Pe aceeași temă
Din ţuţuroiul subţire cât un deget, scârna se scurge lenevoasă în groapa de cinci metri, ce înghite, ca o gazdă primitoare, toate mizeriile. Acolo jos, unde cupa excavatorului a dat de pânza freatică, plutesc laolaltă, înfrăţite în putreziciune, resturile a ceea ce a fost cândva strada Berzei. Resturi ca de talcioc. Un pantof scofâlcit, o saltea groasă, care îndemna cândva, în zilele friguroase, la răsfăţ matinal, cârpe multe. Lângă tuburile de canalizare, în care şi-au găsit adăpost maidanezi vechi şi noi, se scorojeşte temeinic, sub soarele tăios, o masă strâmbă şi albă. Ceea ce a fost de valoare fie au furat ţiganii, fie a încăput în mâinile demolatorilor, fie, o mică parte, a fost recuperată pentru a lua drumul improbabil al unor muzee. În zăpada din ianuarie, a zăcut zile în şir un lift original Schindler, cu geamuri de sticlă bizonată, butoane de ceramică şi cabină din lemn de esenţă rară.
Pentru a vizualiaza GALERIA FOTO, faceti click pe imaginea de mai jos
Multumim pentru fotografii d-lui doctor Emil Tomescu
L-au spart cu toporul şi l-au încărcat ţiganii în căruţă. Sub ochii lacomi ai poliţiştilor. Acum, în iulie, prin praful amestecat cu bucăţi de cărămizi şi fiare contorsionate, se mai zăresc şuruburile motorului. Amestecate, şi ele, două zile mai târziu, cu pietrişul cărat de cupele excavatoarelor, care nivelează totul democratic, în numele fluidizării traficului. „Noi am plătit aurolacii să ne păzească lucrurile. I-am îmbrăcat, le-am dat de mâncare şi i-am pus să doarmă în faţa casei ca să putem ciupi câteva ore de somn. Ei ne-au păzit. Până şi ăştia au înţeles mai bine în ce situaţie ne aflăm“, spune cu năduf Mariana Iliescu. Aşa au reuşit să salveze scara interioară a casei, care zace dezmembrată în curte. „Poate o s-o ia la Muzeul Ţăranului, că ne-a căutat cineva de acolo, altfel o să putrezească aici.“ În schimb, poarta şi ferestrele s-au făcut nevăzute.
Mai la vale, în partea care coboară spre Calea Plevnei, se lucrează în draci. Pe margine, îngrămădite lângă zidurile ciopârţite, o cişmea de bronz, un munte de boarfe, glasvanduri făcute fărâme şi cioburi din ceea ce cândva a fost un şemineu de teracotă italiană. Din fostele case n-a mai rămas decât amintirea numerelor şi a unor istorii pe care demolaţii le-au luat cu ei sau le-au lăsat vecinilor scăpaţi de buldozere. „Au belit tot. Praful şi pulberea s-a ales. Ţară de sifilitici. A început Ceauşescu, acu´ a terminat Oprescu“, strigă mânios un bărbat, gesticulând ameninţător spre muncitori. „E nebun, acum două luni, când s-a dat ordin să se întrerupă lucrul, tot aşa făcea. Arunca blestemăţii cât e ziua de lungă, de parcă noi am fi vinovaţi. Înţeleg că una dintre casele demolate fusese a lu´ bunicu-său, mare general pe vremuri sau cam aşa ceva. Dracu´ mai ştie, că mulţi şi-au pierdut minţile“, îmi spune cu regret parcă unul dintre muncitori.
După buldozere, potopul
Şi-au pierdut minţile, demnitatea şi banii. După demolare, a urmat epopeea supravieţuirii fără electricitate, apă şi gaze la minus 10 grade, iar acum, în plină vară, încleştarea cu mizeria fără de sfârşit şi cu autorităţile pentru banii din expropriere. „Când plouă, îmi bag papucii în plasă şi merg desculţă prin noroi. Uitaţi, furtunul ăla e canalizarea, vă daţi seama că la iarnă o să fie bocnă“, se frământă Paraschiva Paicu. La cei 86 de ani ai ei, a prins şi bombardamentul din ´44, care a pus la pământ câteva case de pe Berzei, şi buldozerele lui Ceauşescu, şi pe cele ale lui Oprescu. Ultimele i-au luat cu ele magazinul din partea din faţă a casei. „Nu mi-a dat nici hotărâre de expropriere, nici bani. Din februarie şi până acum, nu ne-a dat nimeni nimic. Şi nici n-o să ne dea“, spune cu convingere femeia. Ştie ce vorbeşte, i-a mai fost dărâmată, în 2001, „căsuţa de la tata“, când s-a făcut lacul Morii, în Crângaşi. Dincolo de asta, e mulţumită că s-a reluat lucrul, întrerupt vreo două luni de „nenorocitele de ONG-uri“. Fericiţi la vederea dinţilor de fier care muşcă feroce din pământ şi cară ţevi sunt şi angajaţii arabului Abubakrî, rămas fără clienţi. „N-am auzit pe nimeni să fie nemulţumit. Au luat banii şi au plecat, ăia cu casele de patrimoniu s-au îmbogăţit de-a dreptul, iar chiriaşilor li s-au dat apartamente în case revendicate. Noi aşteptăm să se termine totul cât mai repede, să vină clienţii“.
Mătuşa Agripina a murit a doua oară
Excavatorul care a tăiat în două casa de la numărul 65 s-a oprit chirurgical în dreptul unei arcade în stil franţuzesc din dormitor. S-a oprit doar pentru că Iliescu fiul a luat creta, a făcut o linie pe podea şi a spus ca la Mărăşeşti: „pe aicea nu se trece“. Placajul şi folia de plastic ţin în continuare loc de zidărie şi prin ele se strecoară şerpeşte lumina, aerul şi tăcerea de afară. „Primăria ar trebui să ne facă zidul, dar invocă mereu că nu are cum să ne facă fereastra, că aşa era cu fereastră, zice că nu are geamuri“, povesteşte Iliescu tatăl. Taie cu privirea aerul uscat ce se aşază felii-felii peste furiile şi supărările care nu-i dau pace. „Lucrurile sunt distruse, cărţi, tablouri, mobilier. Nu ne-au spus nici cu 5 minute înainte că vin să ne demoleze. Au năvălit ca barbarii. Acum, casa e la pământ şi tot nu ştiu câţi metri pătraţi am. Că n-au făcut măsurători, releveu, evaluare, nimic. Nu iau banii de la primărie decât dacă îmi fac intabulare şi cadastru la partea de casă rămasă. Dar ei nu vor să facă un perete, darămite intabulare?“
Ilieştii sunt şi vor rămâne victimele perfecte, nu vor să uite şi să ierte şi blesteamă „naţionalizarea“ şi regimul care le-a distrus familia, casa şi viaţa. Se judecă cu primăria şi nu vor să ia cei 235.000 de euro din cauză că sunt... prea mulţi. „E o capcană, ca să mă târască prin tribunale. Din cei 192 de mp, construcţie plus teren, 72 aparţineau deja statului.
Le-am zis, bă sunteţi nebuni, eu nu iau ce nu mi se cuvine ca să mi-o trageţi voi după aia“, spune Iliescu Dan, bătând cu pumnul în câteva dosare groase.
În jumătatea de sufragerie nefăcută zob, vitraliile amintesc de gloria trecută a casei, ridicată la începutul anilor ´30 de doctorul Epaminonda Cristide. „Ştiu că veneau, acolo, în casă, la şuetă, la doamna Agripina Cristidi, el era doctor la Spitalul Brâncovenesc, prinţesa Cantemir, care a şi murit undeva la un demisol, aici, pe Ştirbei Vodă, prinţesa Brâncoveanu, care a murit în Franţa, familia Hagi Moscu. Doamna Agripina era extrem de finuţă, de dichisită, de cultivată, ştia franţuzeşte, englezeşte, se punea la mintea mea, aveam vreo 10 ani pe atunci, şi mă simţeam colosal acolo“, îşi aminteşte doctorul Emil Tomescu, vecinul de vis-à-vis al Ilieştilor, a cărui casă a scăpat de colţii buldozerelor. Mătuşa Agripina a murit şi ea, lăsând casa moştenire nepoţilor şi, probabil, dacă ar vedea arcada franţuzească cu plasticul pe ea, ar mai muri o dată, de inimă rea. //
* * *
Câinii latră, caravana stă
La numărul 58 tronează, boierească, casa frumoasă şi bine îngrijită, înălţată cam pe la 1890, a doctorului Emil Tomescu. Poarta de fier şi gardul înalt, îmblănit de iederă, ţin zăgaz pustietăţii din jur. „Vizavi erau nişte ţigani şi mă simţeam foarte bine, foarte apărat, mă ecranau de alţii. Mi-am pus alarmă de când au demolat, pentru că nu mai am vecini.“ Nu mare i-a fost mirarea când, într-o dimineaţă, acum vreo patru luni, s-a trezit cu hăul în faţa porţii. Săpatul a început într-o conspirativitate deplină. „Au spart drumul fără să anunţe pe nimeni. Care a avut maşina înăuntru, respectiv eu, înăuntru a rămas, care a avut-o afară, adică vecinul, a rămas afară. Am fost blocat cu maşina în curte cam patru luni, cel mai urgisit a fost măcelarul, că şi-a pierdut clienţii“.
Doctorul şi măcelarul arab de alături au ciubucărit, acum vreo trei săptămâni, un excavatorist să le umple cam 25 de metri din groapă, până la colţul din strada Transilvaniei, ca să poată folosi maşinile. Acum, după reluarea lucrărilor, s-a săpat la loc, tot pe neanunţate. Dar greul pare că a trecut. Cablurile electrice au fost tăiate şi lipite, conductele sparte, canalizarea e deja făcută praf, iar cu munţii de pământ s-au obişnuit, oricum, cu toţii.
Un nou PUZ, renunţarea la sensul giratoriu de la Vulcănescu şi acţiunile în justiţie pentru reclădirea imobilelor dărâmate îl fac pe Emil Tomescu să se închine uluit. „E o aberaţie. Adică au demolat degeaba? Ce vor? Să întoarcă mortul de la groapă? Acţiunea în justiţie trebuia începută atunci când Consiliul Municipal, în 2009, a parafat Hotărârea de expropriere a imobilelor. S-au trezit ONG-urile s-o atace după doi ani, după ce a început demolarea. Înainte ce au păzit? Consider că iniţiativele pe care le are Nicuşor Dan sunt tardive, nu au niciun fel de logică sănătoasă. S-au oprit lucrările şi s-au pierdut două luni preţioase de vară. Treaba asta copiază în mic ce s-a întâmplat cu Bechtelul.“ Mariana Iliescu, vecina de vizavi, e speriată ca din „lupta ONG-urilor cu primăria“ să nu iasă vreo „tărăgănare, să nu ne mai dea banii“. Altfel, procesele ar fi bune, dacă „am avea şi noi ceva de câştigat“.
Bune, rele, procesele merg înainte, dă asigurări Nicuşor Dan, care spune că, deşi se ştia de hotărârea Consiliului, nimeni nu şi-a imaginat „că se vor apuca de demolat, atâta vreme cât nu aveau avizul Comisiei Monumentelor, nici pentru cele 13 imobile de patrimoniu, nici pentru proiectul general. Nu ne-am aşteptat să înceapă lucrările de demolare înainte ca totul să fie în legalitate“. Nicuşor Dan ştie că oamenii din zonă nu-l văd cu ochi buni, dar pune totul pe seama lipsei de informare. „Cred că lupta noastră este în beneficiul lor, pentru că una este ca ei să se găsească la marginea unei şosele de mare viteză, care ar însemna distrugerea întregului comerţ şi le-ar bulversa viaţa din multe puncte de vedere, şi alta să aibă o şosea de dimensiuni rezonabile, iar pe partea demolată să existe construcţii în concordanţă cu specificul zonei şi spaţii verzi.“
Viitorul însă, din orice direcţie a „Axei“ l-ai privi, tot nu arată bine. Încrederea în autorităţi e făcută zob şi se amestecă cu rămăşiţele caselor şi existenţelor distruse de invazia din ianuarie. //
* * *
Pacea de la Hala Matache
Principiul „frica păzeşte bostănăria“ a fost mai puternic decât toate mitingurile, urletele, banerele şi scrisorile de protest. A reuşit să aşeze la aceeaşi masă taberele adverse, care au strâns din dinţi şi au dialogat. În umbră, tronau însă cele două decizii definitive ale instanţelor (suspendarea PUZ-ului şi anularea statutului de utilitate publică al întregului proiect), noile plângeri penale împotriva celor (în frunte cu Sorin Oprescu şi arhitectul şef Gheorghe Pătraşcu) care au avizat demolarea ulterioară a altor două clădiri şi mai vechile procese deschise primăriei. Aşa s-a născut „pacea de la Hala Matache“, cum a numit-o, glumeţ, Mircea Toma, prezent la negocieri. E de fapt un armistiţiu, pentru că de semnat nu s-a semnat nimic, iar compromisul e subţire ca pânza de păianjen, care s-a aşternut timp de două luni pe utilajele înţepenite de hotărârea de oprire a lucrărilor la diametrala Buzeşti-Berzei.
Lungul drum al compromisurilor
Cum şoseaua e deja o cauză pierdută, maximum de compromis a fost reducerea dimensiunilor de la 24 m la 19,5 m şi, deşi nu este clar dacă lucrările au reînceput sau nu pe vechea dimensiune, miezul problemei e Hala Matache. Deocamdată. La negocierile din 11 iulie s-ar fi acceptat ca Hala să rămână pe loc, dacă se găseşte o soluţie tehnică viabilă, să fie sistate orice viitoare construcţii până la elaborarea unui studiu de fundamentare în vederea altui PUZ, să se organizeze un concurs de soluţii pentru zona Matache şi un studiu de regenerare urbană a întregii zone. Altfel spus, Matache să rămână pe loc, nici demolat, nici mutat, să-şi păstreze destinaţia de hală de carne, iar la limita ei să se facă un portic pietonal. Pentru asta trebuie să se accepte însă soluţia tehnică găsită de arhitecţi. „Am fost la proiectantul drumului, care a făcut calculele pe computer şi soluţia tehnică e irefutabilă. Am trimis-o oficial şi primarului general şi doamnei Udrea, dar nu am primit încă niciun răspuns. Dacă această chestiune se rezolvă, se va genera o altă atitudine şi se poate ajunge la un compromis pentru a salva lucrurile esenţiale. Altfel, vom merge până în pânzele albe“, spune Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor.
Ciocnirea viziunilor
Hala ar fi însă doar unul din lungul şir de compromisuri care ar trebui să urmeze. Proiectul primăriei, care vizează ridicarea pe zonele demolate a unor blocuri pentru birouri - 7-10 etaje, sticlă, beton şi interese imobiliare cât mintea nu cuprinde -, se bate cap în cap cu viziunea arhitecţilor şi a oengiştilor. De fapt, actualul PUZ, a cărui concepţie se limitează la demolări, fluidizare de trafic şi mulţi bani luaţi pentru terenurile virane, a ignorat complet viitoarea soartă a cartierului, integrarea „Axei“ pe care vor vâjâi maşinile cu 60 km/h în viaţa urbană. Problema reabilitării nu s-a pus, fapt cu atât mai surprinzător cu cât porţiunea Piaţa Victoriei-Buzeşti, îmbinare aiuritoare între maidane şi sedii sticloase de bănci şi birouri, stă drept mărturie a eşecului şi decesului social al zonei.
„Un drum lat într-un cartier constituit obligă la discontinuităţi perpendiculare şi, atunci, viaţa socială e îngreunată, devine o stradă de tranzit. Modul în care intervii într-un ţesut urban e important, dacă vrei să integrezi drumul în viaţa socială. Trebuie o politică de reabilitare a zonei. Noi am făcut un proiect alternativ, au lucrat la el arhitecţi voluntari, pentru a demonstra că există soluţii alternative, nu vrem să uzurpăm proiectul primăriei. E nevoie de spaţii publice, de plantaţii, de o diametrală verde, în loc de blocuri se pot face plombe“, spune Şerban Sturdza.
ONG-urile cer ca înălţimea şi arhitectura viitoarelor construcţii să fie în legătură strânsă cu cartierul, iar sensul giratoriu de la Mircea Vulcănescu-Berzei să dispară. „Sensul giratoriu e complet inutil şi ineficient, un pretext de a se face blocuri de jur împrejur şi de noi demolări, pentru că proiectul primăriei prevede un plus de demolări. Primăria insistă pentru el şi din acest motiv, şi pentru că altfel demolările care s-au făcut sunt inutile“, spune Nicuşor Dan, preşedintele Asociaţiei „Salvaţi Bucureştiul“.
Matache, inima cartierului
Optimismul se ofileşte însă în faţa ruinelor ce mărginesc viitoarea „Axă“, a zidurilor strâmbe, magherniţelor scofâlcite şi maidanelor pe care se vântură ţiganii. Şi se usucă de-a binelea la gândul că dezastrul va dăinui şi timpului, şi bunelor intenţii, că va intra în peisaj. Aşa cum s-au integrat în memoria bucureşteană alte peisaje demne de Hiroshima: aşa-zisa Casă Radio de pe Ştirbei, terenurile virane şi cocioabele într-o rână, rămase de la demolările lui Ceauşescu de pe Dealul Spirii.
Nişte soluţii ar fi, doar că şi ele sunt la bunul plac al primăriei: organizarea de pieţe volante, de evenimente, cum ar fi Ziua Bucureştiului sau Ziua Recoltei, teatru, spectacole de muzică. „Aceste evenimente temporare, organizate pe suprafeţele demolate, vor fi un început de reabilitare a zonei, o vor readuce în atenţie, n-o vor lăsa să moară“, spune Şerban Sturdza. Dar inima cartierului va rămâne Hala Matache, care trebuie să-şi urmeze istoria şi să coaguleze în jurul ei viaţa socială. „Noi am cerut ca în Hală, în această perioadă de tranzit, să se instaleze pe un spaţiu de 60 de metri un punct de informare a populaţiei, unde să se poată urmări evoluţia proiectelor, să se poarte un dialog cu proprietarii, care ţine de calitatea vieţii pe care vor s-o aibă. E o populaţie care nici nu-şi mai închipuie că se poate face ceva, dar greşeşte“, susţine Sturdza.
Până la blocuri, plombe, spaţii verzi sau pietonale, e cale lungă şi zbuciumată. Una pe care există şanse bune să se audă ani de zile doar scrâşnetul frânelor, lătratul maidanezilor şi al claxoanelor. //
