Pe aceeași temă
Moneda europeană a fost şi rămâne un proiect ambiţios destinat să aducă bunăstare naţiunilor care o folosesc.
Astăzi, atât temeliile euro, cât şi evoluţia zonei sale economice sunt ameninţate de efectele unei crize globale a cărei complexitate a fost subestimată. Anul trecut, zona euro dădea semne optimiste de revenire a creşterii economice în 2010, în mare parte susţinută de cheltuielile masive ale guvernelor.
După modelul Statelor Unite sau al Marii Britanii, Franţa, Italia şi mai apoi Germania au scos bani din buget între 2008 şi 2009 pentru a-şi susţine băncile şi economia. Costurile s-au văzut imediat în deficite fiscale ample, însă calmul domnea în pieţele financiare deoarece dezechilibrele bugetare păreau a fi efectele normale ale luptei împotriva crizei. Comisia Europeană a împrăştiat avertismente sub forma procedurilor de deficit excesiv către tot lotul de ţări cheltuitoare.
Lucrurile păreau că intră în normal, însă nimeni nu dădea semne de reformă. Se făceau socoteli. Ochii nemiloşi ai investitorilor speculativi stăteau aţintiţi aproape hipnotic pe ţările est-europene, grup mai indisciplinat, care afişase deja probleme şi unde exista bazinul mlăştinos al monedelor locale. Monedele acestea liber convertibile acompaniate de rate înalte ale dobânzilor în pieţele de domiciliu şi de pulsaţii nervoase dinspre mediul politic au prilejuit exerciţii speculative aproape previzibile.
Totuşi, ţările est-europene cu probleme mai ample apelaseră în 2009 la banii Fondului Monetar Internaţional (FMI), rămăseseră captive în programele procustiene ale acestuia, însă evitaseră prăbuşirea. Uniunea Europeană privea chiar cu speranţă către România şi Ungaria, despre care credea că-şi vor reveni sub bagheta severă a Fondului.
Brusc, a izbit îngrijorarea că Grecia nu va găsi bani pentru a-şi plăti la timp uriaşa notă de plată a datoriilor sale care ajung la scadenţă în acest an. La o privire mai atentă, analiştii pieţelor financiare au constatat că Grecia nu este singura ţară care ar putea avea probleme cu finanţarea deficitului fiscal. Aşa a apărut grupul PIIGS, acronim care acoperă Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia şi Spania. Cu excepţia Irlandei, restul clanului PIIGS este format din ţări mediteraneene, recunoscute ca fiind mai risipitoare şi mai relaxate decât austerele ţări nordice.
Clubul PIIGS ilustrează acum a doua etapă a crizei economice declanşate în toamna anului 2008 prin prăbuşirea băncii de investiţii Lehmann Brothers. Este etapa crizei datoriei publice, în care riscurile asociate celor mai sigure plasamente financiare, cum erau considerate obligaţiunile şi titlurile emise de guverne, sunt reconsiderate.
Faţă în faţă cu această criză, Uniunea Europeană a reacţionat ezitant şi târziu. Tragedia greacă a scos la iveală faptul că mecanismele care susţin moneda unică sunt atât de bine şlefuite, încât exclud posibilitatea unui colaps ale uneia dintre ţările membre. Dar Grecia nu a căzut în plasa datoriilor în toamna lui 2008, ci cu mult înainte şi era aproape previzibil un moment în care datoriile sale imense să o aducă într-un impas.
UE nu a penalizat la timp şi nu a reuşit să oprească dezechilibrele bugetare aproape istorice ale Greciei şi ale restului grupului PIIGS. Astăzi plăteşte această îngăduinţă prin slăbirea monedei unice europene. Însă deprecierea nu este singura primejdie care pândeşte moneda unică europeană. Scepticii, în particular cei din spaţiul anglo-saxon, pun la îndoială însăşi rezistenţa monedei unice europene în actualele condiţii de criză. Criza datoriilor publice, spun aceştia, ameninţă chiar existenţa monedei euro.
Moneda unică se află acum într-un punct de inflexiune şi evoluţia sa depinde de direcţia politică a statelor membre.
Ele pot susţine o integrare politică şi bugetară mai amplă, prin programe bugetare riguroase, care să conducă rapid la deficite fiscale rezonabile. Acesta este scenariul în care euro se salvează, uşor depreciat, şi îşi conservă avantajul ratelor joase ale dobânzilor.
O altă posibilitate ar fi curăţarea teritoriului de impurităţi, prin eliminarea ţărilor care nu pot face faţă rigorilor cerute de Tratatul de la Maastricht. Un asemenea scenariu este improbabil, deoarece el ar deveni avantajos doar prin devalorizarea monedei unice. De altfel, este un scenariu extrem de riscant chiar pentru nucleul dur al ţărilor bogate, deoarece el implică intrarea în incapacitate de plată a statelor cu probleme. În definitiv, Grecia a împumutat bani de la bănci franceze, germane şi elveţiene, a căror resuscitare s-ar face cu banii contribuabililor din ţările expuse.
Totuşi, oricât de mare ar fi tensiunea în jurul monedei unice, oricât de amplu ar fi reculul acesteia şi în ciuda unor aranjamente imperfecte privind disciplina fiscală între membrele clubului euro, perspectivele prăbuşirii sunt destul de slabe. Zona euro şi moneda unică însăşi sunt construite pe o fundaţie solidă, au o bancă centrală cu o reputaţie impecabilă, care a izbutit să-şi îndeplinească obiectivul de a asigura stabilitatea preţurilor în regiunea servită de moneda unică. Banca Centrală Europeană (BCE) a condus jocul monetar de aşa manieră, încât a pus la dispoziţia economiilor zonei euro bani ieftini, care au asigurat creşterea acestora. Din păcate, banii ieftini au stimulat şi finanţat inclusiv risipa. //
Moneda unică pare supraevaluată
Analiştii pieţei financiare susţin că moneda europeană este supraevaluată şi se va deprecia faţă de dolar în lunile următoare.
Tendinţa de depreciere a monedei europene este evidentă şi a putut fi observată timp de şase luni de scăderi succesive faţă de dolarul american.
Sub asaltul veştilor negative despre deficitele fiscale scăpate de sub control ale majorităţii statelor membre ale zonei euro, moneda europeană a pierdut 17,8% din valoare între 1 decembrie 2009 şi 31 mai 2010. Euro a atins în vara anului 2008 cotaţia sa maximă, de 1,5990 faţă de dolarul american, însă degringolada pieţelor financiare care a izbucnit după căderea Lehmann Brothers a lovit şi moneda unică. A fost prima lovitură. Analiştii pieţei financiare susţin că moneda europeană este supraevaluată şi se va deprecia faţă de dolar în lunile următoare. Un studiu al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) consideră că euro este mai puternică decât o arată fundamentele sale, lucru descris de comparaţia între preţurile aceloraşi produse cumpărate din zona euro sau din Statele Unite.
Vineri, agenţia de evaluare financiară Fitch a anunţat că a tăiat ratingul Spaniei, ceea ce a lovit euro, care s-a depreciat instantaneu faţă de moneda americană, coborând la o cotaţie de 1,2270 de dolari/euro, de la 1,2362.
Ingredientele care au susţinut totuşi euro au fost aprobarea planului de austeritate de către parlamentul spaniol şi declaraţia premierului Chinei, Wen Jiabao, care a vestejit zvonurile despre o reconsiderare a strategiei Administraţiei Valutare privind expunerea faţă de moneda europeană. Jiabao a negat ideea, publicată de Financial Times, potrivit căreia China şi-a pierdut încrederea în moneda unică din cauza îngrijorărilor faţă de deficitele mari ale Greciei şi Portugaliei. Dimpotrivă, China vede Europa ca un actor extrem de important în revirimentul economiei globale.
Actuala cotaţie a monedei europene este „mai normală“, consideră Christian Noyer, guvernatorul Băncii Franţei, într-un interviu televizat. El a comentat faptul că exportatorii vor beneficia de un euro mai slab, iar semnalele dinspre Banca Centrală Europeană indică o atitudine pozitivă a acesteia faţă de actuala cotaţie a monedei unice.
Decizia Germaniei de a interzice tranzacţiile „short“ cu moneda euro a tensionat pieţele financiare, însă euro nu este un instrument speculativ. Mişcările sale prea bruşte ar avea efecte negative asupra celor 16 economii care folosesc moneda unică. Ca atare, pieţele financiare se aşteaptă la o devalorizare aproape sigură a monedei europene, însă lentă, de mai joasă amplitudine şi relativ controlată de BCE. //
* * *
Un eurocât 1,17 dolari
Potrivit OCDE, paritatea între euro şi dolar evaluată prin puterea de cumpărare este de 1,17 dolari/euro. Deocamdată, euro se îndreaptă spre un prag de susţinere situat în jurul valorii de 1,25 euro/dolar, care s-a dovedit solid între 2008 şi 2009. Acesta pare a nu avea nevoie de intervenţia BCE.
Riscurile apasă pe monedă
Analiştii băncii britanice de investiţii Kleinwort Benson nu exclud riscul ca Grecia să părăsească zona euro şi ca Germania însăşi să-şi piardă ratingul maxim. Incertitudinile investitorilor se pot traduce într-o cotaţie de 1,18 dolari pentru un euro, estimează Phyllis Reed de la Kleinwort Benson.
* * *
Extinderea euro, în stand-by
Peisajul zonei euro este acoperit de ceaţă, ca şi cum norul vulcanic i-ar fi răzbunat pe islandezi şi i-ar fi pus pe europenii neînţelegători faţă în faţă cu realitatea crizei financiare. În acest moment mai au oare sens tentativele ţărilor est-europene, inclusiv ale României, de a adopta moneda unică? Sau, altfel spus, în condiţiile în care europenii s-au fript acum cu dezechilibrele mediteraneene, vor lăsa ei uşa deschisă pentru alte ţări, ale căror economii s-au dovedit mai fragile?
I-am pus întrebarea profetului crizei financiare, economistul Nouriel Roubini, care a evitat însă un răspuns tranşant, lăsând însă să se înţeleagă că avantajele depăşesc pierderile, însă adoptarea monedei unice va urma unui examen sever. „Economiile implicate în procesul adoptării monedei unice se întăresc semnificativ“, spune Roubini, lăsând să se înţeleagă că menţinerea opţiunii pentru euro este un lucru pozitiv pentru economie. „Vom putea observa însă o precauţie mai mare dinspre ţările zonei euro, care vor trata mai strict adoptarea monedei euro în viitor“, completează el.
Exerciţiu de stabilitate
Drumul spre euro va fi un exerciţiu de stabilitate, sugerează Roubini. „Adoptarea euro depinde de o listă lungă de măsuri economice, ai nevoie de politici fiscale sănătoase, de flexibilitatea capitalului şi a pieţei muncii, de o serie de criterii deja cunoscute. Dar nu va fi suficient să afişezi un deficit fiscal care respectă criteriile de la Maastricht, va trebui să demonstrezi că-l poţi menţine“, a spus Roubini. Economia unei ţări aspirante la intrarea în zona euro trebuie să fie pregătită să reziste, deoarece, după adoptarea monedei unice, banca centrală îşi pierde mecanisme esenţiale de intervenţie, cum ar fi tiparniţa de bani, şi politica fiscală va trebui să fie mai rigidă, spune Roubini.
Proiect amânat
De altfel, euro şi-a pierdut o parte din atractivitate pentru statele din Europa Centrală şi de Est (ECE) cu monede cotate liber, care observă acum că pot împrumuta bani la costuri mai joase decât unele ţări din zona euro, şi se feresc de constrângeri bugetare, susţin analiştii ING Bank.
În acest context, ţărilor est-europene le este mai simplu să evite constrângerile rigide ale adoptării monedei euro, cum ar fi măsuri de severă austeritate fiscală, spun analiştii ING, referindu-se în particular la Cehia şi Polonia.
Analiştii ING se aşteaptă şi ei ca Uniunea Europeană să impună mai strict cerinţe de aderare la spaţiul monetar. Odată alungată nevoia de a adopta urgent euro, se pot însă instala politici de devalorizare a monedelor, pentru a susţine exporturile, şi poate creşte riscul unor politici bugetare mai relaxate.
România nu a renunţat la opţiunea sa de a adopta moneda unică în 2015, deşi guvernatorul Mugur Isărescu s-a referit destul de evaziv la chestiune. Banca centrală consideră însă că acest obiectiv are avantajul esenţial de a însănătoşi economia românească, grav lovită atât de criza financiară globală, cât şi de propriile dezechilibre structurale.
Avantaje de ambele părţi
Avantajele adoptarii euro se extind însă dincolo de chestiunea menţinerii unei discipline fiscale şi a obţinerii unei finanţări mai ieftine a datoriei publice.
Adoptarea euro s-ar traduce în scăderea dobânzilor creditelor acordate băncilor şi clienţilor individuali, deoarece atunci riscul asociat unui împrumut acordat unui român va fi aproape egal cu acela al unui italian, de pildă. Traseul spre euro impune respectarea unor condiţii care în final îţi dau ştampila de ţară cu risc investiţional minim, adică o ţară ca România ar obţine un rating de „casă mare“.
Adoptarea euro ar simplifica viaţa tuturor românilor care au împrumutat bani pe termen lung în euro. Jumătate din creditele obţinute de români au fost de altfel acordate în monedă europeană, ceea ce face ca în acest moment banca centrală să ţină leul sub atentă observaţie, deoarece orice devalorizare brutală aruncă în incapacitate de plată milioane de împrumutaţi.
Nu în ultimul rând, tranzacţiile comerciale externe sunt eliberate de sub povara, destul de costisitoare şi riscantă, a cheltuielilor pentru acoperirea riscului valutar. Asta în cazurile în care cineva îşi permite cheltuiala.
În chestiunea adoptării euro, avertizeaza Roubini, condiţiile fiscale vor fi esenţiale, acum expansiunea zonei euro este în impas, dar dialogul nu a fost întrerupt. El spune asta fluid, rostindu-şi părerile aproape indiferent, neimplicat, cu vocea sa egală impregnată de toate accentele ţărilor prin care a crescut, a învăţat şi a gândit.
Dialogul nu poate fi întrerupt, deoarece şi ţările membre în zona euro câştigă din extinderea acesteia. Desigur, şi în cazul unor ţări ca Germania, de pildă, putem nota existenţa unor avantaje legate de tranzacţiile comerciale mai puţin costisitoare în cazul monedei unice.
Dar Germania mai are un avantaj, despre care se vorbeşte extrem de puţin. Ţara câştigă anual aproximativ 5 miliarde de euro doar din dreptul său de a tipări moneda. Schimburile comerciale în euro intensifică cererea pentru moneda europeană şi astfel guvernul german câştigă aproape 0,2% din produsul intern brut doar din tiparniţa sa de euro. Folosirea monedei euro este de departe mult mai răspândită decât ar fi fost vreodată marca.
Nu în ultimul rând, euro este util Germaniei în competiţia mondială, dominată de coloşi de calibrul Statelor Unite ale Americii, Chinei sau Japoniei. Deciziile importante ale lumii se pot negocia cu aceşti giganţi doar pe picior de egalitate şi această poziţie este confortabil oferită de moneda unică, în zona căreia Germania are o voce dominantă. Deci, viziunile pesimiste privind moartea euro sunt destul de departe de realitate. //
Euro glisează către risc
Fondurile speculative pot pune la podea monede fragile, cum este leul, însă nu pot îngenunchia total euro.
Criza datoriei publice şi a deficitelor fiscale mari a devalorizat moneda europeană şi a retezat ambiţiile acesteia de a înlocui dolarul ca monedă de tezaurizare. Moneda unică a fost parazitată de un set divers de dezechilibre, aşezat în mai toate colţurile geografice ale zonei euro. A devenit clar că, în perioade de criză, absenţa unor politici fiscale uniforme în tot clubul euro are capacitatea de a spulbera încrederea în moneda unică.
Riscul asociat monedei unice este în bună măsură rezultatul incertitudinii politice. Există temeri că statele care au probleme acum vor semnaliza rezolvarea acestora prin pachete de austeritate, însă nu le vor aplica până la capăt. Înseşi măsurile de austeritate cerute de conjunctura actuală vor produce pagube, prin prelungirea recesiunii în ţările unde vor fi aplicate. Riscul se traduce prin nervozitatea investitorilor care penalizează împrumuturile şi devalorizează monedele ţărilor vulnerabile.
Teoria conspiraţiei s-a revigorat. George Soros, celebru pentru că a îngenunchiat Banca Angliei şi a scos lira din mecanismul de schimb european, a fost bănuit că ar sta cu tunurile pe euro. Bănuiala s-a fondat pe faptul că, la o cină dintr-un restaurant din Manhattan, în februarie, la care a participat şi Donald Morgan, care gestionează Soros Fund Management, s-a discutat că obligaţiunile greceşti erau flancul slab al euro şi că, odată detonată, criza greacă va contamina regiunea. A urmat o investigaţie a arbitrului pieţei americane, care nu a reuşit însă să demonstreze înţelegerea în scopul manipulării pieţei.
În diverse ocazii şi sub presiuni interne, atât premierul Greciei, George Papandreou, cât şi colegul său spaniol, José Luis Zapatero, au condamnat ceea ce ei numeau atacurile speculative asupra monedei euro şi asupra obligaţiunilor emise de ţările respective.
În final, cancelarul german Angela Merkel a trecut la fapte şi a interzis aşa-numitele vânzări neacoperite pe termen scurt ale obligaţiunilor a zece grupuri financiare germane şi ale obligaţiunilor suverane emise de ţară. Percepute ca instrumente speculative, aşa-numitele „naked short selling“ nu sunt în posesia vânzătorului şi nu sunt nici împrumutate de acesta în timpul tranzacţiei, având astfel caracteristici de manipulare a pieţei.
În laboratoarele europene se încearcă intimidarea investitorilor speculativi, însă sub această umbrelă se pot ascunde şi respectabile fonduri de pensii, care încearcă, prin astfel de tranzacţii, să-şi limiteze riscurile.
În replică, actorii pieţei financiare au criticat măsura considerând-o inutilă şi ipocrită, deoarece politicienii europeni ar încerca să arunce o parte de vină pe atacurile speculative.
În realitate, atacurile speculative nu sunt foarte consistente, susţin analiştii pieţei. Zilnic pieţele financiare mişcă echivalentul a 3.000 de miliarde de euro şi ar fi nevoie de 30 de miliarde de euro pentru a acoperi 1% din tranzacţii. Suma totală a banilor fierbinţi, pe care îi au la dispoziţie fondurile speculative, este de 2.000 de miliarde de dolari, din care aproximativ 80% sunt plasamente în acţiuni şi valori cu risc scăzut. Partea speculativă nu reprezintă decât aproximativ 10% din această sumă şi este evident că nu poate fi mişcată toată într-o singură zi, fondurile de risc având şi plasamente pe termen scurt şi mediu.
Fondurile speculative pot pune la podea monede de mică adâncime, cum este leul sau zlotul, însă nu pot îngenunchia total euro. Ele s-au dovedit însă eficiente în majorarea costurilor împrumuturilor Greciei şi ameninţătoare chiar şi pentru piaţa germană. //
