Pe aceeași temă
Dacă iniţiativa va trece şi de Senat, va urma un referendum prin care art. 48 din Constituţie va prevedea că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor“.
Lapidări provinciale
Teodor Baconschi |
Disputa în jurul „familiei tradiționale“ ilustrează cazul particular al unui război cultural purtat în tot spațiul occidental. Acest conflict ideologic, religios, etic, social și politic trădează neașezarea existențială a lumii libere care, mai ales după prăbușirea comunismului (și ieșirea din relativul confort al lumii bipolare), adună, din Est și Vest, toate aluviunile unui secol de nihilism și a două alte secole de progresism pozitivist, materialist și anticlerical. Chimia conflictului nu se reduce la maniheismul comod al bătăliei dintre presupușii „conservatori“ și autoproclamații „progresiști“. În meniu intră și o fundătură spirituală, pe care isteria unor acuzații sumare și ciocnirea unor reducționisme nu face decât să o adâncească. Orice observator al scenei ideatice de azi înțelege că mizele aparente ascund o turbulență mai profundă sau, dacă vreți, o colecție de crize hrănite din propria lor nesoluționare. Din păcate, elitele intelectuale românești participă la această mare dezbatare într-o cheie resentimentară, mimetică și provincială. Agenda conflictului e recentă, importată și prost asimilată sau, mai exact, redusă, caricatural, la niște tușe groase, de Grand Guignol doctrinar. Cinstit vorbind, ai mereu sentimentul că participi (sau doar asiști) la o dezbatere artificială, nerelevantă pentru societatea reală, în expresiile sale caracteristic majoritare. Și cum elita noastră e rarefiată de antielitism, de proasta gestiune a democratizărilor și de triumful omului nou de fabricație comunistă, observația de mai sus capătă caratele melancolice ale unei autoconsolări insulare.
Bun, despre ce e vorba, formal? Despre două „tabere“ surprinse în ghipsul propriilor caricaturi. Pe de o parte, un tineret urban adunat într-o rețea civică militantă, care vrea cucerirea spațiului public, în numele unui ethos postmodern, anticreștin și emancipator. Această rețea, slab structurată partinic, dar presantă și dornică să preia puterea politică, se autodesemnează ca instanță reprezentativă a „noului“, „progresului“ și alinierii la „lumea civilizată“. Pe de altă parte, o masă difuză de „majoritari“ presupus retrograzi, care stopează prin „obscurantismul“ lor (cu precădere ortodox) evoluția presupus ineluctabilă de la o tradiție condamnată la un viitor idealizat pe bază libertariană. Tema beligeranței este familia, ca instituție heterosexuală, corp intermediar (între individ și statul-providență) și loc simbolic al procreației responsabile față de neam, țară și umanitate.
Ce spun unii și alții? Pe linia dogmatismului neomarxist (marcusian) al corectitudinii politice, primii afirmă că identitatea sexuală e un construct socio-cultural, o deprindere autorepresivă și că homosexualitatea e, prin urmare, un joc de societate liberă. Pe linia unui tradiționalism ortodox (și nu doar), în rezonanță cu național-comunismul excepționalist, ceilalți afirmă că familia e formată dintr-un cuplu heterosexual care concepe copii, îi educă și responsabilizează social, având prin urmare și dreptul de a le transmite posesiunile terestre: bunuri materiale și intangibile, legate de istorie, dragostea față de gintă și relația „normală“ cu Dumnezeu, mijlocită prin Biserica dreptmăritoare.
Din păcate, ambele tabere operează cu niște clișee infamante, refuzând dialogul senin și documentat. Prima, cea „progresistă“, e aparent mai adaptată la tehnologia recentă de persuasiune și marketing, dar și mai gălăgioasă, prin efectul retoric al victimizării. Cealaltă e sigur mai numeroasă și mai laxă, deși cuprinde la rândul ei nuclee de intransigență pe alocuri fanatică. E clar că ultima va învinge la preconizatul referendum. Și te întrebi dacă tabăra adversă nu-și dorește acest lucru, pentru a-și menține fondul de comerț mediatic!
În ce mă privește, adopt linia unui conservatorism nuanțat: toate drepturile civile pentru toți, nimeni (începând cu statul) nu are dreptul să reglementeze intimitatea indivizilor: homofobia e un anacronism în ordine legislativă, chiar dacă homosexualitatea rămâne, pentru orice creștin cititor al Bibliei și respectuos cu magisteriul moral al Bisericii sale, un păcat. Deci: da, pentru pactul civil, cu drepturi succesorale și protecție socială nediscriminatorie. Nu, în ceea ce privește adopția copiilor de către cuplurile gay. Oricum, așa cum amintea recent, la București, Jean-Claude Juncker, UE va reprezenta în 2100 (când pe pământ vor trăi 10 miliarde de oameni) circa 5% din populația globală: declinul nostru demografic, punctat cu false fervori și dezbateri de sterilă subtilitate bizantină, pare inexorabil. //
Între realism şi optimism
Mihaela Miroiu |
Demersul Coaliției pentru Familie și succesul acestui demers în Camera Deputaților au redeschis un subiect important pentru concetățenii noștri cu altă orientare sexuală decât cea a majorității. Probabil că era de preferat ca subiectul să fie deschis de către minoritarii înșiși, într-o măsură semnificativ mai mare decât au făcut-o până acum. Astăzi îi putem număra pe degetele de la o mână pe cei care și-au asumat riscul să își facă publică identitatea sexuală. Înțeleg de ce sunt foarte puțini. Le este teamă în primul rând de familie, de prieteni, colegi, profesori, șefi, vecini, cu alte cuvinte, de cei pe care îi iubesc, prețuiesc, de cei de care le pasă. Le este teamă să nu le producă suferință. Le este teamă de respingere, alungare, ostracizare. Tuturor celorlalte tipuri de minorități, chiar și femeilor, ca minorități politice, le-a fost și le este mai puțin teamă. Sexul, rasa, dizabilitatea, etnia nu pot să fie ascunse deloc sau nu pot fi ascunse ușor (cazul etniei, vezi situaţia disperată şi tragică a evreilor în vremuri naziste, maghiarizarea românilor sau românizarea maghiarilor în vremuri naţionalist-şovine). Credința religioasă poate să fie „camuflată“ în vremuri ostile (vezi mersul nostru pe furiş la biserică, în comunism). Şi orientarea sexuală poate să fie camuflată.
În societăţi cu state construite pe valorile democraţiilor liberale nu este nevoie să ascunzi toate acestea. Este loc pentru toată lumea, atâta vreme cât nu încălcăm libertăţile şi drepturile altora. Drepturile femeilor, romilor, maghiarilor, baptiştilor nu încalcă cu nimic drepturile bărbaţilor, germanilor, românilor, ortodocşilor, tot aşa cum drepturile homosexualilor nu încalcă şi nu îngrădesc drepturile heterosexualilor. Cei mai mulţi oameni vor continua să se căsătorească civil în cupluri heterosexuale şi să mergă la altar să primească binecuvântarea pentru uniunea spirituală în faţa lui Dumnezeu. În această privinţă, statul nu se poate amesteca în tradiţia Bisericii despre familia creştină. Numai că statul este al tuturor cetăţenilor săi, indiferent de credinţa sau necredinţa lor, după cum Bisericile sunt ale credincioşilor. Este foarte bine că statul nu se amestecă în rânduiala Bisericilor. Este la fel de bine ca nici Biserica să nu se amestece în rânduiala statului, o instituţie laică. Ştiu că scriu banalităţi. Dar sunt oare toate acestea banalităţi, în cazul nostru?
În principiu, România este un stat care, prin apartenenţa la Uniunea Europeană, a aderat la valorile democraţiilor liberale. Cel puţin la nivel formal. Demersul de modificare a Constituţiei şi votarea organizării referendumului sunt mărturii clare ale inapetitului multor cetăţeni şi a copleşitoarei majorităţi a politicienilor pentru democraţie liberală. Prin urmare, este timpul să ne trezim din iluzia că, pe fond, am înţeles şi internalizat ideea că liberatea şi drepturile mele au o singură limită: libertatea şi drepturile tale. Cu alte cuvinte, noi nu vrem ca ceilalţi să fie aşa cum sunt ei, ci aşa cum suntem noi. Dacă se poate, cel mai bine este să fie etnici români, ortodocşi, fără dizabilităţi şi să aibă emoţii erotice numai faţă de persoane de celălalt sex. Dacă înghiţim deja că pot să fie romi sau maghiari, catolici sau musulmani, nu e cam mult să înghiţim că unii dintre noi sunt atraşi erotic de persoane de acelaş sex? Dacă sunt aşa, e de dorit însă să se dea pe brazdă. Dacă nu reuşesc, foarte rău. Rămân păcătoşi pe vecie. Iar păcătoşii nu au cum să aibă drepturi egale cu virtuoşii. E prea de ajuns că, de 17 ani, nu îi mai zvârlim în închisoare. Vor căsătorie? Să se căsătorească la fel ca toată lumea „normală“. Ce contează că acel cuplu o să fie un dezastru în intimitate? Că cea luată în căsătorie de către un gay „domesticit“ de familia noastră se va însura chiar cu fiica noastră, căreia îi plac băieţii? Dacă nu se adaptează, să nu vrea căsătorie. Cum adică să fie un cuplu în văzul lumii?
Ştim că majoritatea noastră suntem foarte conservatori şi ne este mai dragă cutuma decât oamenii, chiar dacă aceşti oameni sunt propriii fii sau fiice, nepoţi sau nepoate. Să continue tradiţia, chiar dacă îi condamnăm la prefăcătorie dureroasă pe toţi cei care nu sunt ca noi! Chiar dacă noi înşine nu pierdem nimic, dar ei îşi câştigă liniştea şi împlinirea.
Optimist vorbind, cred că o astfel de lume este cel mult pregătită să accepte parteneriatul civil sau uniunea consensuală. //