PNL, în loc să atragă dezamăgiţii de la PDL, a reuşit să-şi gonească propriul electorat, neîndeplinindu-şi misiunea în USL. Acesta este motivul pentru care PSD se simte păcălit (liberalii au obţinut paritatea pe liste doar la pachet cu PC) şi doreşte acum să se debaraseze de Voiculescu. Duritatea cu care PC a fost pus la locul lui în cazul candidaturilor lui Oprescu, Ciuhodaru şi Piedone arată un PSD tot mai puţin dispus la concesii. Tema inutilităţii conservatorilor şi a goarnelor sale media este susţinută nu doar de diverşi lideri ai PSD, ci şi de site-urile şi analiştii favorabili lui. Asistăm la o campanie de demonizare a PC, despre care surse social-democrate spun că are ca scop alungarea acestora. Lucrurile nu sunt însă simple. Alianţa PNL-PC, ca şi USL sunt înscrise la tribunal ca atare, deci trebuie desfiinţate tot pe cale juridică, fiind necesară o reînscriere a unei noi uniuni.

Protocolul devine caduc şi trebuie renegociat, ceea ce ar constitui un mare dezavantaj pentru PNL, care şi-ar pierde atuul parităţii. Este deci de aşteptat ca Antonescu, în pofida unor declaraţii războinice, să se agaţe în continuare de Voiculescu, rezistând presiunilor făcute de USL. Pe de altă parte, Antonescu ar putea avea probleme nu doar în propriul partid, dar şi în USL, unde stagnarea în sondaje începe să i se pună în cârcă, nefiind exclus să fie scos ţap ispăşitor pentru un eventual eşec în alegeri.

Noile mişcări de pe scena politică, intrarea în campanie a lui Dan Diaconescu, partid care roade din electoratul PSD şi cel dezamăgit, naşterea Mişcării Populare sau a unui nou partid de dreapta ar putea grăbi lucrurile şi în USL. Teoretic, ar fi de aşteptat ca, în perioada următoare, însăşi Uniunea să simtă nevoia să se reinventeze, atât ca strategie, mesaj şi candidaţi, cât şi ca imagine. Disensiunile cu PC ar putea fi primul semnal pentru schimbarea raporturilor de forţă în interiorul USL. 

Dreapta şi (i)maculata concepţie

În timp ce PDL îngroapă în vorbe trăznite Mişcarea Populară, pe Internet circulă manifestul unui nou partid, Noua Republică, urmaşa Albei ca Zăpada. Spre deosebire de Mişcare, despre care până acum, în pofida puhoiului de declaraţii, nu s-au aflat decât lucruri vagi, de genul că trebuie să fie o construcţie de dreapta cu PDL ca pivot, Noua Republică, prin vocea lui Mihail Neamţu, şi-a stabilit pilonii: capitalism, oprirea venirii stângii la putere, anticorupţie, creştinism, taxe reduse, parlamentari fără imunităţi, stat social minimal, modernizarea birocraţiei, o nouă Constituţie.

Mesajul este radical, textele destul de lozincarde şi generaliste, Manualul de luptă este ridicol pe alocuri, dar este un început şi la nivel de concept, şi de mesaj, care strânge deja susţinători. Ceva care se mişcă, deocamdată doar în mediul virtual, dar aşa a început şi Top 09 în Cehia. Ce nu e clar – şi aici şi Neamţu, şi ceilalţi oameni implicaţi sunt destul de discreţi – este raportarea la PDL şi preşedintele Băsescu. Lucru deloc întâmplător, aşa cum lansarea Noii Republici, la scurt timp după îndepărtarea lui Lăzăroiu din guvern, nu este nici ea întâmplătoare. De altfel, Neamţu îşi recunoaşte apropierea de Lăzăroiu şi nu-şi ascunde simpatiile băsesciene, vizibile oricum pe site-ul madameblogary, locul, iarăşi, neîntâmplător de lansare şi al Albei ca Zăpada şi al Mişcării Populare. Dacă Neamţu a luat taurul de coarne şi a exclus orice colaborare cu o Mişcare Populară asezonată cu Becali, Vadim şi alţii din respectiva categorie, este mult mai puţin tranşant în ce priveşte delimitarea de practicile corupte ale PDL, mai ales dacă acestea au nume şi prenume. Sau de greşelile comise de preşedinte.

Această neclaritate ridică semne de întrebare şi senzaţia este că ezitările se datorează terenului nesigur pe care urmează să evolueze preşedintele şi Mişcarea Populară. Pare un stand-by până când, undeva, acolo sus, se decide direcţia. Or, aceasta este încă departe de a fi stabilită. Întâlnirea, din weekendul trecut, de la vârful PDL, nu a adus clarficări. Ca orice pe lucru pe care îl anunţi fără să ştii ce vrei exact, măcar la nivel de principiu, Mişcarea Populară este pradă a trei curente de opinie: să nu se facă nimic (Radu Berceanu), să fie o alianţă electorală de partide – UNPR, Becali şi oricine poate aduce voturi – şi cu liste comune (varianta susţinută de baroni gen „Pinalti“) – şi să fie o uniune bazată pe ideologie, în care şi-ar putea găsi locul şi Noua Republică. Cum părerile sunt multe şi împărţite, singura decizie a fost să se facă, nu se ştie în ce formulă, şi să nu se mai vorbească despre.

În acest context, Noua Republică trebuie să se clarifice. Este ea un motor al unei Mişcări Populare „curate“? Sau un partid nou, potenţial vehicul prin care Traian Băsescu va încerca să-şi susţină principiile şi ideile, refuzate de PDL? Sau o veritabilă Albă ca Zăpada, antisistem şi critică inclusiv cu PDL şi preşedintele? Clarificarea trebuie să vină însă rapid, pentru că scena politica ia viteză pe măsură ce se apropie alegerile şi niciuna dintre construcţii nu este simplă şi nu se face peste noapte. Cu atât mai mult cea a unui nou partid, mai ales în condiţiile suspiciunilor de care vorbeam, care taie din entuziasmul celor care aşteaptă altceva. Entuziasm esenţial, dar nu suficient.

Deocamdată, pare că Mişcarea Populară împiedică Noua Republică, nu şi viceversa. Nu este însă exclus ca Noua Republică să devină incomodă pentru PDL şi a sa Mişcare Populară. În situaţia în care Mişcarea va fi un amalgam de partide nefrecventabile, iar Noua Republică îşi va găsi drumul propriu, şansele ca electoratul de dreapta să se orienteze spre o Albă ca Zăpada care răspunde aşteptărilor lui sunt destul de ridicate. Boicotul mediatic va fi, în această variantă, aproape generalizat şi lupta dintre virtual şi televiziuni se anunţă interesantă. S-ar putea să asistăm chiar şi la o mică „rupere“ a PDL, pentru că e greu de imaginat că Macovei, de exemplu, va sta la masă cu Becali şi Vadim, aşa cum îşi doreşte cinic Berceanu. În situaţia în care însă Noua Republică va deveni parte a Mişcării, ar fi de presupus ca PDL să opereze acele reforme etern amânate, măcar la nivelul Codului etic, şi să prezinte o altă garnitură de candidaţi şi de lideri. Lucru aproape imposibil, aşa cum s-a văzut până acum.

Aşa cum spuneam, renaşterea Albei ca Zăpada sub formă de Noua Republică pare suficient de intempestivă ca să pară şi rezultatul unei nerăbdări prezidenţiale. Confiscarea mesajului iniţial al Mişcării Populare, opoziţia surdă a PDL, la diferite iniţiative prezidenţiale, ultima pe firmament fiind Legea asistenţei sociale, ar fi motive suficiente ca Traian Băsescu să încerce să-şi regleze conturile cu istoria prin intermediul unui nou partid.  „Dacă nu faceţi ce trebuie, mă voi distanţa de voi“, a ameninţat Băsescu în interviul în care spunea că îşi va continua colaborarea cu Lăzăroiu. Să fie Noua Republică găselniţa? Sunt întrebări la care răspunsul nu poate întârzia peste finele anului. //

Partidul Elodiei: „Nici nu ştiţi ce pierdeţi!“

Cotat cu procente între 8 şi 10%, încă dinainte de a se înscrie oficial la tribunal, Partidul Poporului a căpătat aripi, campania începând în forţă la Timişoara. Coborât din luxosul Lincoln, în mijlocul a câteva sute de pensionari intraţi în fibrilaţii şi cărora le vindea propria-i poză cu 1 leu bucata, Dan Diaconescu şi-a salutat publicul, „otevistele şi amantele“, şi l-a băgat degrabă pe Băsescu la „puşcărie“, iar pe Iliescu şi Năstase în categoria „ciocoi“. Subestimat de mulţi, încurajat de alţii, creatorul Elodiei şi-a văzut visele prinzând viaţă: are o avere de 3 milioane de euro, a reuşit să otevizeze ţara, şi-a înscris partidul şi este curtat de toate forţele politice. Se vrea preşedintele României. Cu un discurs împrăştiat antisistem, Diaconescu mizează pe cei necăjiţi, dezamăgiţi şi drogaţi cu speranţa „tătucului“, care le va da şi le va rezolva toate problemele. Adică, pe cei mulţi şi debusolaţi de criză şi greutăţi, parte din cei 60% dintre români care aşteaptă de la autorităţi soluţii pentru o viaţă mai bună, aşa cum arată ultimul studiu GfK. Iar pentru asta DD promite dreptate, bani, locuri de muncă, puşcărie, case, scutiri de taxe. Cele 20 de puncte din programul său nu au coerenţă sau logică economică şi socială, nu au ideologie, nu sunt de stânga sau de dreapta, sunt, pur şi simplu, populiste şi extremiste. Şi tocmai de aceea cu priză la un public, care a rezonat deja, în 2000, la promisiuni întrucâtva similare ale unui Corneliu Vadim Tudor, venite însă într-un context politico-economic mult mai puţin complicat.

„Situaţiile extreme cer soluţii extreme“, spune Diaconescu, oferindu-le din belşug. Mărirea tuturor salariilor şi pensiilor, anularea tuturor taxelor şi impozitelor actuale şi introducerea unui singur impozit pe venituri şi proprietăţi, reducerea TVA la o cotă de 10% (minima în UE), confiscarea averilor ilicite, înfiinţarea unui Tribunal al Poporului, care îi va judeca pe guvernanţii care au jefuit România, eliminarea salariilor parlamentarilor, miniştrilor şi al preşedintelui, interzicerea subvenţionării partidelor politice, evacuarea demnitarilor din palatele Parlamentului, Victoria şi Cotroceni, înfiinţarea Companiei Naţionale „Averea Poporului“ (al cărui şef va fi ales direct de popor), averea poporului urmând să împartă dividente egale către toţi cetăţenii, care nu vor mai plăti rate la bănci timp de 12 luni. Mai urmează: statul va cumpăra pământul nelucrat şi va construi 200.000 de locuinţe ce vor fi închiriate săracilor, arestul preventiv va fi desfiinţat (ca şi cătuşele), firmele nu vor mai fi controlate decât o dată pe an (ştie Diaconescu ce ştie) şi se va desfiinţa televiziunea publică. Şi prima pe listă: câte 20.000 de euro pentru fiecare român care va deschide o afacere.

Năucitor, nu? Cu toate acestea, puţini politicieni s-au aventurat pe terenul minat al comentariilor acestor bazaconii. Mai mult, în loc să încerce demitizarea personajului, demontarea aiurelilor, l-au încurajat, plasându-l în categoria frecventabililor. Până la un punct, Dan Diaconescu a fost util, în ideea că ar putea fi arondat de o parte sau alta, ignorându-se faptul că, asemenea lui CV Tudor, ar putea scăpa de sub control. Nu este limpede, deocamdată, dacă proclamata independenţă a acestuia („merg singur în alegeri şi voi lua 30%“) este sau nu doar o strategie de mărire a marjei de negociere preelectorală. Există informaţii că nici USL, nici PDL nu exclud susţinerea financiară şi logistică a Partidului Poporului, miza fiind totuşi mai mare la dreapta, care are interes să pontenţeze un partid care ar subţia electoratul de stânga. Strategia este însă periculoasă, aşa cum imprudentă a fost şi deschiderea arătată de unii lideri ai PDL pentru integrarea lui Diaconescu în Mişcarea Populară, ca şi campania pe care i-o fac Realitatea TV şi Antena 3. Iarăşi, să ne amintim că şi mediatizarea inconştientă, şi jocul la două capete al politicienilor l-au propulsat pe Corneliu Vadim Tudor în 2000.

În mod evident, PP-DD va juca un rol deloc de neglijat pe scena politică, căruia nu-i mai poate pune capăt nici măcar DNA. Deşi, nu se ştie niciodată. Aflat pe val, Diaconescu îşi va juca, probabil, cartea independenţei până la capăt şi va intra în parlament. Asta dacă nu i se face, vorba unui fost mogul de presă, vreo „ofertă de nerefuzat“. Acum sau mai târziu, Diaconescu se conturează a fi indispensabil şi pentru putere, şi pentru opoziţie. //